În România ultimelor decenii, discursul public despre administrația de stat s-a concentrat aproape obsesiv asupra bugetarilor. Declarațiile unor lideri politici s-au remarcat prin tonul direct și critic, au construit imaginea unui aparat public supradimensionat, ineficient și consumator excesiv de resurse. Aceste poziții au prins la publicul larg, frustrat de birocrație, dar au fost și folosite politic ca justificare pentru măsuri de reducere a cheltuielilor. Problema apare însă atunci când critica devine, de fapt, un paravan pentru ceea ce putem numi austeritate mascată: o diminuare a cheltuielilor structurale, prezentată drept reformă sau eficientizare.
La nivel logic, austeritatea mascată funcționează printr-un artificiu retoric. Politicienii critică „aparatul bugetar” ca fiind prea mare, iar apoi justifică reduceri de personal sau de finanțare prin apelul la „necesitatea eficienței”. În realitate, în loc de investiții în digitalizare sau profesionalizare, se recurge la soluții simple: tăieri, comasări, centralizări. Aparent, acestea reduc cheltuielile, dar de fapt ascund un transfer: costurile nu dispar, ci se redistribuie. Uneori se ascund în tarife impuse participanților la programe, alteori în noi structuri care, paradoxal, multiplică aparatul administrativ.
Proiectul de lege care prevede înființarea INFSP are ca inițiatori 35 de deputați și senatori majoritari PSD. A trecut de Senat și se află în dezbaterea Camerei Deputaților. Propunerea legislativă are ca obiect de reglementare înființarea Institutului Național de Formare în Sectorul Public, instituție publică de interes național, cu personalitate juridică, organ de specialitate al administrației publice centrale, în subordinea Cancelariei prim-ministrului şi în coordonarea prim-ministrului.
În urma comasării, noua entitate juridică preia activitatea Institutului Național de Administrație, a Institutului Diplomatic Român, Institutului European din România şi a Centrului de Pregătire pentru Personalul din Industrie Buşteni, care se desființează. De asemenea, aceasta ar urma să preia şi atribuțiile de formare şi perfecționare profesională de la Institutul Național de Management al Serviciilor de Sănătate, Şcoala de Finanțe Publice şi Vamă din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală şi Şcoala de Fiscalitate din cadrul Ministerului Finanțelor.
Institut Național de Formare este exemplul perfect pentru a ilustra austeritatea mascată. Pe hârtie, el promite o soluție de eficientizare: comasarea mai multor instituții existente într-o singură structură. În realitate, logica e fragilă. Institutul devine un mastodont birocratic, cu atribuții ce variază de la formarea funcționarilor publici la pregătirea diplomaților, de la mentorat la cercetare, de la avizarea actelor normative la elaborarea de politici publice. Multe dintre atribuțiile noului institut sunt deja prevăzute prin alte acte normative. Comasarea creează confuzie juridică și posibile conflicte de competență.
Această supraîncărcare instituțională contrazice chiar ideea de specializare: cu cât mai multe roluri sunt puse sub aceeași umbrelă, cu atât mai mare riscul de diluare și ineficiență. În plus, dependența directă de Cancelaria Prim-ministrului arată că nu vorbim despre o instituție autonomă, ci despre o structură politizată, controlată centralizat.
Moral, problema este că o astfel de reformă creează mai degrabă oportunități de sinecură decât de profesionalizare reală. Președintele și vicepreședintele institutului sunt numiți politic, iar un consiliu larg, format din reprezentanți ai ministerelor și asociațiilor locale, primește indemnizații de ședință. Retorica publică se referă la eficiență și reducerea costurilor, dar rezultatul e crearea unor noi funcții bine plătite și a unei structuri costisitoare.
Se poate vorbi, deci, și despre o discrepanță morală: în timp ce discursul oficial invocă austeritatea și necesitatea de a raționaliza cheltuielile publice, practica instituțională duce la noi cheltuieli și la consolidarea controlului politic asupra administrației.
Din perspectiva oportunității, momentul este prost ales. România are nevoie acută de digitalizare, de programe flexibile de formare continuă, de atragerea de expertiză externă și de adaptare rapidă la nevoile societății. În loc să investească în aceste direcții, Guvernul alege să construiască o instituție centralizată, rigidă și costisitoare. Este o soluție birocratică pentru o problemă care cere inovație și descentralizare.
Mai mult, contrazice tendințele europene: în Uniunea Europeană accentul este pus pe descentralizare, autonomie instituțională și formare continuă flexibilă. România, în schimb, merge împotriva curentului, ridicând o instituție centralistă, subordonată politic.
Crizele multiple – economică, demografică, de încredere în instituții – ar cere soluții de simplificare și debirocratizare, nu o nouă structură suprapusă peste cele vechi. În plus, digitalizarea, atât de necesară, este ratată: în loc de platforme online de formare, accesibile și ieftine, statul preferă să mențină dependența de sedii, funcții și costuri fixe.
Mai mult, logica finanțării ridică semne de întrebare: pe lângă subvențiile de la bugetul de stat, Institutul își poate obține veniturile și din tarife, sponsorizări, donații sau chirii. Un organism public care formează funcționari dar depinde parțial de finanțări private riscă să devină vulnerabil la influențe externe.
Politic, proiectul este un instrument de consolidare a puterii executive. Controlul asupra formării și perfecționării întregului sector public este concentrat la nivelul Cancelariei Prim-ministrului. Astfel, Guvernul nu doar administrează resursele, ci modelează direct formarea profesională și criteriile de evaluare pentru viitoarele generații de funcționari și diplomați.
Se poate vorbi chiar de o capturare a administrației: concentrând pregătirea funcționarilor în același loc, Cancelaria poate influența ideologic și politic întregul corp administrativ.
Mai mult, lipsa consultării publice arată graba și interesul politic: un proiect de asemenea anvergură ar fi trebuit discutat cu sindicate, ONG-uri și mediul academic. În plus, România are o tradiție a instituțiilor „pe termen scurt” – create de un guvern și desființate de următorul. Institutul riscă să devină un experiment fragil, schimbat la prima rotație de cei care vin la putere.
România are un istoric de instituții comasate sau create „pentru eficiență” (ex. Agenția Națională de Formare a Funcționarilor Publici, Institutul Național de Administrație reînființat după ce fusese desființat), care au generat mai degrabă instabilitate decât profesionalizare. În alte state europene, formarea funcționarilor se face prin școli specializate, autonome (ex. École Nationale d’Administration în Franța, Bundesakademie für öffentliche Verwaltung în Germania). Centralizarea în mâna unui singur organism politic e mai degrabă o trăsătură a regimurilor autoritare.
Declarațiile critice la adresa bugetarilor, măsurile de comasare a instituțiilor și crearea unor structuri supracentralizate fac parte din aceeași logică: austeritatea mascată sub forma reformei. Este o strategie care ascunde în spatele unui discurs de eficiență o realitate de costuri redistribuite, de noi sinecuri și de consolidare politică. O instituție care face „de toate” – de la traininguri pentru vamă la pregătirea diplomaților, riscă să nu facă nimic la standard înalt.
România are nevoie de reformă administrativă reală – una care să reducă birocrația, să stimuleze competența și să introducă digitalizarea, nu de instituții-mamut create prin comasări și controlate politic. Altfel, austeritatea mascată devine doar o altă formă de stagnare, iar promisiunea modernizării rămâne un exercițiu de retorică.
| Știri BVB