Orientul Mijlociu și Africa de Nord: competiție strategică, energie și securitate. Reconfigurarea echilibrului global (Corneliu PIVARIU)

• “Puterea adevărată în secolul XXI nu mai stă doar în forța armelor, ci în capacitatea de a conecta resurse, rute și oameni.”

• „În Orientul Mijlociu, realitatea se schimbă mai repede decât percepțiile, iar percepțiile decid adesea realitatea.”

Autor: Corneliu Pivariu – General-maior (cu două stele) în retragere, expert in geopolitică și relații internaționale, cu o experiență de peste 30 de ani în domeniile militar, diplomatic și economic.

1. Introducere – MENA ca spațiu-cheie al reechilibrării globale

Orientul Mijlociu și Africa de Nord – cunoscute sub acronimul MENA – reprezintă, mai mult ca oricând, un nod de intersecție între istorie, religie, energie și geopolitică.
Aici, civilizații milenare, ideologii contemporane și interese economice globale se ciocnesc și se reconfigurează într-un proces continuu.

Trăim o perioadă în care transformările au ritmul unei revoluții istorice, iar evenimentele din regiune au efecte care se propagă global.
După mai bine de șapte decenii de conflict aproape neîntrerupt, MENA se află astăzi în centrul unei noi competiții strategice, unde energia, tehnologia și influența politică se împletesc într-o arhitectură de putere aflată în transformare.

Regiunea devine simbolul lumii multipolare care se conturează – o lume fără hegemon unic, dar cu o rețea complexă de puteri regionale și globale ce cooperează, concurează și se condiționează reciproc.
Această multipolaritate nu înseamnă fragmentare, ci redistribuirea centrelor de decizie și adaptarea lor la o logică a interdependenței strategice.

2. Energie și interdependență strategică

Energia este cheia de boltă a puterii în Orientul Mijlociu.
Statele din Golf – Arabia Saudită, Qatar, Emiratele Arabe Unite – continuă să dețină o parte covârșitoare a rezervelor mondiale de petrol și gaze.
Dar ele nu mai joacă rolul pasiv de furnizori de resurse. În ultimele două decenii, aceste state s-au transformat în centre de decizie strategică, diversificându-și economiile și investițiile în tehnologie, infrastructură, apărare și energie verde.

Se conturează astfel un nou tip de putere: nu cea care extrage resursa, ci cea care o transformă, o direcționează și o conectează.
Hidrogenul verde, energia solară din Maghreb, interconectările transsahariene, coridoarele maritime și infrastructura portuară formează noul sistem circulator al economiei mondiale. Energia devine nu doar sursa, ci și limbajul geopoliticii contemporane.

Așa cum am arătat și în analizele dedicate BRICS și „Globalizării 2.0”, redistribuția fluxurilor energetice și tehnologice mută centrul de greutate dinspre Atlantic spre Indo-Pacific, iar MENA devine interfața critică dintre Sudul Global și Nordul industrializat.
Coridoarele energetice – de la Hormuz și Bab el-Mandeb la Suez și Mediterana de Est – sunt arterele prin care trece nu doar energia, ci și stabilitatea lumii.

Europa, confruntată cu propria vulnerabilitate energetică după 2022, redescoperă rolul strategic al MENA – nu doar ca sursă alternativă, ci ca partener indispensabil pentru tranziția energetică și securitatea globală.

3. Competiția strategică între marile puteri

În MENA se reflectă, poate mai limpede decât oriunde, noul joc global al influenței.
Statele Unite, China, Rusia, Uniunea Europeană și actorii regionali – India, Iran, Turcia, Arabia Saudită, Israel, Egipt și alții – își dispută simultan spațiul, resursele și narațiunea.

Statele Unite caută un echilibru între retragerea parțială și menținerea influenței, mizând pe parteneriate selective și pe consolidarea Acordurilor Abraham.
China promovează o strategie subtilă: prin inițiativa „Belt and Road” și rolul de mediator (Iran–Arabia Saudită), se afirmă drept actor economic și diplomatic major, fără prezență militară directă.
Rusia, deși erodată de războiul din Ucraina, își păstrează ancorele strategice în Siria, Iran și Algeria, cultivând rețele de influență asimetrică.
Uniunea Europeană rămâne principalul partener comercial, dar fără o strategie de securitate coerentă pentru regiune.

India își extinde discret prezența economică și tehnologică în Golf și Africa de Est, iar BRICS+ devine o platformă tot mai atractivă pentru statele arabe interesate de o diversificare a parteneriatelor financiare și energetice.

În paralel, actorii regionali câștigă autonomie:
Iranul capitalizează prin „axa rezistenței” (Hezbollah, Houthi, milițiile șiite);
Arabia Saudită își diversifică parteneriatele și aspiră la un rol global prin BRICS+;
Turcia adoptă o poziție flexibilă între NATO, Rusia și lumea musulmană;
Israelul, așa cum am arătat în analiza „Super Sparta”, își consolidează superioritatea tehnologică și informativă, dar se confruntă cu o erodare a imaginii și o izolare diplomatică accentuată de criza din Gaza.

În logica noului „realpolitik”, competiția nu mai este doar militară, ci și narativă: fiecare actor încearcă să definească sensul ordinii mondiale, să impună propriul cadru de legitimitate și propria versiune a normalității internaționale.

4. Securitate și instabilitate – echilibre fragile

Criza din Gaza rămâne epicentrul tensiunilor.
După un an de conflict deschis, bilanțul uman și politic este tragic: zeci de mii de victime, distrugeri masive, un proces de pace paralizat și un climat de ură care hrănește noi generații de radicalism.
Eliminarea liderilor Hamas și Hezbollah nu a adus stabilitate, ci doar o pauză între două faze ale aceleiași confruntări.

Războiul din Gaza a devenit simbolul unei lumi care nu mai reușește să negocieze durabil, ultimul acord încheiat recent în Egipt fiind un exemplu în acest sens.
În spatele confruntării militare se ascunde o bătălie pentru controlul narațiunii: cine este agresorul, cine este victima și cine definește legitimitatea acțiunii.
Aceasta este expresia pură a strategic narrative, concept care redefinește raportul dintre putere și percepție în secolul XXI.

Extinderea conflictului prin atacurile din Yemen și presiunile asupra rutelor maritime din Marea Roșie arată că războiul regionalizat este deja o realitate.
Pe acest fond, Egiptul, Qatarul și Arabia Saudită încearcă medieri prudente, dar lipsa unui consens între marile puteri face ca pacea să rămână un obiectiv mai mult declarativ decât real.

Securitatea în MENA este astăzi un mozaic fragil, în care stabilitatea locală depinde de echilibre globale, iar fiecare conflict devine o verigă dintr-un lanț geopolitic mai vast.
Într-un sens istoric mai profund, asistăm la o reactivare a fragmentărilor post-otomane, unde frontierele simbolice revin mai puternic decât cele geografice.

5. România și MENA – între experiență și oportunitate

România are o tradiție solidă și îndelungată de dialog și echilibru în Orientul Mijlociu, încă din perioada Războiului Rece.
În anii ’70–’80, diplomația românească era respectată la Cairo, Damasc, Teheran și Tel Aviv, la Washington, Beijing și alte capitale, pentru capacitatea sa de a menține canale deschise între tabere antagonice.

După 1990, această vocație s-a estompat. Politica externă s-a concentrat aproape exclusiv pe vectorul euroatlantic, iar expertiza regională s-a diluat.
Totuși, contextul actual oferă o șansă reală de revenire strategică, chiar dacă diplomația actuală pare puțin spre deloc preocupată de valorificarea acestei oportunități.

România poate acționa pe trei direcții:

1. Energia și infrastructura – prin portul Constanța și proiectele Rail2Sea și Danube2Sea, care pot conecta logistic Europa de Est cu Mediterana și MENA, consolidându-i poziția în cadrul Inițiativei celor Trei Mări.
2. Educația și diplomația culturală – extinderea cooperării universitare cu statele arabe și crearea unui cadru de formare pentru specialiști în regiune, continuând tradiția de competență și echilibru.
3. Diplomația de mediere – relansarea unei politici externe bazate pe credibilitate, continuitate și echilibru activ.

Un avantaj semnificativ al României este faptul că este un stat european fără trecut colonial în regiune – o trăsătură care îi oferă un potențial real de parteneriat credibil cu Sudul Global.

Așa cum am subliniat și în Evoluții geopolitice mondiale până în 2050, România are vocația de punte între Nord și Sud, între Europa și Orient, dacă își asumă un rol pragmatic, nu doar declarativ, în arhitectura globală.

6. Concluzii – MENA, laboratorul noii ordini mondiale

Orientul Mijlociu și Africa de Nord sunt astăzi laboratorul de testare al ordinii multipolare.
Aici se întâlnesc noile forme de putere: economică, energetică, tehnologică și informațională.
Aici se decid, indirect, și parametrii de securitate ai Europei.

Regiunea nu mai este doar un obiect al competiției marilor puteri, ci un actor autonom, capabil să modeleze tendințe globale.
Pentru România, provocarea este clară: să nu privească aceste transformări de pe margine, ci să participe activ la ele, prin dialog, expertiză și viziune.

Într-o lume în care „forța armelor” este înlocuită tot mai mult de forța conexiunilor, adevărata influență se va măsura prin capacitatea de a înțelege, anticipa și conecta.
Viitorul nu va aparține numai celor mai mari puteri, ci și celor care știu să lege poduri între ele – iar România are șansa de a fi printre aceștia. Aceasta dacă va renunța să fie doar un docil executant al ordinelor venite de la Bruxelles sau din altă parte, acționând cu profesionalism și viziune.

Prezentare la al 11-lea Forum MEPEI “Middle East from Chaos to the New (Dis)Order”, București 30 Octombrie 2025.

 Bibliografie selectivă

1. International Energy Agency (IEA), World Energy Outlook 2025, Paris, 2025.
2. Chatham House, Middle East Energy Transition: Opportunities and Risks, London, 2024.
3. Brookings Institution, The New Middle East Order: Power and Partnership in the Post-Oil Era, Washington DC, 2024.
4. RAND Corporation, US Strategic Posture in the Middle East 2023–2030, Santa Monica, 2023.
5. International Institute for Strategic Studies (IISS), The Military Balance 2025, London, 2025.
6. Center for Strategic and International Studies (CSIS), BRICS+ and the Global South: Implications for Energy and Security, Washington, 2024.
7. Miskimmon, A., O’Loughlin, B., Roselle, L., Strategic Narratives: Communication Power and the New World Order, Routledge, 2013.
8. United Nations ESCWA, Arab Regional Outlook 2025: Connectivity, Energy, and Climate Transition, Beirut, 2025.
9. Corneliu Pivariu, Evoluții geopolitice mondiale până în 2050, Financial Intelligence, București, 2025.