„După un secol de așteptări și promisiuni, România nu are nevoie de un nou început, ci de o nouă conștiință. O conștiință care să transforme identitatea în proiect, patriotismul în strategie și memoria în viziune. Aceasta este adevărata renaștere.” – Corneliu PIVARIU
Autor: Corneliu Pivariu – General-maior (cu două stele) în retragere, expert in geopolitică și relații internaționale, cu o experiență de peste 30 de ani în domeniile militar, diplomatic și economic.
Preambul analitic
Aniversarea a 107 ani de la edificarea statului național unitar surprinde România într-un moment de inflexiune istorică[1]. Într-o lume în care arhitectura puterii se reconfigurează sub presiunea competiției dintre blocuri geopolitice, a transformărilor tehnologice și a reechilibrării ordinii internaționale, România este obligată de istorie să își redescopere rațiunea strategică și să își definească, lucid și coerent, propriul narativ național, sau să rămână marginală în marile decizii.
După un secol marcat de supraviețuire, adaptare și dependențe succesive, România nu mai poate rămâne doar un subiect pasiv al transformărilor regionale sau globale. A venit momentul ca țara noastră să devină un actor conștient de sine și de potențialul propriu, capabil să-și exprime interesele fundamentale printr-un limbaj strategic al prezentului și al viitorului. În lipsa acestui narativ strategic, România riscă să-și dilueze identitatea într-un context multipolar dominat de competiția percepțiilor și de confruntarea narațiunilor.
Narativul strategic al unei națiuni nu este o simplă construcție retorică, ci expresia coerentă a unei viziuni asupra propriei misiuni istorice. El articulează valori, interese, direcții și priorități — integrând dimensiunea internă (identitară, culturală și instituțională) cu cea externă (regională, europeană și globală). În absența unei astfel de sinteze, politicile publice rămân fragmentare, reacțiile diplomatice conjuncturale, iar percepția externă a României — ambiguă.
Astăzi, România are de răspuns la o dublă provocare: aceea de a-și consolida suveranitatea în interiorul marilor alianțe și, în același timp, de a se afirma ca factor de echilibru și stabilitate la intersecția celor trei zone de tensiune — euroatlantică, eurasiatică și mediteraneeană. Într-o epocă a competiției narativelor, o națiune care nu își spune propria poveste riscă să devină personajul secundar al altora.
Prin urmare, la 107 ani de la momentul 1918, România are nevoie nu numai de o nouă proclamare a idealului unității, ci de o renaștere strategică: o conștiință națională modernizată, care să convertească experiența istoriei în viziune geopolitică, iar aspirația de demnitate în capacitate de acțiune. Numai printr-un narativ strategic autentic — coerent, realist și orientat spre viitor — România își poate recâștiga statutul de actor cu relevanță și vocație în arhitectura regională și globală a secolului XXI[2]. Rămâne de văzut dacă actuala clasa politică românească este preocupată în acest sens și înțelege momentul istoric și responsabilitatea care îi revin.
I. Contextul global și presiunea redefinirii naționale
În ultimii ani, lumea a intrat într-o fază accelerată de reconfigurare strategică. Eșecul paradigmei globaliste de după 1990, ascensiunea centrelor alternative de putere și fracturarea consensului occidental în privința ordinii internaționale au generat o competiție fără precedent între modele de dezvoltare, valori și forme de legitimitate politică. Multipolarismul emergent nu mai este o ipoteză, ci o realitate care obligă fiecare stat să-și redefinească poziția și rolul în sistemul global.
Pentru România, această tranziție de la o lume unipolară la una pluricentrică nu este doar o provocare externă, ci și una internă. Țara se află la intersecția a trei zone geopolitice majore —frontul estic al NATO, vecinătatea extinsă a Mării Negre și frontiera estică a Uniunii Europene —, devenind tot mai mult un spațiu de contact între interese divergente, dar și un posibil pivot al stabilității regionale.
Crizele succesive ale ultimului deceniu — pandemie, războiul din Ucraina, instabilitatea din Orientul Mijlociu, fragmentarea energetică și transformările digitale — au arătat că statele care nu dispun de o viziune coerentă și de un narativ strategic propriu sunt condamnate la reacție, nu la proiecție. În același timp, ele au demonstrat că supraviețuirea politică și prosperitatea economică depind astăzi mai mult ca oricând de capacitatea unui stat de a genera încredere, sens și direcție.
În acest context, România este constrânsă de realități obiective să-și regândească modelul de dezvoltare, modul de raportare la alianțele din care face parte și, mai ales, mecanismele prin care își proiectează influența în regiune. A rămâne doar în paradigma „parteneriatelor strategice” fără o articulare internă a unui proiect național strategic echivalează cu renunțarea la propria voce într-un concert al marilor puteri.
Redefinirea națională nu înseamnă întoarcerea la izolaționism, ci asumarea lucidă a unei identități strategice proprii — una care combină apartenența euroatlantică cu specificul civilizațional românesc, experiența istorică a supraviețuirii între imperii cu potențialul modern al unei națiuni creatoare. România are șansa unică de a transforma poziția sa geografică de frontieră într-un avantaj geopolitic, cu condiția să-și formuleze clar interesele și să-și construiască un narativ capabil să le susțină și să le legitimeze în spațiul internațional.
II. Identitate, memorie și viziune: fundamentele unui narativ strategic românesc
Fiecare stat care aspiră la relevanță geopolitică durabilă își sprijină acțiunea pe trei piloni interdependenți: identitatea, memoria și viziunea. Identitatea oferă coerența internă, memoria conferă legitimitatea istorică, iar viziunea proiectează direcția viitorului. În cazul României, fragilizarea acestor piloni după 1990 a condus la o perioadă de indecizie strategică, în care apartenența la structuri internaționale a substituit, temporar, formularea unei doctrine naționale proprii.
Identitatea românească, cu rădăcini în confluența latină, bizantină și carpatică, este prin însăși natura sa una de sinteză și echilibru. Această identitate i-a permis României, de-a lungul secolelor, să supraviețuiască între imperii și să integreze influențe diverse fără a-și pierde coerența internă. Într-o lume fragmentată, acest tip de identitate poate deveni o resursă strategică – un model de reziliență culturală și politică, capabil să inspire stabilitate într-un mediu regional turbulent.
Memoria istorică a României este, însă, ambivalentă. Pe de o parte, ea alimentează sentimentul continuității și legitimității statului național. Pe de altă parte, absența unei asumări lucide a propriilor eșecuri – de la momentele de dependență economică și geopolitică până la fracturile interne ale societății – a condus la o formă de blocaj mental și acțional colectiv. În lipsa unei reflecții strategice asupra trecutului, națiunea riscă să repete erori sub forme noi.
Viziunea, ca dimensiune prospectivă, presupune capacitatea de a transforma potențialul în proiect. România are nevoie de o viziune care să coreleze resursele sale reale – geografice, energetice, umane și culturale – cu o direcție clară în cadrul noii ordini multipolare. Această viziune nu poate fi impusă din exterior și nici redusă la simple documente programatice. Ea trebuie să fie expresia unei conștiințe naționale reînnoite, care să recunoască faptul că puterea nu mai derivă doar din forța militară sau economică, ci și din capacitatea de a genera sens și de a construi narațiuni credibile.
Un narativ strategic românesc autentic trebuie, așadar, să reunească aceste trei dimensiuni într-o formulă coerentă: identitatea ca fundament moral și simbolic, memoria ca lecție și resursă de înțelepciune, iar viziunea ca instrument de proiecție geopolitică. Doar prin această sinteză România poate trece de la simpla reacție la acțiune strategică, de la imitarea modelelor externe la afirmarea propriei paradigme. Iar fără un echilibru între aceste dimensiuni — între ceea ce am fost, ceea ce suntem și ceea ce dorim să devenim — națiunea riscă să-și piardă coerența de sens.
III. România între apartenență și autonomie: dilema suveranității strategice
În secolul XXI, suveranitatea nu mai poate fi înțeleasă doar în sens clasic – ca independență absolută a deciziei politice –, ci ca capacitate de a alege în cunoștință de cauză, de a defini priorități naționale în interiorul marilor alianțe și de a menține controlul asupra propriilor procese esențiale: economice, informaționale, energetice și culturale[3].
România, prin apartenența sa la NATO și Uniunea Europeană, a făcut o alegere strategică ireversibilă, ancorându-se în spațiul valoric și instituțional occidental. Însă această apartenență nu exonerează statul român de responsabilitatea de a-și formula o viziune proprie asupra interesului național, coerentă și articulată în raport cu realitățile regionale. În lipsa acestei autonomii de gândire strategică, participarea riscă să se transforme într-o simplă conformare.
Adevărata suveranitate nu constă în izolarea de parteneri, ci în gestionarea inteligentă a interdependențelor. Țările care reușesc să-și impună profilul în cadrul alianțelor nu sunt cele care refuză cooperarea, ci cele care o condiționează de propriile priorități. Polonia, Turcia sau Ungaria oferă exemple diferite de exercitare a acestei autonomii selective, fiecare cu propriile riscuri și beneficii. România, în schimb, a rămas adesea într-o zonă a ambiguității strategice – prudentă până la pasivitate, integrată instituțional, dar ezitantă conceptual.
Dilema României este, așadar, una de calibrare a suveranității. Pe de o parte, contextul regional – războiul din Ucraina, presiunea energetică, volatilitatea economică și dinamica frontierelor de influență – impune solidaritate cu aliații occidentali. Pe de altă parte, interesele naționale de lungă durată – securitatea alimentară, industrială, demografică[4] și informațională – reclamă o abordare mai nuanțată și o gestionare strategică autonomă.
Suveranitatea strategică presupune nu doar protejarea teritoriului și a instituțiilor, ci și proiecția unui sens național în lume. A fi suveran înseamnă, în esență, a avea o voce distinctă într-un cor al consensurilor, a contribui la deciziile colective fără a-ți dizolva propria identitate. România are astăzi toate premisele pentru a-și afirma această suveranitate inteligentă: poziția geografică, apartenența la structuri de securitate solide, resursele naturale și capitalul cultural al unei națiuni care a învățat să supraviețuiască prin adaptare.
Dar timpul simplelor adaptări a trecut. Într-o lume aflată într-un proces accelerat de reechilibrare, România trebuie să devină subiect al propriei istorii, nu doar obiect al istoriei altora. Definirea și afirmarea unui narativ strategic coerent reprezintă primul pas către recâștigarea acestei suveranități – nu prin izolare, ci prin asumarea lucidă a rolului de actor responsabil și vizionar într-o ordine mondială în schimbare.
IV. Direcții de acțiune și elemente ale unui narativ strategic românesc
Un narativ strategic autentic nu se redactează în laboratoare administrative, ci se construiește prin convergența între gândirea strategică, voința politică și participarea responsabilă a societății. România dispune de resurse semnificative – geografice, energetice, umane, culturale și simbolice – însă acestea trebuie corelate într-un proiect coerent, capabil să exprime cine suntem, ce vrem și încotro ne îndreptăm.
- Dimensiunea politică și instituțională
Primul pas constă în clarificarea intereselor fundamentale ale statului și în articularea unei doctrine strategice naționale, care să depășească ciclurile electorale și fragmentarea decizională. Este nevoie de un consens minimal între principalele forțe politice privind direcțiile majore de dezvoltare, de la securitate și educație până la energie și digitalizare. Un asemenea consens nu anulează pluralismul, ci îl transformă într-o competiție constructivă în jurul unui proiect comun: România viitorului. - Dimensiunea economică și tehnologică
Economia românească trebuie să iasă din paradigma dependenței de consum și să-și reconstruiască lanțurile de valoare proprii, ancorate în industrii strategice și în inovare. Dezvoltarea infrastructurii, a industriei de apărare, a producției energetice și a agriculturii durabile poate deveni nucleul unui model economic suveran, bazat pe autonomie relativă și interdependențe controlate. În secolul XXI, competitivitatea economică echivalează cu securitatea națională. - Dimensiunea culturală și educațională
Fără o cultură strategică solidă, niciun stat nu își poate proiecta coerența în timp. România are nevoie de o renaștere educațională care să formeze generații capabile să gândească critic, să creeze și să inoveze, nu doar să reproducă modele importate. Promovarea culturii, a limbii române și a valorilor proprii în spațiul internațional trebuie privită ca instrument de putere (soft power), nu ca domeniu secundar al politicii publice. - Dimensiunea diplomatică și de securitate
România trebuie să-și regăsească rolul de punte între lumi – între Est și Vest, între Nord și Sud, între Europa și Orientul Mijlociu. Diplomația românească are vocația echilibrului, dar are nevoie de curajul clarității. În contextul multipolar actual, țara noastră poate deveni un vector de stabilitate regională și un promotor al dialogului strategic, cu condiția să-și formuleze obiective clare și să-și coordoneze instrumentele de influență.
Armata și serviciile de informații reprezintă piloni ai securității naționale și ai credibilității externe[5]. România este deja un furnizor activ de securitate în cadrul NATO și al parteneriatelor strategice, însă acest statut trebuie consolidat prin investiții constante în capacitățile de apărare, prin modernizarea industriei naționale și prin integrarea mai eficientă a componentei informative în procesul decizional. Doar printr-o sinergie reală între diplomație, apărare și intelligence, România își poate consolida profilul de actor respectat și indispensabil în arhitectura de securitate a Europei de Sud-Est.
Forța militară și cea diplomatică nu pot substitui coeziunea internă – ele trebuie să se sprijine pe încrederea cetățenilor și pe reziliența societății.
- Dimensiunea societală și a încrederii publice
Niciun narativ strategic nu poate fi credibil dacă nu este interiorizat de cetățeni. Restabilirea încrederii între stat și societate reprezintă fundamentul oricărui proiect național durabil. România are nevoie de un nou contract social, bazat pe respect reciproc, transparență și participare. O societate care își înțelege direcția devine, în sine, o forță geopolitică.
În sinteză, un narativ strategic românesc trebuie să îmbine luciditatea analitică cu inspirația morală, tradiția cu inovația, apartenența cu autonomia. Nu este vorba de a reinventa o ideologie, ci de a formula o viziune integratoare, prin care România să își regăsească locul firesc într-o lume aflată în reechilibrare.
Această viziune poate fi definită prin conceptul de „Renașterea Carpaților – Narativul Strategic al României”, care exprimă nu doar redresarea unui stat, ci revitalizarea unui spațiu de civilizație.
„Renașterea Carpaților” simbolizează reconectarea României la propriile sale surse de forță – geografică, spirituală și morală – și reconstituirea coerenței interne ca fundament al proiecției externe. Carpații devin, în această paradigmă, metafora coloanei vertebrale a națiunii, locul unde identitatea se transformă în strategie, iar memoria în viziune.
Prin acest narativ, România nu se definește prin raportare la alții, ci prin redescoperirea propriei vocații geopolitice: aceea de centru de echilibru și de convergență în Europa Centrală și de Est, punte de stabilitate între marile zone de influență care se întâlnesc la granițele sale.
„Renașterea Carpaților” este, în esență, proiectul unei Românii conștiente, suverane și vizionare, capabile să transforme experiența istoriei în strategie națională și poziția geografică în avantaj geopolitic.
Numai printr-un asemenea narativ, România poate trece de la simpla adaptare la autodefinire strategică, de la reacție la proiecție, devenind nu doar un beneficiar al alianțelor sale, ci un contribuitor la echilibrul regional și european.
„Renașterea Carpaților” exprimă redescoperirea conștiinței strategice a României – transformarea identității și memoriei naționale într-un proiect de viziune, acțiune și demnitate, prin care țara își reafirmă vocația de centru de echilibru, stabilitate și convergență în Europa Centrală și de Est.
Întrebarea crucială, retorică[6] de altfel, este: clasa politică la putere dorește, poate și se va preocupa să promoveze un nou narativ strategic pentru România?
Concluzie
La mai bine de un secol de la Marea Unire, România nu mai este pusă – în primul rând- în fața unei confruntări teritoriale, ci a uneia de viziune și coerență strategică. Dacă în 1918 prioritatea era realizarea unității, astăzi provocarea este redefinirea sensului acestei unități într-o lume fragmentată, dominată de competiția percepțiilor și de lupta pentru controlul narativelor.
Istoria nu mai judecă doar curajul de a lupta, ci înțelepciunea de a construi. România se află într-un moment de decizie între perpetuarea inerțiilor și asumarea unui destin propriu. Într-o epocă în care puterea se măsoară prin capacitatea de a modela sensul, o națiune care nu-și formulează propria poveste riscă să devină o simplă notă de subsol în istoria altora.
Narativul strategic românesc nu trebuie să fie un exercițiu de imagine, ci un proiect de regenerare națională. El implică o reașezare a priorităților, o reprofesionalizare a elitei, o recucerire a încrederii între stat și cetățean și o redescoperire a misiunii României în lume. Această misiune nu se reduce la supraviețuire, ci se extinde către contribuția activă la echilibrul regional și la civilizația europeană.
Renașterea strategică a României presupune o alianță între memorie și viziune. Memoria – pentru a înțelege de unde venim și ce sacrificii ne-au adus până aici. Viziunea – pentru a ști încotro mergem și cum putem transforma potențialul într-o realitate durabilă. Din această sinteză se poate naște un nou tip de patriotism – lucid, creativ și responsabil –, capabil să transforme valorile în politici și idealurile în proiecte.
În această ecuație a renașterii, Republica Moldova nu este doar un subiect de politică externă, ci o parte vie a identității naționale românești. Viitorul ei este legat organic de cel al României – nu doar prin limbă, cultură și istorie, ci și prin destin geopolitic. Sprijinirea parcursului european al Chișinăului, consolidarea legăturilor instituționale, economice și culturale și continuarea construirii unei comunități strategice româno-moldovene reprezintă nu o opțiune, ci o datorie istorică.
România se află, așadar, la o răscruce: fie rămâne captivă într-un rol periferic, dependentă de deciziile altora, fie devine un actor cu voce proprie, un stat care știe să gândească strategic și să acționeze consecvent. Alegerea nu este doar a guvernelor, ci a întregii națiuni – a fiecărei conștiințe care înțelege că viitorul nu se moștenește, ci se construiește. Așadar, să nu ne uităm doar la clasa politică, ci să devenim fiecare dintre noi, un cât mai activ contribuitor la construirea viitorului României. Exemplele trecutului și realitatea prezentului ne obligă la aceasta.
La 107 ani de la edificarea statului național unitar, România ar trebui să simtă ce este chemată de realitate să-și scrie un nou capitol, printr-o unire a viziunilor, o reconectare spirituală și strategică între toate teritoriile românești. Iar această conștiință reînnoită, capabilă să transforme identitatea în proiect, patriotismul în strategie și memoria în viziune, este adevărata renaștere a unei națiuni care trebuie să-și recapete vocea și sensul într-o lume ce nu mai iartă tăcerea.
Aceasta este, în fond, „Renașterea Carpaților” – momentul în care România își regăsește conștiința strategică și transformă memoria în viziune, patriotismul în strategie și identitatea în proiect.
NOTĂ: Confirm că acest articol a fost conceput, structurat și finalizat de autor. Instrumentele bazate pe inteligență artificială (precum asistenții de redactare) au fost utilizate exclusiv pentru activități de rutină — inclusiv schițare preliminară, rafinare lingvistică și organizare a textului — fără a genera conținut original, interpretări analitice, date sau referințe bibliografice. Toate informațiile factuale, sursele și analizele au fost verificate și validate independent de către autor. Responsabilitatea integrală pentru acuratețea, originalitatea și integritatea versiunii finale revine în totalitate autorului.
[1] “Cei care nu iși cunosc istoria sunt condamnați să o repete”, a spus George Santayana (în lucrarea The Life of Reason: The Phases of Human Progress” -1905–1906); expresie citată și parafrazată de-a lungul timpului de numeroși lideri, inclusiv Winston Churchill. Tocmai de aceea, într-o perioadă în care guvernanții noștri actuali încearcă să minimalizeze tot mai mult rolul și locul istoriei în procesul de învățământ, reamintesc pe scurt: în timpul Primului Război Mondial (1916–1919), România a suferit pierderi umane estimate la circa 800.000 de persoane, dintre care aproximativ 335.000 de militari morți. Pagubele materiale au depășit 30 miliarde lei aur (10-11 miliarde dolari la cursul de azi), incluzând distrugerea infrastructurii industriale, feroviare și agricole din teritoriile ocupate. Tezaurul României, trimis la Moscova și care nu a fost niciodată returnat are o valoare estimată la cursul de azi de circa 16 miliarde dolari (din care circa 12 miliarde dolari valoarea a 93,4 tone aur). Cu toate acestea, sacrificiul a făcut posibilă realizarea idealului Marii Uniri din 1918, prin care s-a desăvârșit statul național român. După 1918, două momente esențiale au marcat istoria modernă a României: Al Doilea Război Mondial (în care România a pierdut circa 800 de mii de oameni, militari și civili), plata despăgubirilor de război către URSS obligată prin Tratatul de pace de la Paris – 300 milioane de dolari, care a fost achitată până în 1952 – dar se estimează ca au fost plătiți 2 miliarde de dolari. Distrugerile materiale sunt estimate la circa 460-600 miliarde dolari – la cursul de azi. România a pierdut teritoriile românești, Basarabia și Bucovina. Acesta a făcut ca la încheierea războiului, România să se prăbușească în zona de influența a USSS de atunci (cu acceptul, trebuie spus și reiterat – al celorlalți aliați ai Moscovei din timpul războiului). Al doilea moment îl reprezintă evenimentele din decembrie 1989 – când pe fondul eliminării de la putere a lui Nicolae Ceaușescu și a Partidului Comunist, s-a revenit la orientarea spre o societate democratică și economie de piață. În cei circa 50 de ani de dictatură comunistă și-au mai pierdut viața câteva sute de mii de români (numărul exact este greu cuantificabil), mare parte a elitei intelectuale, oameni politici de valoare, generali, care nu au putut supraviețui unui regim de teroare instituit în 41 de penitenciare, 72 de lagăre de muncă forțate, 63 de centre de deportare și 10 azile psihiatrice cu caracter politic.
[2] În ultimii 35 de ani au fost făcute publice diferite programe naționale, multe dintre ele cu intenția de a coagula întreaga societate, însă doar Pactul de la Snagov (21 iunie 1995) a reprezentat unicul acord politic național semnat de toate partidele parlamentare din România, sub egida președintelui Ion Iliescu, prin care s-a consfințit consensul privind obiectivul strategic al integrării europene. Documentul — Declarația de la Snagov privind Strategia Națională de Pregătire a Aderării la Uniunea Europeană. Acesta a constituit primul și singurul (deocamdată, sper) exemplu post-1989 de unitate transpartinică în jurul unui proiect de interes național. De ce clasa politică românească actuală nu ne demonstrează acum că este capabilă de un nou consens?
[3] Din păcate tocmai în aceste domenii (economic, energetic și informațional) România a cedat nepermis de mult controlul în favoarea unor entități străine. România are o dependență sistemică de Uniunea Europeană și SUA, cu o vulnerabilitate strategică în energie, tehnologie și finanțe. În agricultură România nu suferă de lipsă de resurse, ci de lipsă de control asupra propriului lanț alimentar — de la sămânță până la raft.
Singurele zone unde păstrează autonomie parțială: resurse naturale (gaz, agricultură) și potențial logistic (Coridorul IV, Marea Neagră).
[4] Conform datelor Eurostat (2025) și Institutului Național de Statistică, populația României a scăzut de la 22,8 milioane locuitori în 1990 la 18,9 milioane în 2025, ceea ce reprezintă o pierdere netă de peste 4 milioane. Rata fertilității este de 1,6 copii/femeie, mult sub pragul de înlocuire demografică (2,1), iar peste 22 % din populație are vârsta de peste 65 de ani. Aproximativ 5 milioane de cetățeni români trăiesc și lucrează în străinătate, în special în Italia, Spania, Germania și Marea Britanie, majoritatea în vârstă activă. Estimările ONU (World Population Prospects, revizia 2024) anticipează că, în lipsa unei inversări a tendinței, populația României ar putea coborî sub 16 milioane până în 2050, cu efecte structurale majore asupra pieței muncii, sustenabilității sociale și securității naționale.
[5] Subliniez că noua Strategie Națională de Apărare a Țării 2025–2030 a fost prezentată public de președinte abia la 12 noiembrie, aprobată în CSAT la 24 noiembrie și la 26 noiembrie în Parlament. Carta Albă a Apărării se află în fază de actualizare la Guvern. Până la transpunerea lor în practică, România continuă să opereze strategic pe baza documentelor elaborate pentru perioada 2020–2024, deși mediul de securitate s-a modificat profund după 2022. În aceste condiții, există un decalaj tot mai vizibil între planificarea declarativă și capacitatea reală de implementare. În pofida creșterii bugetului apărării peste pragul de 2% din PIB, dependența tehnologică externă, vulnerabilitatea industriei naționale de apărare și fragmentarea instituțională limitează autonomia strategică a țării. România rămâne, prin urmare, un furnizor de securitate prin participare, dar încă insuficient prin inițiativă proprie.
[6] Cele mai recente sondaje naționale indică un nivel extrem de redus al încrederii publice în sistemul politic. În perspectivă analitică, pe baza datelor INSCOP și IPSOS, se poate aprecia rezonabil că doar aproximativ un sfert dintre români mai au încredere în instituțiile politice centrale, iar încrederea în „clasa politică” ca ansamblu este probabil chiar mai scăzută — în jurul a 15–20%. În paralel, între două treimi și 70% dintre cetățeni consideră că România se îndreaptă într-o direcție greșită, potrivit sondajelor INSCOP și CURS din toamna anului 2025. Aceste valori converg spre imaginea unei crize prelungite de legitimitate democratică și funcționare instituțională. Conform „Democracy Index 2024”, publicat de Economist Intelligence Unit, România se situează pe locul 72 la nivel global, fiind încadrată în categoria „regim hibrid” (singura din UE în această categorie). Țara este precedată imediat de Republica Moldova (locul 71) și urmată de Papua Noua Guinee (locul 73). Raportul marchează o deteriorare față de anul 2023, când România se situa aproximativ pe locul 60. Trecerea în categoria regimurilor hibride reflectă slăbirea funcționării guvernului, erodarea culturii politice și un declin vizibil al libertăților civile.
| Știri BVB