Autor: Lucian Croitoru
Începând cu data de 2 iulie, guvernul a anunțat câteva pachete de măsuri pentru a readuce deficitul bugetar (pe scut deficitul) la niveluri sustenabile, dintre care unele au fost deja implementate. Nici necesitatea de a reduce urgent deficitul, nici tipul de soluții avute în vedere nu au reprezentat, în esență, ceva neobișnuit, ci mai degrabă a creat unora dintre observatorii fenomenului un sentiment de déjà vu.
Oricine cercetează fenomenul poate observa că, după 1989, guvernele au apelat la seturi de măsuri care au în comun două caracteristici: (i) reduc deficitul sub nivelurile nesustenabile și periculoase și (ii) nu afectează cauzele care determină (re)apariția sau refacerea unor deficite periculos de mari. Așa s-a procedat după încheierea perioadelor 1992-1996, 2004-2008 și, cel mai recent, 2016-2024. Soluțiile adoptate până acum au aceeași caracteristică: reduc deficitul, dar nu elimină cauzele reapariției lui.
Observația imediat următoare este aceea că nu a existat o masă critică de politicieni care să se opună unei astfel de soluții, care este în contradicție, ca și alte politici, cu principii obiective care operează în economie. Indirect, această observație ridică problema înțelegerii de către politicieni a modului în care funcționează economia. Opinia comună printre economiști este aceea că cei mai mulți politicieni nu înțeleg cum funcționează economia.
Totuși, opinia este paradoxală, dacă avem în vedere că ea este împărtășită atât de unii economiști adepți ai raționalismului evolutiv (critic), conform căreia în societate operează principii obiective imuabile și societatea este ordine spontană a pieței, cât și de unii economiștii adepți ai raționalismului constructivist, conform căruia societatea este rodul proiectării ei de către om, iar principiile se pot schimba de la o societate la alta.
Mă număr printre acei economiști care nu împărtășesc această opinie referitoare la politicieni. Sunt convins că există în politică oameni care înțeleg că societatea în ansamblu este covârșitor preponderent ordine spontană a pieței și că aceasta este armonioasă, echilibrată, stabilă, deoarece în general acțiunile individuale ale oamenilor sunt în linie cu principiile obiective care operează în societate. Și, așa cum am arătat cu altă ocazie, sunt convins că politicienii ce împărtășesc o astfel de concepție au o deschidere mult mai mare decât au economiștii cu filozofie politică liberală, ca să nu mai vorbim de economiștii cu filozofie constructivistă, să propună și să susțină politici liberale.
Sunt convins că cei mai mulți politicieni au capacitatea de a distinge, pe de o parte, între ceea ce este un principiu obiectiv și necesitatea inevitabilă căreia îi dă naștere și, pe de altă parte, ceea ce rezultă ca un principiu artificial doar pentru că există intenția și voința de a repeta o practică, în contradicție cu chiar principiile obiective, nesatisfăcând nicio necesitate. Dovada despre această capacitate a politicienilor este faptul că atunci când piața semnalează nesustenabilitatea deficitului și necesitatea reducerii lui, politicienii o înțeleg și găsesc o modalitate de a încerca să reducă deficitul. În mod similar, alte principii și necesități obiective sunt inteligibile politicienilor.
Și totuși, iar cu aceasta revin la observația de la care am pornit, este dificil să apară o masă critică de politicieni care să dorească și să reușească să promoveze politici ținând cont de caracterul spontan al ordinii și de faptul că există principii care nu pot fi încălcate, sau altfel spus, principii care generează necesități în economie cărora nu ne putem sustrage nici măcar temporar fără să producem consecințe negative.
În opinia mea, explicația pentru această dificultate este dată de faptul că dacă în conceperea politicilor economico-sociale introducem, alături de principii obiective intrinseci, principii artificiale în sensul menționat mai sus, atunci principiile obiective sunt scoase din „circulație” de cele artificiale. Cu alte cuvinte, afirm că în domeniul politicilor economice acționează ceva foarte similar cu ceea ce cunoaștem sub denumirea de Legea lui Gresham în teoria monetară.
Principiul monetar spune că dacă în economie circulă două monede și cursul dintre ele este fixat prin lege, moneda mai proastă scoate din circulație moneda mai valoroasă, care este tezaurizată. De exemplu, moneda de aur care are valoarea la vedere foarte apropiată de valoarea intrinsecă a aurului se tezaurizează. Moneda de aramă, care circulă în paralel, dar are valoarea la vedere mai mare decât valoarea intrinsecă a cuprului, va continua să circule.
Similar, dacă publicul împărtășește credința că societatea este atât proiectată, cât și construită de om, atunci, politicienii care aleg să promoveze politici compatibile cu principiile obiective ce acționează în economie, atunci când alți politicieni aleg să promoveze politici ghidate de principii artificiale, sunt scoși de la putere. Din acest motiv, indiferent cât de mulți sunt politicienii ce recunosc existența principiilor obiective și a necesităților inevitabile, o mare parte a lor vor susține și politici (sau mai degrabă) politici incompatibile cu principiile obiective.
Pentru un economist care înțelege că societatea este covârșitor preponderent ordine spontană, tipul de soluții (i)-(ii) menționat la început este generat de un fel de Legea lui Gresham în domeniul politicilor economice. Chiar și atunci când, ca adepți ai raționalismului evolutiv, am avea motive să înțelegem că deficitele bugetare sunt concepute ca devieri temporare de la necesități obiective (pandemii etc.), tipul de soluții (i)-(ii) îngrijorează pentru că dovedește că în politicile publice lipsesc proporția și măsura. Pentru cei ce cred că, în societate, principiul ordonator este voința politică, aceasta nu este o problemă.
Tipul de soluții (i)-(ii) la care m-am referit la început, care reduc un deficit nesustenabil, dar lasă calea deschisă spre alte deficite nesustenabile în viitor, reflectă această dificultate a formării masei critice de politicieni care să adere la elaborarea de politici compatibile cu principiile obiective doar pentru că există politicieni care aleg să formuleze politici ignorându-le pe cele din urmă.
Aceasta nu înseamnă însă că un deficit bugetar relativ redus și stabil ar reflecta în mod necesar existența unei mase critice de politicieni condusă de o concepție sănătoasă despre economie. Unii politicieni și economiști susțin creșterea impozitelor pentru a menține deficitul echilibrat, exact din dorința de a crește rolul statului în economie prin extinderea cheltuielilor publice. Ei aleg, astfel, să conformeze politicile necesității de a avea bugetul la niveluri sustenabile, dar să se sustragă de la satisfacerea altor necesități inevitabile (conformării altor principii) ale ordinii spontane a societății. Această politică, deși nu duce la creșterea ponderii ordinii proiectate în ordinea socială, reușește totuși să reducă eficiența acesteia din urmă, ceea ce este un rezultat nedorit chiar și pentru politicienii ce favorizează creșterea rolului statului, dar nu imediat evident.
În lumina a ceea ce am arătat mai sus, ne apare clar că un set sănătos de măsuri fiscale ar trebui să ducă concomitent la: reducerea deficitului nesustenabil; eliminarea cauzelor/condițiilor de reapariție nenecesară a lui; o dimensiune redusă a guvernului prin limitarea creșterii cheltuielilor și a impozitelor. Putem înțelege mecanismul prin care politicile fiscale nebazate pe principii obiective dau afară politicile bune, bazate pe principii, și de ce nu apare, în general, o masă critică de politicieni care să propună un astfel de set de măsuri dacă analizăm trei dimensiuni ale democrațiilor.
Ca orice altă organizație care acționează ca simplu element al ordinii spontane a societății, și guvernul ajunge inevitabil să se alinieze la necesitățile generate de principiile economice obiective și credințe morale care acționează în societate. Totuși, iar cu aceasta evidențiez prima dimensiune, guvernul are două particularități care contează în raționamentul nostru. Unu, spre deosebire de individ sau de organizații economice neprotejate de el, guvernul are posibilitatea de a prelungi cel mai mult perioada relativ scurtă în care poate ocoli necesitățile inevitabile pe termen mediu-lung; doi, el este prezent în fiecare plan individual de afaceri prin impozite nete (impozite minus transferuri). Atunci când guvernul își extinde deficitul peste nivelul sustenabil sau când îl reduce, fiecare familie sau afacere este influențată mai mult decât de obicei. În consecință, ori de câte ori deficitul bugetar atinge niveluri înalte, trece o perioadă până când se formează percepțiile că el este nesustenabil și semnalează că necesitatea amânată a reducerii lui a ajuns la maturitate. În această perioadă, în care deficitele bugetare sunt relativ înalte, guvernul este prezent într-un număr crescând de planuri individuale de afaceri prin impozite nete de magnitudini mai mici ca de obicei. Dacă bilanțurile votanților sunt îmbunătățite prin extinderea deficitelor bugetare, ei nu se vor opune acestui tip de politică fiscală.
A doua dimensiune constă în aceea că, în democrațiile liberale, orice partid trebuie să accepte încălcarea unor principii economice, iar partidele liberale trebuie să ia o decizie referitor la ce principii pot renunța cel mai ușor. Partidele politice supraviețuiesc în parlamente doar dacă primesc voturi, ceea ce înseamnă că votanții ar putea oferi votul pentru acele partide care ar cheltui cât mai mulți bani pentru satisfacerea intereselor diverselor grupuri pe care le-ar forma votanții în acest scop. Oricât de bine ar cunoaște principiile care operează în economie și ar conceptualiza efectele negative ale încălcării lor, chiar și cele mai intransigente elite politice sunt nevoite să promită beneficii grupurilor ce-i votează pentru a accede în parlament. Pentru a plăti acest preț, partidele respective acceptă să încalce o serie de principii care acționează în economie. Orice grup de votanți se formează pentru a obține în parlament o regulă ce permite atingerea scopurilor sale particulare, în detrimentul unei reguli generale, aplicabile tuturor. Justificarea elitelor liberale pentru o anumită încălcare a principiilor ar fi aceea de a minimiza încălcarea principiilor de către adversarii lor politici. În consecință, orice partid tinde să fie permisiv la deteriorarea deficitelor, dacă de aceasta depinde prezența în parlament.
A treia dimensiune o reprezintă tradiția de reguli abstracte și credințe morale. Ea este cheia pentru a înțelege de ce deficitele bugetare se deteriorează periodic sau de ce în țările occidentale, deficitele bugetare sunt relativ reduse, dar ponderile în PIB ale impozitelor și cheltuielilor bugetare este relativ mare. Aceste reguli abstracte și credințe morale ne scutesc de grija cotidiană referitoare la principii obiective și necesități inevitabile. În mod spontan, regulile și credințele aparținând tradiției au fost selectate pentru că reflectă principiile obiective și necesitățile inevitabile pe termen lung. Acțiunile fiecăruia pentru a atinge scopurile individuale sunt ghidate de aceste reguli abstracte și de credințe morale. Așa dăm naștere relațiilor abstracte care formează ordinea socială. Această ordine spontană minimizează încălcarea principiilor obiective. Prin acțiunile astfel ghidate, toți sprijinim, cu necesitate, ordinea spontană a pieței și alinierea la principii obiective.
Cu toate acestea, atunci când medităm la această ordine, nu există vreo necesitate să ținem cont de principii obiective. Astfel, unii dintre noi înțelegem nu numai de ce ordinea spontană a pieței este necesară și cea mai bună posibil la un moment dat, dar și că orice îmbunătățire a ei nu poate avea loc decât prin descoperirea unor reguli care instituie un principiu și mai larg decât o făcea o regulă descoperită anterior.
Totuși, alți oameni, în lipsa necesității de a ține cont de principii atunci când meditează la ordinea socială, concluzionează că diverse aspecte nefavorabile ale ordinii pot fi îmbunătățite sau eliminate prin proiectarea de reguli în acest scop. Printre votanți, ei par să fie foarte adesea și pe perioade îndelungate, așa cum par să fie și acum, în majoritate. Odată ce această majoritate este formată, ea acționează ca un „curs de schimb fix” între politici bune și politici rele și crește oferta acestora din urmă.
În acest fel, având o astfel de majoritate, deși toți sprijinim ordinea spontană când acționăm, atunci când meditează la ordinea socială, unii dintre noi îi devin adversari și vor să o modifice. Cel mai frecvent, adversarii ordinii spontane doresc să modifice ordinea în special în ceea ce privește aspectele distribuirii rezultatelor fie prin extinderea deficitelor bugetare, fie prin creșterea dimensiunii redistributive a statului, dar fără a deteriora deficitele bugetare.
Prin evoluție culturală selectivă, oamenii au descoperit treptat o regulă care să împiedice politica fiscală să producă deficite bugetare mari sau un stat mare. Această regulă de disciplinare a politicii fiscale și a înclinației noastre spre inflație se numește „etalonul aur”. Ea a fost eficientă în a limita oferta de politici rele în timpul cât a funcționat. Totuși, o majoritate adversară a acestei reguli a apărut în Occident și regulă a fost eliminată la începutul anilor 1930.
Pentru a conchide, în lipsa unui „etalon Y”, unde Y este simbolul unui substitut pentru aur, dar la fel de puternic, nu mai avem un mecanism de a ne proteja împotriva a două tendințe: (i) aceea de a promova, periodic, deficite bugetare nesustenabile și (ii) aceea de a crește dimensiunea guvernului prin creșterea concomitentă a impozitelor și a cheltuielilor publice. Poate că, mai devreme sau mai târziu, vom descoperi un etalon Y, dar în mod cert, regulile fiscale ce au încercat să îndeplinească rolul pe care îl îndeplinea etalonul aur nu pot juca eficient rolul etalonului Y. Rămâne să-l descoperim pe acesta din urmă.
Aplicând ceea ce am explicat mai sus pentru a înțelege ajustările bugetare derulate începând din 2 iulie 2025, obțin câteva concluzii pe care le prezint în continuare.
Observ că în societatea noastră, ideile liberale sunt foarte puțin sau aproape deloc invocate în discursurile celor prezenți pe la diverse dezbateri. Tipul de raționalism pe care îl practică cei mai mulți dintre cei ce, pe de o parte, concep ajustările fiscale, sau, pe de altă parte, comentează ajustările este constructivist. Astfel, concurența și antreprenorialul (sau inițiativa privată, în general) nu sunt avute în vedere ca variabile cheie nici în pachetele de măsuri de ajustare, nici în comentariile la aceste pachete. În schimb, aproape totul este centrat pe deficitul bugetar ca agregat. Dar acest agregat, ca să-l parafrazez pe Hayek, ascunde multe procese microeconomice.
Este dezamăgitoare, din perspectiva descrisă aici și insistența cu care motivarea unor măsuri fiscale nepopulare se face prin referire la eventuala pierdere a fondurilor publice de la UE, în special a celor din PNRR. Da, aceste fonduri, trebuie folosite. Da, dacă avem în vedere discursurile unor oameni care au obligația legală să aducă la îndeplinire unele condiționalități pentru ca fondurile să fie disponibilizate, referirile la acele programe sunt firești. Totuși, din perspectiva faptului că economia este preponderent ordinea spontană a pieței, centrale trebuie să fie măsurile ce pot duce la creșterea inovării, a concurenței și a antreprenoriatului. Dar dacă chiar și economiștii sau politicienii liberi de constrângeri administrative nu reușesc să vadă acest lucru, atunci este clar că gândirea care predomină este cea raționalist-constructivistă.
De asemenea, nu trebuie uitat că în măsura în care fondurile publice sunt destinate intervențiilor guvernamentale în alte arii decât autostrăzi, ordine publică și activități specifice unde piața nu are stimulente să opereze, ele nu numai că nu stimulează, dar pot atenua inovarea, concurența, antreprenoriatul, procese la care nu numai România este în urma competitorilor, ci aproape toate țările UE. Mă gândesc că dacă cel mai important lucru despre care putem vorbi au devenit fondurile de la UE, atunci ne-am autolimitat mult posibilitățile și ne-am izolat față de problemele reale ale economiei românești, a cărei cea mai mare suferință este lipsa spiritului liberal și a raționalismului critic căruia acest spirit i-ar da naștere. Iar în societatea românească, lipsa spiritului liberal nu este echivalentă cu evaporarea, eventual temporară, cum s-a întâmplat după 2008 în unele economii occidentale, ci cu faptul mai grav că la noi nu a apărut niciodată cu adevărat (în istorie).
Cei ce gândesc la buget de pe poziții raționalist-constructiviste se împart în două: într-un grup sunt cei ce vor impozite relativ mici, dar vor să ne împrumutăm, mărind deficitele bugetare anuale, pentru a finanța creșterea cheltuielilor bugetare; în celălalt grup sunt cei ce vor creșterea impozitelor pentru a crea venituri bugetare echivalente cu 40-42 la sută din PIB pentru a finanța cheltuieli tot mai mari, dar fără a crește deficitele bugetare.
Ambele abordări sunt periculoase, dar parcă cea din urmă este și mai periculoasă. Prima are „avantajul” că deficitul bugetar în creștere acționează ca un semnal și trezește la timp atenția piețelor și a publicului în general, care poate cere reducerea cheltuielilor și revenirea la deficite mai mici și la un guvern mai mic. Cealaltă abordare plasează „sub radar” creșterea statului, astfel că atunci când problema unui stat prea mare devine evidentă, sarcina de a-l reduce devine cu adevărat dificilă. Luați de exemplu Italia sau Franța.
Evident, nu susțin niciuna dintre abordări, dar, din perspectiva impactului negativ asupra eficienței cu care operează ordinea spontană, abordarea primului grup este mai puțin dăunătoare decât cea a celui de-al doilea grup. Cineva ar putea spune că abordarea primului grup a fost cea care a prevalat, pentru că de trei ori au reușit să ducă deficitele bugetare la niveluri nesustenabile (premergător anilor 1996, 2008 și 2025). La prima vedere, tot ei au făcut și corecțiile bugetare, pentru că raportul dintre veniturile bugetare în PIB nu a crescut. Cu alte cuvinte, pare că politicienii și economiștii din grupul care dorește creșterea statului nu au avut succes. Dar nu este adevărat. Unele impozite au crescut cu acest scop, dar a crescut și apetitul celor ce nu doresc și pot să nu plătească impozitele.
Dacă introducem și acest grup în analiză, atunci este corect să introducem în analiză și un alt grup, și anume al celor ce doresc un stat mic fără deficite bugetare semnificative. Acum e clar că analiza noastră ar trebui să se refere la patru grupuri: (1) cel ce dorește impozite mici și cheltuieli mari, adică deficite bugetare care pot atinge niveluri nesustenabile; (2) cel ce dorește creșterea impozitelor și un stat mare fără deficite bugetare mari; (3) un grup privilegiat ce nu plătește în întregime obligațiile fiscale sau nu au aceleași obligații fiscale ca alte grupuri, deși primesc fonduri de la buget; (4) un grup relativ mic ce dorește un stat eficient și deficite bugetare relativ mici. Toate aceste grupuri au reflectare în partide politice și în parlament, dar ceea ce pare evident este că primele trei sunt reprezentate foarte bine, în timp ce al patrulea grup este în minoritate.
Această reprezentare se reflectă și în modul în care au putut fi concepute, într-o coaliție politică largă, pachetele de măsuri de reducere a deficitului. Faptul că grupul ce-și dorește un guvern mic și impozite relativ mici este slab reflectat se vede în lipsa unui accent suficient pe măsurile care să vizeze concurența și antreprenoriatul. Faptul că celelalte trei grupuri predomină, fiind cumva apropiate ca forță de negociere în coaliția politică, se vede în dificultățile de a agrea rapid măsuri de reducere a deficitului.
În interiorul grupurilor predominante există divergențe, dar acestea nu privesc raționalismul folosit în conceperea măsurilor. Așa cum am spus la început, acesta este constructivist. Divergențele se referă, printre altele, la eliminarea evaziunii fiscale de dimensiuni mari. Cu alte cuvinte, grupul celor ce nu plătesc impozite este foarte influent.
Dar, în încheiere, să presupunem că lupta împotriva evaziunii fiscale are succes și grupul (3) evazionist se micșorează până devine irelevant în economie și în raționamentul nostru. Cu ce rămânem? Dacă grupul (4) „liberal” rămâne relativ restrâns, atunci grupurile (1) și (2) vor continua să domine. Până acum, grupul (1) pare să fi fost ceva mai puternic. Ponderea veniturilor bugetare în PIB a rămas scăzută și deficitele bugetare au atins niveluri nesustenabile de cel puțin trei ori în ultimii 35 de ani. Diminuarea grupului (3) va duce la creșterea ponderii veniturilor bugetare în PIB.
Abia apoi, probabil, va deveni predominant grupul (2), ce dorește creșterea ratelor de impozitare și, astfel, a ponderii veniturilor bugetare în PIB la niveluri de 40-42 la sută, cu deficite bugetare relativ mici. Astfel, ca și celelalte țări occidentale, vom avea o ordine socială în care predomină ordinea spontană a pieței, dar a cărei eficiență este cu mult sub potențial. Însă încercarea repetată și fără succes de a realiza obiective irealizabile în ordinea spontană prin extinderea guvernelor ar putea duce la creșterea la cote relevante a celor ce, acum aflați în inferioritate numerică în grupurile (1), (2) și (3), ar putea considera că ordinea spontană a pieței este indezirabilă.
| Știri BVB