De Drd. Ec. Cornelia Năstase, CEO CC Advisory
De peste 14 ani, măsor sănătatea afacerilor prin cifre, dar și prin capacitatea acestora de a supraviețui într-un hățiș legislativ tot mai dens. Observ cu îngrijorare o fractură tot mai mare între discursul politic despre modernizare și realitatea administrativă din teren. În timp ce România își propune standarde de eficiență demne de OECD, în practică, asistăm la o micro-birocrație sufocantă, care transformă orice efort de expansiune a unei firme într-un coșmar de conformare.
Paradoxul „Legii care nu distinge”
Recent, ANAF a tranșat o chestiune care ar fi trebuit să fie simplificată de mult, alegând însă calea celei mai mari rezistențe administrative. Într-un răspuns oficial, instituția afirmă: „Legea nu distinge cu privire la entitățile pe raza aceleiași unități administrativ-teritoriale, ci doar ca adresa oricăreia dintre aceste entități cu cel puțin un salariat să fie diferită de adresa sediului social […] obligația de înregistrare fiscală intervine pentru fiecare dintre entitățile respective”.
Această interpretare aridă forțează companiile să obțină un CUI separat pentru fiecare punct de lucru cu un singur angajat, chiar dacă acesta se află pe aceeași stradă sau în același sector cu sediul central.
Este o victorie a formei asupra fondului, o interpretare care ignoră complet rațiunea economică în favoarea unei evidențe sterile.
Practic, ANAF ne spune că dacă un antreprenor din București are sediul social în Sectorul 1 și deschide un mic depozit sau un birou de vânzări în Sectorul 2, cu un singur angajat, acesta devine, fiscal vorbind, o entitate separată ce trebuie raportată, monitorizată și administrată ca atare.
De la 5 la 1: O „reformă” în sens invers
Până nu demult, pragul de 5 salariați pentru înregistrarea fiscală a punctelor de lucru reprezenta deja o sursă de erori operaționale majore. În practica CC Advisory, gestionăm constant „accidente” fiscale: impozite plătite pe CUI-ul greșit, compensări anevoioase între trezorerii și penalități apărute din confuzii administrative.
În loc să eliminăm această anomalie, legislativul a decis să coboare pragul la un singur salariat. Rezultatul? O multiplicare absurdă a sarcinilor de raportare. Practic, statul forțează mediul de afaceri să facă o muncă pe care instituțiile sale ar trebui să o rezolve prin simplă interoperabilitate.
Statul care cere ceea ce deține deja
Aici intervine marea frustrare a antreprenorului român. Trăim într-o eră în care:
• ITM-ul deține prin Revisal localizarea exactă a fiecărui salariat.
• ONRC-ul are evidența tuturor punctelor de lucru.
• ANAF-ul procesează deja Declarația 112.
În acest triunghi informațional, obligativitatea unui CUI secundar pentru un singur om la un punct de lucru este o dovadă de ineficiență sistemică. De ce să punem povara pe umerii contabilului și ai antreprenorului, când statul are deja toate datele în sistemele sale? Aderarea la OECD nu se face prin multiplicarea codurilor fiscale, ci prin simplificarea vieții contribuabilului.
Această hiper-fragmentare administrativă nu aduce niciun plus de valoare încasărilor bugetare, dar adaugă un strat gros de praf birocratic peste fluxurile operaționale ale firmelor.
Iată ce trebuie să înțeleagă decidenții: Un angajat la o adresă diferită nu este o nouă afacere, ci un efort de expansiune pe care statul îl pedepsește cu birocrație. Fiscalitatea ar trebui să urmărească fluxul banilor, nu să numere metrii pătrați între sediul social și biroul unui salariat.
Impactul asupra predictibilității
Când legea „nu distinge”, așa cum afirmă ANAF, ar trebui să intervină spiritul legii și principiul bunei administrări. În loc să încurajăm mobilitatea forței de muncă și flexibilitatea punctelor de desfacere, forțăm companiile să aloce resurse umane și financiare pentru a completa formulare și a gestiona coduri de identificare fiscală pentru fiecare „insulă” de activitate.
În cadrul cercetărilor mele pentru doctoratul în prețuri de transfer, am constatat cum complexitatea raportărilor devine o barieră de intrare pe piață pentru micii investitori. Dacă pentru o corporație procesarea a 10 puncte de lucru în același oraș este o sarcină de rutină pentru un departament întreg, pentru un IMM, aceasta este o „taxă pe timp” care îi canibalizează resursele de creștere.
Avem nevoie de rezonabilitate fiscală
Rolul nostru, al consultanților, este să fim un pod între realitatea economică și litera legii. Solicităm autorităților o reevaluare a acestor interpretări rigide. Nu putem vorbi despre modernizarea României și despre digitalizarea ANAF cât timp filozofia de control rămâne ancorată în nevoia de a pune o ștampilă pe fiecare adresă poștală unde un cetățean își desfășoară activitatea.
Predictibilitatea nu înseamnă doar să știm ce taxe plătim mâine, ci să fim siguri că statul nu ne va îngropa în proceduri pentru simplul fapt că am îndrăznit să ne extindem activitatea dincolo de pereții sediului social.
Este timpul ca administrația să ia pulsul economiei reale și să înțeleagă că, în business, timpul pierdut pe formulare este un profit pierdut pentru întreaga societate.
| Știri BVB