SAFE pentru România: oportunitate strategică sau absorbție fără viziune? (opinie Corneliu PIVARIU)

*  „SAFE poate consolida securitatea României sau poate confirma incapacitatea decizională de a gândi pe termen lung.”

Autor: Corneliu Pivariu – General-maior (cu două stele) în retragere, expert in geopolitică și relații internaționale, cu o experiență de peste 30 de ani în domeniile militar, diplomatic și economic.

* Abstract

Programul Security Action for Europe (SAFE) reprezintă una dintre cele mai ambițioase inițiative ale Uniunii Europene în domeniul securității și apărării, combinând finanțarea comună cu obiective explicite de politică industrială și autonomie strategică funcțională. Articolul analizează implicațiile SAFE pentru România, pornind de la structura alocărilor, portofoliul de programe anunțat de Guvern și compatibilitatea acestora cu Strategia Națională pentru Industria de Apărare 2024–2030. Argumentul central este că SAFE constituie pentru România nu doar un mecanism de finanțare, ci o fereastră de repoziționare strategică și industrială pe flancul estic al Uniunii Europene și NATO. Tratată superficial, inițiativa riscă să consolideze dependențe structurale; valorificată strategic, poate transforma România într-un pilon regional de securitate, producție și logistică.

1.     Introducere. SAFE ca instrument de politică strategică și industrială

Lansarea programului european SAFE oferă României o oportunitate rară de a-și recalibra rolul în arhitectura de securitate europeană, nu doar ca beneficiar de garanții, ci ca actor cu capacitate industrială, decizională și strategică proprie. Dincolo de dimensiunea financiară și de retorica oficială, SAFE este un test de maturitate strategică pentru: capacitatea statului de a corela obiectivele de securitate cu politica industrială, de a prioritiza interesele naționale și de a transforma instrumentele europene în multiplicatori reali de putere. Modul în care guvernanții înțeleg să gestioneze acest program va decide dacă SAFE devine un pilon al consolidării securității României sau doar un nou exercițiu birocratic, absorbit fără viziune și fără impact structural pe termen lung.

SAFE marchează o schimbare calitativă în modul în care Uniunea Europeană abordează domeniul securității și apărării. Dincolo de arhitectura financiară – împrumuturi comune, maturități extinse și condiții preferențiale – SAFE trebuie înțeles ca un instrument de politică strategică și industrială, conceput pentru a corecta deficite structurale acumulate de UE în ultimele decenii.

În literatura de specialitate, Uniunea Europeană a fost caracterizată preponderent drept o normative power, capabilă să proiecteze reguli și standarde, dar limitată în ceea ce privește producerea efectivă de securitate. SAFE reprezintă una dintre primele încercări coerente de a depăși acest decalaj, prin corelarea securității cu politica industrială, infrastructura critică și reziliența societală.

Pentru România, SAFE nu este doar un mecanism de finanțare a înzestrării sau a infrastructurii, ci un test de maturitate strategică, care va demonstra capacitatea statului de a transforma resursele financiare într-o repoziționare durabilă în arhitectura de securitate europeană și euroatlantică.

În acest cadru, analiza programului SAFE din perspectiva României nu poate rămâne la nivel descriptiv sau procedural. Miza reală nu este simpla accesare a unor resurse financiare suplimentare, ci capacitatea statului de a formula priorități strategice coerente, de a corela politicile de securitate cu cele industriale și de a evita transformarea unui instrument european într-un exercițiu de conformare administrativă. Articolul de față își propune o evaluare critică a modului în care guvernanții români abordează SAFE, examinând dacă această inițiativă este tratată ca un vector de construcție strategică sau doar ca un mecanism de absorbție financiară, cu implicații directe asupra securității, autonomiei decizionale și relevanței strategice a României pe termen lung.

2. Fundamentele strategice ale programului SAFE

SAFE răspunde concomitent la patru presiuni structurale identificate la nivel european:

1. Epuizarea stocurilor și a capacităților de producție ca urmare a războiului din Ucraina, care a expus limitele industriei europene de apărare.
2. Dependența sistemică de Statele Unite pentru capabilități critice (muniții, apărare aeriană, comandă și control).
3. Fragmentarea industrială și doctrinară a apărării europene, caracterizată printr-o multitudine de platforme și standarde incompatibile.
4. Vulnerabilitatea lanțurilor de aprovizionare, inclusiv în domeniul materiilor prime, explozivilor, componentelor electronice și energiei.

În acest context, SAFE urmărește:

• accelerarea reînarmării europene până în orizontul anului 2030;
• stimularea achizițiilor comune și a standardizării de facto;
• consolidarea unei autonomii strategice funcționale, complementare NATO;
• recâștigarea controlului politic asupra capacităților industriale critice.

3. România în cadrul SAFE: structură financiară și opțiuni strategice

Lista publicată de Guvern indică o structurare a alocărilor SAFE pentru România pe trei paliere majore: apărare militară, securitate internă și infrastructură cu utilizare duală. Detalierea programelor MApN, care însumează peste 9,5 miliarde de euro repartizate pe 21 de programe de înzestrare, sugerează o abordare axată pe consolidarea capacităților existente, mai degrabă decât pe salturi tehnologice disruptive.

• Infrastructură strategică cu utilizare duală (A7, A8): ~4,2 mld. euro;
• Ministerul Apărării Naționale (MApN): ~9,5–9,6 mld. euro;
• Ministerul Afacerilor Interne (MAI) și protecție civilă: ~2,8 mld. euro.

Această arhitectură indică o abordare extinsă a securității, care integrează dimensiunea militară clasică cu reziliența internă, mobilitatea strategică și capacitatea de răspuns la crize complexe.

4. Analiza portofoliului MApN în logica SAFE[1]

4.1 Apărare aeriană și antirachetă

Portofoliul include sisteme MANPADS, V‑SHORAD, C‑UAS/C‑RAM[2], radare, sisteme sol‑aer cu rază medie și un post integrat de comandă‑control.

Din perspectivă strategică, această arhitectură răspunde direct lecțiilor conflictului din Ucraina, unde proliferarea dronelor și a munițiilor de tip loitering[3] a demonstrat necesitatea unei apărări aeriene stratificate și integrate C2. România își consolidează astfel rolul de zonă defensivă cheie pe flancul estic al UE și NATO.

Portofoliul de apărare aeriană reflectă o orientare clară către arhitecturi stratificate VSHORAD–C-RAM–C-UAS, cu accent pe sisteme europene și pe integrarea focului cu senzori și C2[4]. Dominanța soluțiilor Rheinmetall în mai multe programe ridică însă problema echilibrului industrial și a diversificării furnizorilor în cadrul consorțiilor europene.

4.2 Forțele terestre: masă critică și sustenabilitate

Achizițiile de transportoare 8×8, MLI pe șenile, flotă logistică și armament individual NATO indică o opțiune clară pentru capacitate de masă, mobilitate și interoperabilitate, în detrimentul platformelor de nișă cu costuri ridicate.

SAFE este utilizat aici ca instrument de reducere a vulnerabilităților structurale, nu ca vector de inovare radicală.

4.3 Componenta navală

În Marea Neagră, navele de patrulare, sistemele de rachete navale și platformele de intervenție contribuie la supraveghere, descurajare și protecția infrastructurii critice maritime. Eficiența acestora depinde de integrarea cu senzori, ISR și comandă comună, nu de valoarea individuală a platformelor.

Accentul pe OPV[5]-uri, în absența unor platforme navale de luptă cu capacități extinse, indică o opțiune de minimizare a riscului bugetar, dar ridică semne de întrebare privind ambiția strategică a României în Marea Neagră.

4.4 Componenta aeriană

Elicopterele multi‑misiune reprezintă un multiplicator de mobilitate și reacție rapidă. Impactul strategic este condiționat însă de existența unui ecosistem național de mentenanță, instruire și integrare C4ISR.

4.5 Drone, loitering și C4ISR

Domeniul dronelor și al sistemelor C4ISR constituie zona cu cel mai mare potențial de valoare adăugată industrială. SAFE poate permite României tranziția de la statutul de utilizator la cel de integrator și producător, dacă politicile contractuale includ transfer tehnologic și capacități locale.

5. MAI și protecția civilă: securitate internă și reziliență societală

Investițiile în comunicații critice, drone, capabilități medicale și de intervenție sporesc reziliența internă în scenarii de conflict hibrid sau criză majoră. Riscul principal este fragmentarea tehnologică și procedurală între MApN, MAI și structurile civile, în absența unei arhitecturi comune de interoperabilitate.

6. Infrastructura A7 și A8 ca element de mobilitate strategică

Integrarea autostrăzilor A7 și A8 în SAFE este justificabilă exclusiv dacă acestea sunt tratate explicit ca infrastructură de mobilitate militară și logistică, cu noduri dedicate, facilități de sprijin și planificare militară integrată. În lipsa acestei abordări, apare riscul diluării conceptului SAFE.

7. Convergența cu Strategia Națională pentru Industria de Apărare (2024–2030)

SAFE este structural compatibil cu obiectivele strategiei naționale: revitalizarea producției de muniții și explozivi, dezvoltarea mentenanței și integrării, investiții în IT, C2 și securitate cibernetică, precum și stimularea cercetării în domeniul sistemelor autonome.

Prin SAFE, România poate operaționaliza această strategie sau, dimpotrivă, poate rata oportunitatea, dacă achizițiile rămân decuplate de politica industrială.

8. Riscuri strategice

1. Captură achiziționistă – modernizare fără autonomie.
2. Fragmentare instituțională – sisteme incompatibile.
3. Marginalizare în consorțiile europene – rol periferic.
4. Vulnerabilitate reputațională – utilizare improprie a SAFE.

O dimensiune sensibilă, insuficient discutată în discursul oficial, este riscul ca programul SAFE să funcționeze, în practică, și ca un mecanism de garantare a pieței pentru marii producători europeni de armament, în special din statele cu industrii de apărare consolidate, precum Germania și Franța. În lipsa unor condiționalități clare pentru statele beneficiare, există riscul ca SAFE să reproducă asimetrii structurale, în care finanțarea comună facilitează preponderent exportul de tehnică și armament către statele de pe flancul estic, fără consolidarea reală a capacităților industriale locale.

În acest context, problema prețurilor, a transparenței contractuale și a eliminării comisioanelor mascate trebuie să constituie o preocupare strategică majoră pentru România. Accesarea fondurilor SAFE nu poate fi disociată de o negociere fermă a costurilor, a ciclului de viață al sistemelor și a pachetelor de mentenanță, pentru a evita transformarea programului într-un mecanism de transfer financiar net către industriile occidentale, în detrimentul sustenabilității bugetare pe termen lung.

Totodată, maximizarea beneficiilor SAFE presupune utilizarea sistematică a mecanismelor de offset, a transferului de tehnologie și a implicării industriei naționale în lanțurile de producție și integrare. Fără aceste instrumente, România riscă să rămână un simplu consumator de securitate, nu un contributor industrial relevant, ratând oportunitatea de a transforma SAFE într-un vector de autonomie strategică funcțională și dezvoltare industrială.

9. Direcții de maximizare a efectului SAFE

• dezvoltarea unui nucleu național C4ISR;
• standardizare interinstituțională;
• diplomație industrială activă la nivel european.

10. Concluzii

Programul SAFE nu este, în sine, nici soluția problemelor de securitate ale României, nici sursa acestora. El reprezintă un instrument — unul potențial puternic — care poate genera capacități strategice reale doar în măsura în care este integrat într-o viziune națională coerentă, asumată politic și susținută instituțional. Analiza modului în care guvernanții români abordează SAFE indică însă riscul major al unei participări formale, centrate predominant pe accesarea de fonduri, dar lipsită de prioritizare strategică, coordonare interinstituțională și obiective industriale clar definite.

În absența unei definiri precise a intereselor României în cadrul SAFE — ce capacități dorim să dezvoltăm, ce segmente industriale intenționăm să consolidăm și ce rol strategic ne asumăm în regiune — programul riscă să devină încă un episod de dependență funcțională, nu un pas real către autonomie strategică. Mai grav, o astfel de abordare ar confirma limitele actuale ale capacității decizionale de a gândi pe termen lung, transferând implicit responsabilitatea strategică către nivelul european și reducând rolul statului la cel de administrator de resurse financiare, nu de arhitect al securității naționale.

În egală măsură, România trebuie să trateze SAFE cu luciditate economică și industrială. Fără o atenție strictă asupra prețurilor, a transparenței contractuale și a eliminării oricăror comisioane mascate, programul riscă să funcționeze preponderent ca un mecanism de garantare a pieței pentru marile industrii europene de apărare. Numai prin negocierea fermă a offsetului, a transferului de tehnologie și a implicării reale a industriei naționale, SAFE poate depăși logica achiziției și deveni un instrument de construcție strategică și industrială pentru România.

SAFE poate funcționa ca un catalizator al securității României doar dacă este tratat ca parte integrantă a unei strategii naționale asumate, nu ca un substitut al acesteia. Fără o corelare reală între securitate, politică industrială, cercetare, infrastructură critică și politică externă, beneficiile vor fi limitate și temporare, iar vulnerabilitățile structurale vor persista.

În ultimă instanță, miza SAFE pentru România nu este dimensiunea financiară a alocărilor și nici ritmul absorbției, ci capacitatea statului de a transforma o oportunitate europeană într-un proiect strategic național. Eșecul nu va putea fi atribuit arhitecturii programului sau constrângerilor externe, ci exclusiv modului în care decizia politică a fost formulată, coordonată și implementată.

………….

[1] Lista programelor SAFE pentru România, publicată de Guvern la 26 ianuarie 2026, include o alocare totală estimată la aproximativ 16,6 miliarde euro, structurată pe trei paliere: infrastructură strategică cu utilizare duală (A7 și A8 – cca. 4,2 mld. euro), achiziții militare ale Ministerului Apărării Naționale (cca. 9,5–9,6 mld. euro, repartizate pe 21 de programe de înzestrare) și achiziții pentru Ministerul Afacerilor Interne și structurile de securitate internă (cca. 2,8 mld. euro). Portofoliul MApN vizează în principal apărarea aeriană stratificată, forțele terestre, componenta navală, mobilitatea aeriană, sistemele C4ISR și capabilitățile UAV, reflectând o orientare preponderentă către consolidarea capacităților existente, cu potențial diferențiat de valoare adăugată industrială

[2] MANPADS (Man-Portable Air-Defense Systems) – sisteme portabile individual de apărare antiaeriană;
V-SHORAD (Very Short Range Air Defense) – sisteme de apărare antiaeriană cu rază foarte scurtă;
C-UAS (Counter-Unmanned Aerial Systems) – capabilități de contracarare a sistemelor aeriene fără pilot;
C-RAM (Counter-Rocket, Artillery and Mortar) – sisteme de contracarare a rachetelor, artileriei și mortierelor.

MANPADS și V-SHORAD reprezintă primul nivel al apărării antiaeriene, iar integrarea capabilităților C-UAS/C-RAM reflectă adaptarea doctrinară la noile amenințări aeriene low-cost, saturante și persistente.

[3] Termenul loitering desemnează capacitatea unui sistem de armament de a menține prezența aeriană într-o zonă de interes pentru o perioadă determinată, în vederea identificării, selectării și angajării țintei.

[4] C2 (Command and Control) reprezintă funcția de comandă și control care integrează senzorii, mijloacele de decizie și efectorii într-o arhitectură unificată de apărare antiaeriană.

[5] OPV (Offshore Patrol Vessel) – navă de patrulare maritimă destinată misiunilor de supraveghere, securitate și prezență navală în zonele offshore.