Ambasadorul Marius Lazurca este preferatul președintelui Nicușor Dan pentru șefia SIE (surse); “Patriotismul, din păcate, este adesea confundat cu naționalismul și aruncat la groapa de gunoi a oprobriului împreună cu naționalismul”

• “A vorbi corect limba română e prima formă a patriotismului”

Marius-Gabriel Lazurca, ambasadorul României în Mexic și fost ambasador în Ungaria și Republica Moldova, este preferatul președintelui Nicușor Dan pentru șefia Serviciului de Informații Externe (SIE), potrivit unor surse politice. Marius Gabriel Lazurca și-a asumat mandatul de ambasador al României în Mexic în data de 4 martie 2021, după prezentarea copiilor scrisorilor sale de acreditare.

Diplomat de carieră cu o lungă experiență în misiuni bilaterale, Marius Gabriel Lazurca a îndeplinit succesiv mandate de ambasador al României la Sfântul Scaun și Ordinul Militar Suveran de Malta (2006-2010), în Republica Moldova (2010-2016) și Ungaria (2016-2020). Ca Reprezentant Permanent al României la Comisia Dunării (2016-2020), ambasadorul Lazurca a dobândit o experiență relevantă și în diplomația multilaterală.

Înainte de a intra în serviciul public, Marius Gabriel Lazurca a predat literatura franceză și antropologie culturală la Universitatea de Vest din Timisoara. Absolvent de studii umaniste, ambasadorul Lazurca deține un master și un doctorat la Universitatea Sorbona (Paris IV). A publicat volume și studii științifice în română, franceză și engleză. Marius Gabriel Lazurca este căsătorit din 1992 cu Mirela, de profesiune medic, și au împreună șase copii.

A vorbi corect limba română e prima formă a patriotismului, a declarat Marius-Gabriel Lazurca în septembrie 2023, la podcastul “Pe Drept Cuvânt”, cu Florentin Țuca.

Acesta a explicat: “A vorbi corect, mai întâi, și expresiv, dacă se poate, limba română, este forma imediată, nu neapărat cea mai accesibilă tuturor, dar forma imediată și cu adevărat obligatorie a patriotismului. Fiindcă limba română ne precede și trebuie să își continue existența în istorie și cultură și dincolo de existența noastră pasageră. Altfel spus, limba română, ca orice limbă maternă, este un dar care ni s-a făcut de cei care ne-au precedat și care trebuie să facă obiectul generozității noastre în raport cu generația viitoare. Trebuie să facem acest dar și celor care ne urmează și să-l facem în frumusețea și în expresivitatea lui sau eventual, ameliorată, astfel încât existența culturii naționale în istorie să continue.

Am crezut mereu asta și mereu m-am simțit responsabil pentru fiecare cuvânt pe care l-am rostit în limba maternă, adică în limba părinților mei. Și spunând asta, exprim și un soi de fundament moral pentru limba română, în speță, sau pentru orice limbă maternă în general. Este ceea ce ne leagă de generația precedentă, în speță de generația părinților noștri, și este darul pe care nu cineva abstract ni l-a făcut, ci darul pe care părinții noștri ni l-au făcut atunci când ne-au adus pe lume și când ne-au dat o educație și când ne-au învățat cum să fim. E bine să știm asta, să păstrăm asta în minte ca ceva valoros.

Și în ceea ce mă privește, am făcut din această exigență ceva important pentru viața mea profesională, dar ceva important și pentru viața în familia noastră. Niciodată nu am vorbit onomatopeic copiilor mei. I-am tratat, sigur, adaptat vârstei lor, dar le-am vorbit întotdeauna cu seriozitate și am mizat întotdeauna pe capacitatea limbii de a forma inteligențe și caractere. Cred că a vorbi la înălțime limba are și acest dar de a configura inteligențe, culturi, caractere, în fond destine. În ceea ce privește viața mea profesională, diplomația este un exercițiu al limbii. În fond, nu poți face diplomație pe muțește, e imposibil. Nu există negocieri în pantomimă. Este, cred, evident acest lucru. Mai mult decât atât nu poți exprima util pentru Ministerul de Externe realitatea statului în care ești trimis decât dacă o înțelegi și poți exprima cu exactitate ceea ce ai înțeles în limba națională. Sigur că e important pentru un diplomat să fie poliglot și să cunoască limbile de circulație și de uz internațional. Este, de asemenea, important, atunci când e posibil, să vorbească limba țării în care este trimis în misiune. Dar încă mai important decât asta este să cunoască bine limba sa, limba lui națională, pentru a fi cu adevărat util celor care l-au trimis acolo, adică autorităților propriului stat”.

Virtutea patriotismului pornește inclusiv de la constatarea succesului în istoria românilor, fiindcă am fi putut astăzi să vorbim o altă limbă decât limba română într-un alt stat decât cel care se cheamă România, a mai spus Marius-Gabriel Lazurca, precizând: “Așadar, este elementar să ne spunem că românii au avut succes în istorie și au putut face lucruri cu care se pot mândri și pot privi în perspectivă, cu multă încredere. Patriotismul, din păcate, deliberat sau din accident, este adesea confundat cu naționalismul și aruncat la groapa de gunoi a oprobriului împreună cu naționalismul. Aș spune că e util să recuperăm patriotismul ca virtute civică în datele lui, ale patriotismului fundamentale, și anume de atașament la realitățile simple care ne înconjoară. Sigur că am putea fi tentați să descriem patriotismul în termeni generici, monumentali, conceptuali, teoretici și așa mai departe. Însă ar fi prea puțin credibil. Eu cred că patriotismul trebuie recuperat la scară mică, la scara lucrurilor care ne sunt familiare și de care suntem atașați – colțul de țară în care ne-am născut, peisajul care ne-a impresionat pentru prima dată, locurile care ne sunt dragi și la care revenim cu plăcere, limba pe care o vorbim cel mai bine și care nu va fi înlocuită de nimic, chipurile pe care le-am îndrăgit și pe care nu le putem uita. Toate acestea sunt conținutul în fond natural și indispensabil al patriotismului, și nu un atașament teoretic și generic față de o idee abstractă”.

Referitor la evoluţia situaţiei internaţionale,  Marius-Gabriel Lazurca spunea în septembrie 2023: “Situația internațională s-a dramatizat. Ea nu s-a dramatizat, s-a complicat și a intrat într-o entropie accelerată doar începând cu luna februarie 2022, în momentul în care Rusia a invadat Ucraina. Situația internațională s-a complicat, s-a dramatizat în momentul în care globalizarea și-a intrat cu adevărat în drepturi, și anume când fenomene locale au început să dobândească vocație de a deveni fenomene globale, fiindcă, în fond, asta este globalizarea, nu-i așa? Extinderea la scară globală a unor fenomene care poate, cândva, în secolul XIX, de pildă, ar fi avut dimensiuni locale sau ar fi rămas la dimensiunile lui locale, nu ar fi avut vocația de a deveni fenomene globale. Când agenda tuturor statelor lumii s-a aglomerat, fiindcă, în fond, amprenta în profesia diplomatică a globalizării asta este  – agenda tuturor statelor se aglomerează cu teme comune  – schimbările climatice, de exemplu, pandemiile globale, crizele economice la planetei, rolul, impactul global al conflictelor locale și așa mai departe.

Suntem în momentul de față, pe de o parte, sub efectul specific al unor fenomene care pot fi identificate și numite în mod particular  – războiul Rusiei împotriva Ucrainei, consecințele politice, sociale, medicale ale pandemiei, criza alimentară globală legată de consecințele războiului și așa mai departe.

Pe de altă parte, suntem în prezența unui peisaj internațional în care orice fenomen de natură locală se poate globaliza. Nu întâmplător știrile internaționale au devenit atât de populare. Numește-mi un cetățean care să nu consume știri internaționale. În urmă cu 30 sau 40 de ani, cetățenii consumau actualitate și informație locală. Astăzi ne hrănim, de exemplu,  dintr-o anecdotică globală. Astăzi ni se pare că ne influențează și cu adevărat ne influențează decizia Japoniei de a deversa în ocean un milion de tone de apă  poluată sau potențial poluată sau decontaminată în urma accidentului de la Fukushima. Lumea se poate întreba – e rațional să ne simțim afectați de această știre? E rațional ca această informație să devină știre, adică un bun de circulație globală? Într-un fel e rațional, fiindcă pescuitul nu-și mai livrează produsele pe piețe locale, ci pe piețe globale, consumatorul este un consumator deja de produse globale, nu numai de produse locale. Așadar, nu numai ca diplomați trăim sub exigența gestiunii unei agende globale, ci și ca cetățeni.

Astăzi nu mai există în statele decent dezvoltate, cum e cazul României, cetățeni care să-și alinieze dieta la logica sezonieră. Astăzi dorim să mâncăm banane tot timpul anului, nu numai când ele se coc. Astăzi dorim să mâncăm roșii tot timpul anului, nu numai când ele se coc. Așadar, dorim să avem acces la produse care nu mai respectă logica naturală, ci logica artificială, dacă vreti, sau logica antropică, logica care se aliniază acțiunii omului în natură. Dar lucrul ăsta este imposibil în afara globalizării. Asadar trăim într-o realitate globală, însă nu numai ca diplomați, ci ca simplii cetățeni”.

Tot în interviul cu Florentin Ţuca, Marius-Gabriel Lazurca spunea: “Diplomația este o parte a serviciului public, e o ramură a administrației, a statului. Așadar,  vorbim de o dimensiune a vieții noastre publice, pe care o întreținem prin taxele și prin impozitele pe care, ca cetățeni, le plătim și despre care diplomații se cuvine să dea socoteală, explicând, de pildă, în ce constă meseria lor și în ce fel meseria lor le e utilă tuturor cetățenilor.

Scena internațională este compusă din state. Sigur că statele nu sunt singurii actori cu influență pe scena internațională. O mare companie, o mare casă de avocatură, un ONG internațional prestigios sunt actori internaționali relevanți, cu influență adesea mai importantă decât a unor actori statali de care cei care descriu scena internațională trebuie să țină cont. Însă diplomația, relațiile internaționale pot fi imaginate și în lipsa acestor actori adiționali, ONG-uri, companii, firme, multinaționale, dar nu poate fi imaginată în afara actorului fundamental al diplomației, care este statul național.

Diplomații sunt funcționari publici, adică sunt persoane care și-au asumat responsabilitatea, vocația, de a se pune în slujba interesului țării lor, într-un domeniu foarte specific, și anume dialogul cu celelalte state sau cu organizațiile internaționale sau, în fine, cu ceilalți actori ai vieții internaționale. Statele, de fapt, nu pot supraviețui în afara acestui dialog.

Cine poate imagina astăzi state autarhice, adică state care, de pildă, să nu întrețină relații comerciale cu vecinii, cu statele mai îndepărtate, cine poate imagina state care se pot priva, în fond, de un dialog de date, de o comunicare, de instrumente relaționale cu celelalte state? Ei bine, acesta este lotul, responsabilitatea, capitalul de lucru al diplomației – să dea respirație pe scena globală a propriilor state, să ofere propriilor state instrumente de dialog cu alte state și, în fond, să creeze pentru propriile state instrumente ale propriei supraviețuiri pe scena istoriei, instrumente ale unei continuități de destin istoric cât mai echilibrat, cât mai de succes, instrumente ale prosperității, ale stabilității sociale, ale prestigiului public internațional și așa mai departe. Cu asta ne ocupăm noi”.

Despre atacurile la adresa creștinismului din ultima perioadă, Marius-Gabriel Lazurca opina: ” Mai întâi că mi-aș dori să nu fie o ofensivă împotriva creștinismului. Aș dori să fie incidente. Mi-aș dori să fie exemple ale unei anecdotici nefericite pe care o putem deplânge, dar care vor rămâne izolate și pe care le vom consemna ca pe niște aberații peste câțiva ani. Sigur că nu am certitudinea că așa se va întâmpla. Nu am certitudinea că nu asistăm. de fapt, la un fenomen concertat sau la o lepădare generalizată, programatică față de adevărurile de credință pe care le consider în continuare ale mele și structurante pentru pentru viața mea și pentru viața în fond a comunității din care fac parte și care, în mintea mea, se extinde la scara României întregi. Deplâng desigur, asemenea asemenea situații. Faptul de a pune în cauză valorile fondatoare ale creștinismului nu poate rămâne fără consecințe, că societatea nu poate rămâne aceeași dacă valorile de solidaritate, libertate, gingășie, bunătate, iubire a aproapelui vor fi puse în cauză, batjocorite sistematic sau întâmplător si aș atrage atenția asupra responsabilității pe care o poartă cei care stimulează, organizează sau încurajează asemenea evenimente. Încă o dată îmi doresc ca atacurile să fie incidente ca să poată fi evaluate ca fiind izolate și care să nu aibă îndărăt o voință de a pune în cauză existența istorică sau utilitatea politico-socială a creștinismului în ziua de azi”.

Despre marea resetare și viziunile recente cu privire la o viitoare fuziune a identitățior noastre fizice, biologice și digitale, înscrise în Constituția acestei mari resetări,  Marius-Gabriel Lazurca spunea: “Sigur că suntem într-o lume în tranziție, într-o lume în care realități culturale, ideologice, politice noi și într-un fel impredictibile, se manifestă. Ele ne pun pe toți în situația unor opțiuni pe care le credeam imposibile până în urmă cu câțiva ani sau în fața unor dileme pe care le credeam cu neputință in urmă cu câțiva ani. Îmi amintesc că citeam o știre despre faptul că un șef de guvern dintr-o țară importantă, prosperă, de succes, cu bună reputație internațională, a fost recent întrebat dacă poate da o definiție a femeii. Și respectivul șef de guvern a spus că statul pe care-l reprezintă nu are o poziție oficială cu privire la ce este o femeie. Găsesc că e o prudență exagerată și că ne putem întoarce la concepte, la sensul cărora avem cu toții acces în mod natural. Desigur că știm cu toții ce e un bărbat și o femeie, că facem diferența și că pe această diferență e construită întreaga noastră societate și viețile noastre. Găsesc, așadar, cam complicat ideologic, intelectual, lucrurile dincolo de o limită tolerabilă, s-ar putea spune sau ar pretinde unii, cu bune intenții, de a evita violența simbolică, de a evita discriminarea, de a evita marginalizarea. Toate acestea sunt obiective legitime și necesare ale oricărei societăți, fiindcă asigură conviețuirea dintre noi.

Aș avertiza totuși că există un prag dincolo de care se pun în cauză și în criză concepte fără de care nu putem opera, inclusiv în viața noastră socială dacă pierdem certitudinea cu privire la lucrurile care compun viețile noastre. Ce este un bărbat? Ce este o femeie? Ce este sexul? Ce este genul? Care este evoluția firească a persoanei umane și așa mai departe. Dacă punem în cauză critic toate acestea, dacă cerem ființei umane să aibă o plasticitate infinită și să se adapteze la nesfârșit ultimelor mode ideologice, riscăm să nu mai putem trăi noi înșine cu noi înșine și noi înșine în comunitate”.