Articol de Radu Magdin, analist global

Războaiele culturale sunt mai aproape decât credem. Tendința firească este să privim către SUA, către dezbaterile foarte polarizante despre avort (și feminism în general), drepturile minorităților sexuale, rasism (inclusiv în felul în care acționează poliția) și colonialism. Polonia ne-a demonstrat în ultimii ani, dar și în alegerile de duminică, cât de importanta este, pentru un segment important de electorat, chestiunea avortului. Mai mult, în referendumul organizat simultan cu alegerile parlamentare, ca mecanism al partidului de guvernare de mobilizare și definire a mizei electorale, polonezii au avut o întrebare despre relocarea de migranți din Africa și Orientul Mijlociu. Nu este ceva nou, după ce Viktor Orban a folosit aceeași rețetă în trecut, căutând să fructifice politic teama de migranți a populației maghiare.

În România, AUR vrea un nou referendum pentru definirea familiei, alături de încă unul care să se refere la plățile în numerar – un subiect care, dincolo de ce și-au dorit guvernanții noștri, a devenit unul despre libertate și despre statul care-și bagă prea mult nasul în buzunarul oamenilor. Astfel de teme surprind partidele mainstream, care au dificultăți în a se poziționa, nefiind pregătite să le abordeze. Războaiele culturale duc la polarizarea societății și atrag atenția publicului. Să nu ne mire dacă, chiar într-un context în care temele economice sunt esențiale, dezbaterea noastră publică va fi mult mai intensă despre astfel de subiecte.

În momentul de față, atât politicul, cât și mediul de business din România ar trebui să se pregătească pentru războaie culturale, unele anticipabile, precum cel despre familia tradițională sau plățile cash. Suntem într-un alt moment decât cel de acum câțiva ani, în care despre familia tradițională predicau doi politicieni, unul care doar ce își părăsise soția pentru o parteneră cu câteva zeci de ani mai tânără și un altul aflat la al cincilea mariaj. Astăzi, ne place sau nu să recunoaștem, avem în zona AUR “ambasadori de brand” mult mai credibili, coerenți și consecvenți pe astfel de teme.

Marile noastre partide gândesc foarte liniar, se așteaptă la un electorat adormit și demobilizat, dar potențialul unor subiecte culturale de a schimba dinamica electorală și de a activa sau dezactiva diverse categorii de votanți nu trebuie subestimat.

Pentru zona politică mainstream, dar și pentru zona de business care se confruntă cu presiunea unor consumatori care se indignează tot mai ușor, a răspunde cu succes la aceste provocări presupune capacitatea de a demonstra ceea ce eu numesc cei trei C: Caracter, Consecvență și Comunicare.

Toate aceste teme sunt despre identitate, așa că partidele și business-urile vor trebui să fie mult mai atente să-și definească și arate caracterul, să spună cine sunt și ce reprezintă, inclusiv prin tonul civilizat, dar ferm cu care poartă dezbaterea publică. Consecvența este despre a avea un plan (strategic și de comunicare) bine definit, cu teme și cadraje care avantajează, fără a reacționa la tot ce se aruncă în spațiul public și fără a pune paie pe focul populist. Dorința de a ieși pe fiecare temă, de a “împușca” fiecare subiect este greșită. În fine, comunicarea desteapta trebuie să poată neutraliza teme culturale cu un potențial de viralitate mult mai mare.

Următoarele 14 luni pot fi considerate ca un asalt continuu al instinctelor populiste, pe fundal de erodare a nivelului de trai și deteriorare a situației de securitate la nivel regional și global. Creșterea fricilor îi va avantaja pe cei cu soluții simple (chiar dacă de multe ori fără niciun pic de substanță și greșite), iar aici populiștii par să fie avantajați.

La nivel politic, ar fi o greșeală dacă, în timp ce se duc războaie culturale, clasa politică cedează la capitolul civilizației și nu scoate în evidență respectarea regulilor. Pe de-o parte, partidele populiste atacă clasa politică că este vândută, că nu reprezintă interesele românilor obișnuiți. Acesta este un atac la adresa voinței leadership-ului. Pe de altă parte, observăm o golaniadă (fără nicio legătură cu anii ‘90) ca atitudine, iar senatoarea Șoșoacă este cel mai bun exponent. În consecință, este necesară implementarea unor reguli de bun-simț în spațiul nostru politic și democratic. Una este când dezbaterea, inclusiv despre războaie culturale sau orice altă temă, se duce în funcție de idei diferite și una este când dezbaterea se poartă în funcție de tonul vocii.

Tonul de mahala mobilizează stilul de mahala în politică și mobilizează un anumit tip de electorat, adică exact ce vor AUR și Șoșoacă. Mai mult, acest stil de a face politică demobilizează prin scârbă, dezgust și lehamite o parte din electoratul mainstream. Este interesul clasei politice să încerce să dea speranță, să vorbească de succes, să inspire. Evident, acest lucru este mai greu pentru partidele de la guvernare, dar este cu deosebire adecvat pentru cele din opoziție sau cele noi care operează pe un alt culoar decât cel populist. Populiștii nu trebuie lăsați să definească terenul de joc, nici ca teme, nici ca ton. Din 6 emotii de baza (fericire, surpriza, tristete, dezgust, frica, furie) deja pleaca cu un avantaj din start la capitalizarea a minim doua din acestea, mai ales in context de perma- si poli- crize, frica si furia. Depinde de liderii de business si politici cat stau ascunsi in spatele limbajului de lemn si cat lupta pentru alte sentimente, mai bune.