-
„Primul atu al unui ofițer de informații nu este inteligența, ci integritatea.” – Allen W. Dulles[1]
Autor: Corneliu Pivariu – General-maior (cu două stele) în retragere, expert in geopolitică și relații internaționale, cu o experiență de peste 30 de ani în domeniile militar, diplomatic și economic.
În orice analiză profundă a profesiei de intelligence se ridică inevitabil întrebarea care a traversat toate generațiile de practicieni: ce contează mai mult într-un serviciu de informații – caracterul sau inteligența? Dilema, deși formulată simplu, nu este doar teoretică. Ea definește ethosul unei profesii care a fost, dincolo de instrumente și tehnici, o confruntare permanentă cu limitele omului și cu modul responsabil în care acesta folosește puterea. De fapt este o falsă dilemă, dar reluarea ei periodică permite să subliniem, de fiecare dată, primatul caracterului.
Astăzi, această întrebare capătă o forță deosebită într-un context în care revoluția digitală remodelează profund arhitectura spionajului. Tehnologia a devenit atât de omniprezentă și atât de intruzivă încât pare să preia roluri care altădată erau exclusiv umane. Algoritmii analizează un volum imens de date, sateliții privați oferă transparență globală, inteligența artificială descifrează tipare care ar fi scăpat celor mai mulți analiști. În fața acestei transformări, întrebarea inițială devine și mai importantă: dacă tehnologia poate prelua o parte din inteligență, atunci ce rămâne strict în sarcina omului?
I. Caracterul – infrastructura invizibilă a profesiei de intelligence
De-a lungul timpului, serviciile de informații au înțeles că intelectul, oricât ar fi de strălucit, nu garantează loialitate, autocontrol sau responsabilitate morală. Istoria este presărată cu persoane extrem de inteligente care au devenit vulnerabilități strategice – uneori din ambiție, alteori din slăbiciune, alteori din lipsă de caracter.
Caracterul este, în intelligence, o formă de supraviețuire profesională. El se manifestă prin:
- disciplina personală în fața tentațiilor și presiunilor;
- judecata matură în absența unor informații complete;
- capacitatea de a gestiona ambiguitatea, o constantă în această profesie;
- refuzul abuzului, chiar atunci când tehnologia creează posibilitatea abuzului;
- responsabilitatea deciziilor, inclusiv a celor luate în tăcerea totală a operațiunilor clandestine.
În profesia de intelligence, caracterul nu este o virtute abstractă; este o resursă operațională și strategică.
Astăzi, când tehnologia amplifică capacitatea agentului, amplifică în egală măsură și consecințele greșelilor sale. De aceea, în epoca digitală, caracterul devine mai important, nu mai puțin relevant.
II. Revoluția digitală: sfârșitul anonimatului și transformarea profesiei
Într-un articol cu titlul “Revoluția spionajului”, David Omand[2] surprinde cu acuitate faptul că serviciile de informații se află în plină metamorfoză structurală. Numirea lui Blaise Metreweli[3] ca „C”, șefa MI6, nu exprimă doar o schimbare de generație, ci o transformare de paradigmă: lumea spionajului nu mai poate fi condusă fără o înțelegere profundă a tehnologiei și a inovației.
Profesionalizarea tehnologică a intelligence-ului răspunde unei realități obiective: digitalizarea a erodat condițiile tradiționale ale clandestinității.
Astăzi:
- fiecare deplasare lasă o urmă digitală;
- recunoașterea facială poate compromite identități false;
- dispozitivele IoT monitorizează spațiile publice și private;
- algoritmii de detecție a anomaliilor pot semnala activități operaționale;
- bazele de date biometrice reduc posibilitatea construirii unor acoperiri;
- camerele inteligente transformă orașele în spații aproape complet cartografiate.
În acest context, tradiționalul tradecraft[4] – atât de familiar generațiilor anterioare – își pierde o parte din eficiență. Spionajul devine o activitate cu vizibilitate mult mai ridicată, într-o lume în care „a trece neobservat” devine tot mai dificil.
Această transformare amintește de frontul ucrainean, unde câmpul de luptă a devenit aproape complet transparent datorită dronelor, sateliților, senzorilor și AI. Intelligence-ul urmează aceeași traiectorie: de la umbră către supraexpunere digitală.
III. „Mind–tech nexus”: sinteza dintre inteligența umană și cea artificială
În articolul menționat mai sus, autorul introduce un concept de mare valoare analitică: interdependența dintre mintea omului și tehnologie.
În intelligence-ul secolului XXI, tehnologia nu mai este un accesoriu, ci mediul în care se desfășoară operațiunile.
Astăzi, AI este net superioară omului în: recunoaștere facială; identificarea vocilor; extragerea de tipare din big data; analizarea rapidă a volumelor uriașe de informații.
Fără astfel de capacități, serviciile nu ar putea gestiona vastul flux de informații pe care îl generează lumea digitală. De aceea, revoluția tehnologică este inevitabilă.
Dar aici intervine o nuanță esențială: AI poate analiza, însă nu poate înțelege.
Ea poate detecta anomalii, dar nu poate interpreta: motivații; intenții politice; frici; vulnerabilități personale.
HUMINT-ul pierde teren operațional, însă câștigă relevanță strategică. O sursă umană bine plasată este capabilă să ofere acces la procesele interne ale decidenților – o zonă inaccesibilă oricărei tehnologii.
Etica, responsabilitatea și riscul delegării morale în era AI
Revoluția tehnologică nu schimbă doar instrumentele profesiei de intelligence, ci și cadrul moral în care acestea sunt utilizate. În epoca algoritmilor opaci, a sistemelor autonome și a proceselor decizionale accelerate, apare o întrebare fundamentală: cine poartă responsabilitatea atunci când tehnologia influențează sau chiar precede decizia umană?
Serviciile de intelligence au funcționat întotdeauna într-o zonă de granulație morală fină, în care scopul și mijloacele trebuie permanent calibrate. Noile instrumente – AI generativă, sistemele de predicție comportamentală, supravegherea biometrică sau automatizată – amplifică atât capacitatea operațională, cât și riscurile de abuz sau eroare.
Astfel apare fenomenul delegării morale către tehnologie: tentația de a considera instrumentul infailibil și verdictul algoritmic ca substitut pentru judecata umană.
Dar tehnologia nu este neutră. Ea reflectă: seturile de date care o alimentează; prejudecățile societale sau instituționale; opțiunile programatorilor; limitările de înțelegere ale modelelor statistice.
În lipsa unui cadru etic solid, riscul este ca instrumentele create pentru protejarea securității naționale să devină, în timp, vectori ai unei puteri disproporționate sau ai unei decizii opace. Tocmai de aceea, în era AI, caracterul nu este doar o virtute individuală, ci un mecanism instituțional de control.
El delimitează ceea ce o organizație poate face de ceea ce trebuie să facă, chiar și atunci când tehnologia oferă alternative tentante, dar periculoase.
IV. Evoluția istorică: tehnologia ca aliat, dar și ca provocare
De la primele cabluri electrice din 1837 până la modelele generative AI cu un trilion de parametri, toată această evoluție confirmă că serviciile de informații au fost întotdeauna printre primele instituții care au adoptat tehnologia emergentă.
Dar noua etapă este diferită.
Ritmul schimbării depășește chiar și capacitatea serviciilor de a se adapta, iar statul civil rămâne și mai mult în urmă.
Această discontinuitate istorică creează un risc structural: democrațiile pot pierde avantajul tehnologic în fața actorilor autoritari care adoptă inovarea fără constrângeri etice.
V. Creativitatea tehnologică și limitele ei operaționale
Experimente precum „acoustic kitty”[5], insectele artificiale ale CIA sau gadgeturile exotice ale KGB[6] arată că imaginația tehnologică a însoțit întotdeauna spionajul. Dar ele mai arată ceva: tehnologia fără înțelegerea realismului operațional este inutilă.
Eșecurile aparent comice din perioada Războiului Rece ilustrează o lecție profundă: nu invenția în sine este decisivă, ci practicabilitatea, securitatea și impactul ei asupra operațiunilor.
Formarea noii generații de ofițeri – un profil profesional reconfigurat
Transformările tehnologice impun o schimbare profundă în modul în care sunt selectați, instruiți și evaluați ofițerii de intelligence. Modelul tradițional – bazat pe abilități analitice, memorie, raționament și adaptabilitate – rămâne relevant, dar insuficient.
Noua generație de ofițeri trebuie să opereze într-un mediu saturat de date, supraveghere și automatizare. Aceasta presupune competențe suplimentare:
– înțelegerea inteligentă a tehnologiilor emergente;
– cunoștințe și abilități digitale avansate;
– capacitatea de a interpreta rezultate algoritmice fără a deveni dependent de ele;
– contrasupraveghere digitală (managementul propriei amprente digitale);
– evaluarea riscurilor tehnologice în operațiuni clandestine;
– discernământ cognitiv în fața manipulării informaționale automate.
Dar, dincolo de aceste abilități tehnice, rămâne esențială dimensiunea morală.
Ofițerul secolului XXI are acces la instrumente cu un potențial disruptiv fără precedent, iar utilizarea lor necesită nu doar competență, ci și caracter: loialitate, responsabilitate, judecată matură și o înțelegere profundă a limitelor în care statul democratic exercită puterea.
Astfel, pregătirea noii generații nu este doar un proces tehnic, ci un proiect de cultură organizațională. Serviciile moderne nu caută doar experți în date sau analiști străluciți, ci persoane capabile să combine inteligența cu integritatea, tehnologia cu discernământul și puterea operațională cu responsabilitatea morală.
VI. Concluzie: caracterul ca ultimă garanție într-o lume dominată de tehnologie
Toate aceste transformări – digitalizare, AI, sateliți privați, erodarea anonimatului – par să îngusteze rolul omului.
Dar, în realitate, ele fac acest rol decisiv, nu marginal.
Pentru că, indiferent de avansul tehnologic, caracterul: stabilește limitele folosirii puterii; previne abuzurile și excesele; garantează loialitate și responsabilitate; oferă discernământ în situații ambigue; contribuie la transformarea informației în decizie.
În epoca digitală, în care instrumentele sunt tot mai sofisticate, deciziile devin tot mai grele, iar consecințele tot mai rapide.
Tehnologia poate amplifica inteligența, dar nu poate substitui caracterul.
Iar într-o profesie unde o singură decizie poate schimba destinul unei națiuni, caracterul rămâne infrastructura invizibilă, dar indispensabilă, a securității statului.
[1] Allen W. Dulles (1893–1969) a fost Director al Central Intelligence Agency între 1953 și 1961, cel mai longeviv șef al CIA din perioada Războiului Rece. Considerat arhitectul operațiunilor clandestine moderne ale Agenției, Dulles a consolidat capacitățile HUMINT, a extins infrastructura acoperită globală și a instituit standarde profesionale timpurii privind recrutarea, securitatea operațională și evaluarea surselor. Mandatul său este asociat, printre altele, cu profesionalizarea CIA.
Pe parcursul articolului voi încerca să demonstrez că citatul este pe deplin valabil și azi.
[2] David Omand (n. 1947) este un specialist britanic în domeniul informațiilor, fost director al GCHQ și ulterior responsabil cu coordonarea structurii naționale de securitate a Regatului Unit. A contribuit la modernizarea proceselor de analiză și evaluare în intelligence și este autorul unor lucrări de referință despre funcționarea și etica serviciilor de informații.
[3] Blaise Metreveli, numit în 2025 la conducerea Secret Intelligence Service (MI6), reprezintă generația de lideri formați în logica integrării dintre HUMINT clasic, operațiuni clandestine și noile capacități tehnologice ale intelligence-ului occidental. Având o carieră consolidată în direcțiile de contraspionaj, operațiuni externe și coordonare inter-agenții, Metreveli este asociat cu orientarea MI6 către un model hibrid de operare: combinația dintre surse umane cu înaltă expertiză și exploatarea sistematică a datelor, inteligenței artificiale și analiticii avansate. Mandatul său este interpretat în mediile profesioniste ca un semnal al adaptării accelerate a SIS la competiția strategică cu Rusia și China, dar și la necesitatea de a menține relevanța HUMINT într-un ecosistem global saturat de tehnologii disruptive.
[4] Termen utilizat în comunitatea de intelligence pentru a desemna ansamblul tehnicilor și procedurilor operative – de la conspirativitate, acoperiri, recrutare și comunicare sigură, până la verificarea urmăririi și evitarea supravegherii – care permit desfășurarea activităților clandestine. În epoca supravegherii digitale și a detecției automatizate, o parte semnificativă a acestui arsenal tradițional își pierde eficiența.
[5] „Acoustic Kitty” a fost un program experimental al CIA din anii ’60 care urmărea transformarea unei pisici reale într-un dispozitiv mobil de interceptare audio prin implantarea unor microfoane și transmițătoare miniaturizate. Proiectul a fost abandonat rapid, costurile ridicate, vulnerabilitatea tehnică și imposibilitatea controlului comportamentului animalului făcând operațiunea improprie utilizării operative. În ultimul deceniu, CIA a dezvoltat o serie de instrumente operative hardware–software de nouă generație, incluzând micro-dispozitive de interceptare RF, camere autonome miniaturizate, implanturi cibernetice pentru penetrarea sistemelor izolate și vectori de exploatare integrați în dispozitive comune (smart TV, routere, terminale mobile). Unele dintre aceste capabilități au devenit publice odată cu scurgerile „Vault 7”, confirmând tranziția serviciului către un arsenal operațional dominat de tehnologie discretă și modulară.
[6] KGB a dezvoltat în perioada Războiului Rece o gamă largă de dispozitive operative neconvenționale – de la microcamere și microfoane miniaturizate ascunse în obiecte cotidiene, până la umbrele modificate pentru injectarea de otrăvuri sau dispozitive de penetrare tehnică disimulate în obiecte diplomatice. Aceste inovații ilustrau ingeniozitatea tehnică a serviciului, dar și limitele lor operative, multe dintre ele fiind dificil de utilizat în condiții reale din cauza complexității și riscului ridicat de compromitere. Succesoare ale tradiției tehnice a KGB, serviciile ruse au dezvoltat în ultimele două decenii un arsenal modern ce include micro-dispozitive de interceptare RF, emițătoare integrate în obiecte banale, sisteme portabile de compromitere a comunicațiilor mobile, precum și vectori discreți pentru livrarea substanțelor toxice sau radioactive. Cazurile Litvinenko și Skripal au evidențiat utilizarea unor astfel de capabilități în operațiuni clandestine externe.
| Știri BVB