Autor: Oana Ijdelea, avocat specializat în energie
A 30-a Conferință ONU pentru schimbările climatice (COP30) a fost un test de realitate privind cât de mult s-a erodat consensul global cu privire la măsurile de combatere a schimbărilor climatice. Ceea ce s‑a văzut la conferință— între pachete politice, apeluri pentru finanțare și proteste ale comunităților indigene — arată limpede o tensiune structurală: cum împăcăm necesitatea urgentă de protecție a mediului cu imperativul dezvoltării industriale pentru sute de milioane de oameni?
Problema nu este doar tehnică; este fundamental politică și morală. Țările bogate cer reguli stricte de integritate pentru piețele de carbon, standarde de trasabilitate și verificare independentă. Țările în curs de dezvoltare cer finanțare predictibilă, acces la tehnologie și spațiu de manevră pentru creștere economică. Între aceste poziții se află realitatea: milioane de oameni încă depind de industrii intensive în carbon pentru locuri de muncă, venituri și infrastructură de bază. A cere tranziții rapide fără mecanisme financiare și sociale credibile înseamnă a risca să transformi politica climatică într‑un proiect exclusivist, aplicabil doar celor care își permit costul tranziției.
Finanțarea rămâne nodul gordian. La Belém s‑au lansat inițiative pentru „Loss & Damage” (programe de sprijin pentru pierderi și pagube) și s‑au discutat instrumente hibride, dar sumele și arhitectura financiară rămân insuficiente. Fără fluxuri publice consistente și instrumente care să reducă riscurile investițiilor private, proiectele verzi rămân marginale acolo unde sunt cele mai necesare: în economiile emergente. În plus, condiționarea finanțării de standarde de integritate, deși legitimă, poate exclude actorii locali incapabili să îndeplinească imediat cerințele tehnice, consolidând dependența de consultanți externi și de capital străin.
Un al doilea plan al dilemei este legitimitatea socială. Prezența puternică a delegațiilor indigene la Belém a reamintit că politicile climatice nu sunt neutre: ele afectează teritorii, mijloace de subzistență și drepturi colective. Orice mecanism de conservare care ignoră consultarea și beneficiile pentru comunitățile locale riscă să devină sursă de conflict și să erodeze încrederea publică. Echilibrul nu înseamnă doar compensare financiară; înseamnă recunoaștere a drepturilor, co‑proprietate asupra proiectelor și acces direct la resurse.
Pe plan economic, investitorii cer predictibilitate. Fără reguli clare pentru piețele de carbon și fără semnale politice ferme privind guvernarea unor noi tehnologii verzi (bio-metanul, energia geotermală, hidrogenul, etc) capitalul privat va rămâne prudent. Această prudență se traduce în întârzieri ale proiectelor de infrastructură verde, în costuri de finanțare mai mari și în perpetuarea unor modele economice dependente de carbon. A cere investitorilor să finanțeze tranziția fără a le oferi garanții de reglementare și mecanisme de protecție este o contradicție pe care Belém a încercat s‑o atenueze, dar fără rezolvare concretă.
Există totuși căi practice de reconciliere, dar ele cer voință politică și creativitate financiară. Instrumentele hibride — combinații de granturi, garanții publice și finanțare concesională — pot reduce riscul pentru investitorii privați și pot asigura că proiectele verzi sunt accesibile țărilor cu resurse limitate. Mecanismele de transfer tehnologic, condiționate de parteneriate reale și de capacitate de implementare locală, pot accelera adoptarea tehnologiilor curate fără a impune o povară financiară insuportabilă. Și, esențial, orice pachet de finanțare trebuie să includă mecanisme de participare și beneficii directe pentru comunitățile indigene și locale.
Dar soluțiile tehnice nu sunt suficiente dacă nu sunt însoțite de o schimbare a discursului politic. Trebuie recunoscut că dezvoltarea industrială și protecția mediului nu sunt antagonice prin definiție; pot fi complementare dacă politica publică prioritizează tranziții juste, investiții în capitalul uman și infrastructură durabilă. A trata tranziția ca pe o povară impusă de exterior va alimenta rezistență și va submina implementarea.
În schimb, a construi narative care leagă prosperitatea viitoare de economia verde — locuri de muncă în renovare energetică, agricultură regenerativă, industrie cu emisii reduse — poate transforma opoziția în sprijin.
***
Oana Ijdelea este Managing Partner, Ijdelea & Asociații, avocat de business cu peste 18 ani de experiență în promovarea și dezvoltarea investițiilor străine în România. Este recunoscută pentru contribuția semnificativă la realizarea unor proiecte de referință în domeniul energetic și pentru implementarea cu succes a unui număr de mandate de pionierat în România, fiind, deopotrivă, un contribuitor constant la redactarea legislației primare și secundare dintr-o gamă largă de industrii și sectoare. Expertiza Oanei este completată de activitatea desfășurată ca membru de board în companii precum Black Sea Oil & Gas și organizații non-profit și de binefacere din România, precum HOSPCE Casa Speranței.
| Știri BVB