Ne aflăm în anul 2023 și avem ca putere politică o coaliție guvernamentală foarte solidă, formată din două partide mamut care se sprijină pe o majoritate parlamentară de peste 60%. Aparent, această stabilitate politică ar putea să pară ceva bun, dar indicatorii economici și cei administrativi, pe democrație și pe statul de drept, dar mai ales cei care măsoară corupția, sunt foarte îngrijorători. Desigur că indicii de corupție ai spațiului românesc, monitorizați de Transparency International, rămân în directă proporționalitate cu mărimea partidelor de la putere. Partid mare, înseamnă o corupție mai mare și cu atât mai mare dacă sunt două partide.
Cu doar 45 de puncte din 100, România rămâne în “top trei” cele mai corupte țări din Uniunea Europeană, alături de Ungaria (43 de puncte) și de Bulgaria (42 de puncte), trăgând în jos media la nivelul UE, care este de 64 de puncte. Prin efectele dezastruoase ale corupției, calitatea actului administrativ sau de recrutare de elite lasă și el de dorit, politizarea distructivă e omniprezentă, funcționarea și credibilitatea statului de drept sunt afectate, iar democrația are carențe. Corupția este de fapt mediul perfect pentru distrugerea funcțiilor statului, pentru anihilarea instituțiilor și pentru nașterea regimurilor oligarhice, pentru sărăcie, nedreptate, abuz și pentru concentrarea puterii în mâinile unor lideri cleptocrați pe model medieval.
Dar anul următor 2024 este pentru România un an electoral important în care se vor desfășura toate tipurile de alegeri: europarlamentare pe 9 iunie, locale în luna septembrie, parlamentare și prezidențiale în noiembrie-decembrie. Acest exercițiu democratic general, ca examen suprem, dacă lucrurile nu s-ar schimba, ar fi și el profund afectat în sens negativ de fenomenul corupției.
Spațiul politic românesc, spre norocul locuitorilor săi, are însă propriile sale reguli, foarte dure, pe cât de vechi pe atât de știute, cu mecanisme de autoreglaj și însănătoșire, respectiv de schimbare intempestivă a guvernării. Fenomenul înlocuirii puterii politice se declanșează subit, invariabil și cu atât mai sigur înainte de un an electoral, în special când există riscul iminent ca nemulțumirea publică să scape de sub control, dacă cea mai mare parte din bugetul de stat poate fi deturnat prin corupție spre imensa clientelă de grup sau de partid și spre rețele infracționale tradiționale aducătoare de voturi. Căci nimic nu contează mai mult pentru politicieni într-un an electoral decât votul primit, singurul lor obiectiv este cum să facă rost de mai multe voturi, indiferent de mijloacele folosite. Dacă pierd voturi sau nu strâng destule, ei stiu că pierd totul!
Privind istoria acestor locuri din ultimii 500 de ani, de câte ori aici guvernarea dă semne de oboseală, dacă există vreun indiciu de trădare, de “hiclenie”(cum spun cronicarii medievali), de nesupunere față de noul stăpân zonal sau de corupție internă excesivă scăpată de sub control, ceva sau cineva primenește imediat conducerea politică cu o alta, într-o ciclicitate nesfârșită. Avem deci un “deux ex machina” care schimbă guverne și funcționează fără eroare, cu înlocuirea rapidă și nemiloasă a tuturor celor care gestionează aici puterea. Așa se face că, de exemplu, doar pe perioada de 400 de ani a stăpânirii Imperiului Otoman, doar în Moldova și în Țara Românească s-au schimbat peste 210 domnii, iar aceste înlocuiri cel mai adesea dramatice, raportate la perioada guvernării, s-au făcut totuși cu o frecvență mai mică decât cele de după Revoluția din 1989 din spațiul românesc, când în doar 34 de ani am avut în mod oficial 23 de guverne.
Se știe, ca regulă, că toți cei patru regi ai României, de la încoronarea lui Carol I în 10 mai 1881 până la abdicarea lui Mihai I pe 30 decembrie 1947, schimbau guvernele cel mai târziu cu un an înainte de alegerile parlamentare, asta dacă nu o făceau chiar în fiecare an, pentru că doar primenirea puterii putea stopa corupția scandaloasă și putea opri degradarea sistemului administrativ. Tehnic, regele numea un nou premier aparent curat din rândul unui partid de opoziție sau dintre elitele vremii, care își forma un cabinet provizoriu și organiza alegerile parlamentare, pe care noul conducător efemer le câștiga alunecând și el mai apoi spre inevitala corupție. Apoi regele, spre a proteja statul și banii publici, o lua de la capăt printr-o altă numire de premier. Așa se face că, pe perioada regalității care a durat 68 de ani, până la instaurarea regimului comunist din 1948, România a avut în mod oficial 68 de guverne. În medie avem matematic anul și guvernul, chiar dacă cele mai multe mandate au fost de sub un an, dacă ținem cont aritmetic de excepțiile guvernelor pe mai mulți ani: guvernul Lascăr Catargiu de 4 ani, Dimitrie Sturdza de 5 ani, al IV-lea mandat al lui Ionel Brătianu de 4 ani și al lui Ion Antonescu de 4 ani.
Doar pe perioada totalitarismului comunist din spațiul românesc, care a durat 41 de ani, frecvența schimbării cabinetelor a fost ceva mai redusă, dar asta pentru că gestionarea puterii s-a făcut liniar, cu liniște dictatorială și doar prin planificările cincinale ale partidului unic. Cele 17 cabinete din perioada “regimului de democrație populară” (așa cum se autointitula regimul comunist), de la guvernul Petru Groza la guvernul Constantin Dăscălescu, cu toți premierii aferenți, nu se diferențiau cu nimic între ele și nu făceau nicio abatere de la parcursul linistit spre “societatea multilateral dezvoltată comunistă” și spre “conturarea omului nou”. Premierii, președinți ai consiliului de miniștri, cum erau numiți prin constituțiile comuniste din 1948 și 1965, erau doar ornamentali, ca o mucava necesară decorului absurd și în completarea arhitecturii totalitare omniprezente.
După căderea regimului comunist în decembrie1989, România, pentru că a început o perioadă lungă de tranziție de la sistemul socialist etatist la cel al economiei de piață, marcată de schimbări politice semnificative și dificultăți economice substanțiale, a revenit la regula interbelică din perioada regalității. În acest context parțial restaurativ au reapărut în spațiul românesc și guvernele provizorii de tranziție, care funcționau fără sprijin majoritar parlamentar, cu mandat prestabilit de un an, instalate de regulă cu misiunea principală de a organiza în mod corect alegerile parlamentare la termenul constituțional.
Guvernele de tranziție care au condus Romania în anii dinaintea alegerilor generale parlamentare, pe lângă misiunea esențială de a organiza în mod echidistant alegerile și de a proteja bugetul de hemoragiile electorale, aveau obiectivul secundar să pregătească terenul pentru o tranziție democratică completă sau să gestioneze provocările socio-economice semnificative. Aceste forme de conducere provizorie, de administrare temporară a puterii, ca un reset, au păstrat mereu și cu regularitate sănătatea spațiului românesc, așa cum au avut o utilitate antiseptică enormă. Creșterea Produsului Intern Brut din ultimii 34 de ani de aproape 10 ori, de la 25 miliarde dolari în 1989 la aproape 290 de miliarde dolari în 2022, se datorează, printre altele, acestor etape politice de resetare a unor majorități politice ancorate în corupție.
Astfel, guvernele provizorii de după Revoluția din 1989, numite generic după liderii lor: Stolojan, Isărescu, Mihai Răzvan Ungureanu, Cioloș și Orban, care au funcționat fără sprijin parlamentar majoritar, au avut în principal misiunea de a organiza alegerile generale din anii 1992, 2000, 2016 și 2020. Chiar și primul guvern postrevoluționar Petre Roman, instalat în decembrie 1989, a fost constituit iniţial ca un guvern de tranziție pentru organizarea alegerilor parlamentare și prezidențiale din 20 mai 1990, dar mineriadele, elaborarea Constituției din 1991 și tulburările perioadei respective, inclusiv riscul de rupere a teritoriului național după evenimentele de la Târgul Mureș, au făcut ca acest cabinet să își prelungească mandatul până în septembrie 1991.
Iată că sfârșitul anului curent 2023, ca perioadă preelectorală, îndeplinește și el toate condițiile instalării unui nou guvern de tranziție, unul minoritar și fără atât de multe obligații de partid sau sau fără atâtea legături tenebroase de corupție, care să organizeze alegerile din 2024 cu protejarea, în primul rând, a bugetului de stat. Teoretic, pentru a se putea construi și un buget sustenabil pentru 2024, investirea noului guvern ar trebui să se facă cel târziu la 1 decembrie. Până atunci, într-un fel sau altul, prin deja tradiționalele rețete politice românești, există o probabilitate foarte mare ca actualul guvern să-și încheie mandatul.
Dar cu ce sprijin parlamentar ar putea fi instalat un astfel de guvern și cum și-ar trece actele normative care i-ar fi necesare?
Un răspuns simplu ar fi că, așa cum guvernele minoritare Stolojan, Isărescu, Cioloș sau Orban au fost investite la vremea lor, pe aceeași schemă logică s-ar naște și ar supraviețui și noul guvern. Desigur că pentru a fi viabilă o asfel de lucrare politică mai sunt necesare unele mișcări subsecvente rapide de după căderea actualului guvern, iar una dintre acestea ar fi, imediat după trecerea în opoziție, schimbarea conducerii PSD. Vorbim în concret de o înlocuire obligatorie a lui Marcel Ciolacu cu Mircea Geoană.
La celălalt partid din actuala coaliție de guvernare nu ar fi neapărat necesare schimbări de fond după trecerea în opoziție, pentru că PNL va vota și va susține oricum în parlament un guvern de tranziție, având liniștea sau chiar satisfacția de a fi scăpat de aici înainte de erodarea electorală atât de evidentă, pe care o suportă ca formațiune politică secundă de la actuala guvernare. PNL, așa cum există acum, lipsit de elite, va râmîne foarte probabil pentru mult timp un partid lipsit de inițiativă, fără aspirații și proiecte naționale proprii, fără candidați cu șanse reale pentru prezidențiale. Acest partid, așa cum a evoluat în ultimii ani, va fi de aici înainte cel mult un partid “balama”, capabil doar să completeze cu timiditate o majoritate parlamentară sau o coaliție, într-o construcție a altor forțe politice de după alegerile din 2024.
Însă venirea iminentă a lui Mircea Geoană la conducerea PSD, neapărat cu o altă echipă mai curată și mai apropiată de valorile occidentale, face parte din scenariul obligatoriu instalării și supraviețuirii unui guvern minoritar de tranziție care să organizeze toate alegerile din 2024. Asta și pentru că actuala echipă din jurul lui Marcel Ciolacu, formată din lideri foarte pragmatici, şcoliți în cultura nationalist-populistă și mult prea experimentați în corupție, nu ar accepta de bună voie pierderea puterii și implicit nu ar putea renunța la pârghiile lor, de folosire fără restricții legale a banilor publici în interes propriu.
Pe de altă parte, singura șansă a lui Mircea Geoană, pentru o candidatură de succes la președinție, este să aibă sprijinul electoral real al unui partid mare ca PSD, cu mașinăria sa imensă, cu electoratul și cu rețeaua de vot a aleșilor săi locali. Acest sprijin nu ar fi nici real și nici garantat de actuala conducere PSD, chiar dacă Marcel Ciolacu l-ar declara de nevoie, sub presiunea instituțiilor occidentale, pe Mircea Geoană candidatul partidului pentru Cotroceni. Este foarte clar că echipa care conduce acum PSD nu ar fi interesată de un președinte al republicii pe modelul Mircea Geoană, unul incompatibil, care nu s-ar consulta și nici nu va colabora insidios cu partidul.
Președintele, pentru că are constituţional atribuții uriașe, în special de numire procurori la primul nivel, care ar putea fi prea scrupuloși cu baronii PSD, pentru că face numiri în conducerea serviciilor secrete sau propune premierul, ar fi în contra intereselor PSD de acum. Asta pentru că varianta Geoană, educat mult prea mult prin instituții occidentale, nu face parte din modelul PSD actual politic cultural și nici din cercul lor de relații oneroase cu servicii reciproce, așa cum nu poate face parte din marile și tradiționalele mecanisme de corupție.
Doar dacă Mircea Geoană ar conduce el însuși PSD, cu o echipă fidelă a sa și un slogan mobilizator general de tipul “un președinte de stânga după 20 de ani”, impunând în partid reforme morale, ideatice, programatice și o profesionalizare absolut necesară, cu aducerea pe funcții importante a unor politicieni educați în cultura occidentală a respectării statului de drept, doar așa ar putea câștiga prezidențialele de peste un an. Dar pentru aceste reforme și așezare cât mai solidă în PSD, cu noi alegeri în filiale și o reorganizare cât mai eficientă, e nevoie de o perioadă de cel puțin un an. S-ar putea spune din calcule simple că, dacă schimbarea de guvern și de conducere la vârful PSD nu se face în luna noiembrie, până pe 1 decembrie 2023, Mircea Geoană își pierde orice șansă teoretică de a ajunge la Cotroceni.
Altfel, căderea guvernului Ciolacu și numirea noului guven de tranziție ar spăla și imaginea destul de șifonată a actualului președinte Klaus Iohannis înainte de terminarea mandatului său. Dacă cei 10 ani de președinție s-ar încheia cu o lungă guvernare Ciolacu-PSD, care a fost posibilă doar prin numirea sa, Iohannis ar rămâne în memoria colectivă cu imaginea unui lider care și-a ratat toate obiectivele politice majore, pentru că ambele mandate le-a obținut, cel puțin la nivel declarativ, în contra unei puteri deținute de PSD ca model cultural de corupție instituționalizată.
Pentru Klaus Iohannis nu poate exista o dorință politică mai mare, pentru proiecția sa postumă din manualele de istorie, decât căderea guvernului pe care l-a acceptat silit, presat de ecuația geopolitică regională și nevoia temporară de stabilitate. Noul guvern de tranziție care s-ar instala acum în luna noiembrie este dorit poate cel mai mult dintre toți actorii politici interni și internaționali de către Klaus Iohannis. Proiectul e din ce în ce mai presant pentru sănătatea societății românești și va putea fi investit și susținut de o majoritate parlamentară suficientă, cel puțin din partea PNL și a unui PSD condus de Mircea Geoană.
Desigur că, privind istoria spațiului românesc, indiferent de cine va asigura aici puterea politică efemeră, tentația corupției și a preamăririi prin furtul banilor publici vor rămâne principalele obiective ale clasei politice. Asta cu atât mai mult cu cât Produsul Intern Brut este într-o creștere permanentă, adică se poate fura și deturna din ce în ce mai mult.
Năravul asta românesc cu exersarea corupției e greu de schimbat brusc, dar trebuie încercat. Noile schimbări care se prefigurează, cu zdruncinarea măcar temporară a construcțiilor politice care au ca zeu suprem corupția, vor împiedica, cu utilitate publică, constituirea unor clanuri oligarhice de tip dinastic.
Iată și o privire generală asupra creșterii Produsului Intern Brut (PIB) în România după anul 1989, în funcție de datele disponibile până în 2022:
- Anii 1990-1995: În primii ani de tranziție post-comunistă, România a înregistrat o scădere semnificativă a PIB-ului, datorată procesului dificil de tranzitie la economia de piață. PIB-ul a scăzut de la aproximativ 33 de miliarde de dolari americani în 1990 la aproximativ 25 de miliarde de dolari americani în 1995.
- Anii 1996-2000: Odată cu introducerea unor reforme economice mai consistente și stabilizarea graduală a economiei, PIB-ul României a început să crească treptat. A crescut de la aproximativ 25 de miliarde de dolari americani în 1996 la aproximativ 38 de miliarde de dolari americani în 2000.
- Anii 2001-2008: În această perioadă, economia românească a înregistrat o creștere semnificativă, sprijinită de investiții străine și de integrarea treptată în Uniunea Europeană. PIB-ul a crescut de la aproximativ 38 de miliarde de dolari americani în 2001 la aproximativ 200 de miliarde de dolari americani în 2008.
- Anii 2009-2014 (criza financiară globală): În urma crizei financiare globale, România a fost puternic afectată, iar PIB-ul a cunoscut o scădere semnificativă. A scăzut de la aproximativ 200 de miliarde de dolari americani în 2008 la aproximativ 160 de miliarde de dolari americani în 2014.
- Anii 2015-2022: După perioada de recesiune, România a înregistrat o revenire treptată a creșterii economice. PIB-ul a crescut de la aproximativ 160 de miliarde de dolari americani în 2015 la aproximativ 290 de miliarde de dolari americani în 2022, conform datelor disponibile.
| Știri BVB