Categories: Afaceri

Curtea de Justiție a Uniunii Europene a decis astăzi să trimită spre rejudecare Tribunalului UE speţa în care statul român a plătit despăgubiri fraţilor Micula

CJUE: “Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a constatat necompetența Comisiei de a examina, în lumina dreptului ajutoarelor de stat, despăgubirea plătită unor investitori suedezi de către România în executarea unei hotărâri arbitrale”

CJUE: “Deși această hotărâre a admis argumentația acestor investitori potrivit căreia acest stat membru abrogase în mod nelegal o schemă de stimulente fiscale înainte de aderarea sa la Uniune, măsura de ajutor vizată de Comisie a fost totuși acordată după această aderare”

Curtea de Justiție a Uniunii Europene a decis astăzi să trimită spre rejudecare Tribunalului UE speţa în care statul român a plătit despăgubiri fraţilor Micula, proprietarii European Drinks&Foods, acum cetăţeni suedezi. Potrivit CJUE, “Tribunalul UE a săvârșit o eroare de drept atunci când a constatat necompetența Comisiei de a examina, în lumina dreptului ajutoarelor de stat, despăgubirea plătită unor investitori suedezi de către România în executarea unei hotărâri arbitrale”.

CJUE precizează: “La 29 mai 2002, Regatul Suediei și România au încheiat un tratat bilateral de investiții privind promovarea și protejarea a investițiilor (denumit în continuare „TBI”), al cărui articol 2 alineatul (3) prevede că fiecare parte contractantă va asigura întotdeauna un tratament just și echitabil investițiilor investitorilor celeilalte părți contractante. TBI prevede în plus că diferendele dintre investitori și țările semnatare sunt soluționate de un tribunal arbitral.

În 2005, în cadrul negocierilor de aderare a României la Uniunea Europeană, guvernul român a abrogat o schemă națională de stimulente fiscale în favoarea anumitor investitori în regiuni defavorizate (denumită în continuare „schema de stimulente fiscale”). Apreciind că, prin abrogarea schemei de stimulente fiscale, România și-a încălcat obligația de a asigura un tratament just și echitabil investițiilor lor în conformitate cu TBI, mai mulți investitori suedezi au solicitat constituirea unui tribunal arbitral în vederea obținerii reparării prejudiciului
cauzat. Prin hotărârea arbitrală din 11 decembrie 2013, acest tribunal a obligat România la plata către respectivii investitori a sumei de aproximativ 178 de milioane de euro cu titlu de daune interese.

În pofida faptului că Comisia Europeană a pus în gardă în diferite rânduri autoritățile române cu privire la necesitatea de a respecta în acest dosar normele și procedurile aplicabile în materia ajutoarelor de stat, acestea au plătit investitorilor suedezi despăgubirea acordată de tribunalul arbitral.

Prin decizia din 30 martie 2015 (denumită în continuare „decizia în litigiu”), Comisia a calificat plata acestei despăgubiri drept ajutor de stat incompatibil cu piața internă, a interzis punerea sa în aplicare și a dispus recuperarea sumelor deja plătite.

Sesizat cu mai multe acțiuni, Tribunalul a anulat această decizie, în esență pentru motivul că Comisia a făcut uz retroactiv de competențele sale pentru fapte care erau anterioare aderării României la Uniune la 1 ianuarie 2007. Tribunalul a plecat astfel de la premisa că ajutorul vizat fusese acordat de România la data abrogării schemei de stimulente fiscale, și anume în anul 2005.

În recurs, Curtea, întrunită în Marea Cameră, a anulat această hotărâre a Tribunalului și a confirmat competența Comisiei de a adopta decizia în litigiu, trimițând cauza spre rejudecare la Tribunal pentru ca acesta să se pronunțe cu privire la motivele și argumentele invocate în fața sa în legătură cu temeinicia acestei decizii.

Aprecierea Curții

Întrucât Comisiei i s-a conferit competența să controleze, în temeiul articolului 108 TFUE, măsurile de ajutor adoptate de România începând de la aderarea sa la Uniune, Curtea amintește că ajutoarele de stat trebuie considerate acordate, în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE, la data la care dreptul de a le percepe este conferit beneficiarului în temeiul reglementării naționale aplicabile. Elementul determinant pentru stabilirea acestei date este legat de dobândirea de către beneficiari a unui drept cert de a percepe ajutorul în cauză și de angajamentul corelativ al statului
de a acorda acest ajutor. În fapt, acesta este momentul în care o astfel de măsură este
susceptibilă să determine o denaturare a concurenței de natură să afecteze schimburile dintre statele membre, în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE.

În speță, Curtea constată că dreptul la repararea prejudiciului invocat de investitorii suedezi, deși izvorăște din abrogarea, cu încălcarea TBI, a schemei de stimulente fiscale de către România, nu a fost conferit decât prin hotărârea arbitrală din 11 decembrie 2013, care nu doar că a constatat existența acestui drept, dar l-a și cuantificat. Prin urmare, abia la finalul procedurii arbitrale investitorii au putut obține plata efectivă a despăgubirii, chiar dacă aceasta vizează parțial repararea prejudiciului pe care pretind că l-au suferit pe parcursul unei perioade anterioare aderării României la Uniune.

Astfel, având în vedere faptul că măsura de ajutor vizată a fost acordată după aderarea României la Uniune, Tribunalul a săvârșit o eroare de drept considerând Comisia necompetentă ratione temporis să adopte decizia în litigiu în temeiul articolului 108 TFUE. Curtea precizează că chestiunea dacă despăgubirea acordată prin hotărârea arbitrală poate constitui un ajutor de stat, în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE, depășește competența sa în cadrul recursului, întrucât ea nu a fost examinată de Tribunal. În aceste condiții, competența Comisiei întemeiată pe articolul 108 TFUE nu poate în niciun caz să depindă de rezultatul examinării acestei chestiuni, din moment ce controlul preventiv exercitat de Comisie în aplicarea acestei dispoziții are ca obiect în special stabilirea aspectului dacă despăgubirea în cauză constituie un ajutor de stat sau nu.

În sfârșit, Curtea constată că Tribunalul a mai săvârșit o eroare de drept statuând că Hotărârea Curții Achmea este irelevantă în speță. În Hotărârea Achmea, Curtea a statuat că articolele 267 și 344 TFUE se opun unui acord internațional încheiat între două state membre care prevede că un investitor din unul din aceste state membre poate, în cazul unui litigiu referitor la investițiile în celălalt stat membru, să introducă o procedură împotriva acestui din urmă stat membru la un tribunal arbitral în privința căruia acest stat membru s-a obligat să îi accepte competența. Astfel, prin încheierea unui astfel de acord, statele membre consimt să înlăture competența propriilor instanțe și, implicit, sistemul jurisdicțional de căi de atac pe care articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE le impune acestora să îl instituie în domeniile reglementate de dreptul Uniunii pentru litigiile care pot viza aplicarea sau interpretarea acestui drept.

Or, în speță, este cert că despăgubirea solicitată de investitorii suedezi privea de asemenea prejudiciile pretins suferite după data aderării României la Uniune, dată de la care dreptul Uniunii, în special articolele 107 și 108 TFUE, era aplicabil acestui stat membru. În acest sens, litigiul introdus la tribunalul arbitral nu putea fi considerat ca fiind limitat în toate elementele sale la o perioadă în cursul căreia România, dat fiind că nu aderase la Uniune, nu era încă legată prin normele și principiile care decurg din Hotărârea Achmea. Este în plus cert faptul că acest tribunal arbitral nu există în cadrul sistemului jurisdicțional al Uniunii, acest tribunal nefiind circumscris sistemului de căi de atac pe care articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE le
impune statelor membre să îl instituie în domeniile reglementate de dreptul Uniunii.
În aceste condiții, consimțământul României la sistemul de arbitraj prevăzut de TBI a devenit fără obiect ca urmare a aderării acestui stat membru la Uniune.

Având în vedere toate aceste considerații, Curtea anulează hotărârea recurată și trimite cauza spre rejudecare la Tribunal pentru ca acesta să se pronunțe asupra motivelor și argumentelor invocate în fața sa ce privesc temeinicia deciziei în litigiu, cu precădere asupra chestiunii dacă măsura vizată de decizie îndeplinește, pe plan material, condițiile enunțate la articolul 107 alineatul (1) TFUE”.

În anul 1998, autorităţile române au adoptat o ordonanţă de urgenţă a guvernului prin care se acordau investitorilor din regiuni defavorizate anumite stimulente fiscale pe o perioadă de zece ani. În cadrul procesului de pregătire a aderării la Uniune, România a pus capăt acestui regim de stimulare în anul 2005, cu alte cuvinte cu trei ani mai devreme decât ceea ce prevedea legislaţia.

Ioan şi Viorel Micula, investitori suedezi cu reşedinţa în Romania, sunt acţionarii majoritari ai societăţii European Food and Drinks Group, beneficiară a acestor stimulente. Conform dispoziţiilor unui tratat bilateral de investiţii încheiat în anul 2002 între Suedia şi Romania privind promovarea şi protejarea reciprocă a investiţiilor, domnii Micula, precum şi alţi reclamanţi au solicitat instituirea unui tribunal arbitral pentru a obţine despăgubiri pentru prejudiciile cauzate de abrogarea stimulentelor prevăzute de OUG.

În anul 2013, tribunalul arbitral a estimat că România nu a reuşit să asigure un tratament just şi echitabil investiţiilor şi a acordat reclamanţilor despăgubiri în cuantum de aproximativ 180 de milioane de euro.

În anul 2015, Comisia Europeană a adoptat o decizie prin care se declara că plata despăgubirii constituie un ajutor de stat şi a solicitat României să recupereze sumele deja plătite şi să se abţină de la orice altă plată. Sesizat cu această cauză, Tribunalul Uniunii Europene a anulat, în 2019, decizia Comisiei Europene, estimând că aceasta nu era competentă să examineze în lumina dreptului ajutoarelor de stat despăgubirea care viza compensarea prejudiciului suferit prin retragerea prematură a unui regim de stimulare, înaintea aderării României la Uniunea Europeană, şi că această despăgubire nu constituia un ajutor de stat.

Comisia Europeană a formulat recurs şi a solicitat Curţii de Justiţie să anuleze hotărârea Tribunalului.

Curtea de Justiție poate fi sesizată cu un recurs, limitat la chestiuni de drept, împotriva unei hotărâri sau ordonanțe a Tribunalului. În principiu, recursul nu are efect suspensiv. Dacă este admisibil și întemeiat, Curtea anulează decizia Tribunalului. Atunci când cauza se află în stare de judecată, Curtea poate să soluționeze ea însăși în mod definitiv litigiul. În caz contrar, ea trimite cauza spre rejudecare Tribunalului, care este legat de decizia pe care Curtea a pronunțat-o în recurs.

Articole recente

Moscova va ajuta la ‘depăşirea crizei alimentare’ dacă vor fi ridicate sancţiunile, îi spune Putin lui Draghi

Preşedintele rus Vladimir Putin s-a declarat joi gata să ajute la "depăşirea crizei alimentare" provocate…

3 ore ago

BERD o numește pe Madeline-Dalila Alexander, Administrator – Membră în Consiliul de Administrație al Agricover Holding SA

Consiliul de Administrație al Agricover Holding SA anunță numirea doamnei Madeline-Dalila ALEXANDER, în funcția de…

3 ore ago

Porturile de la Marea Neagră rămân cea mai bună opţiune pentru exporturile rapide de cereale ucrainene

Ucraina încearcă cu disperare să îşi exporte stocurile mari de cereale pe cale rutieră, feroviară…

3 ore ago

Virgil Popescu: Am reuşit să stabilizăm preţurile la energie şi gaze un an de zile; am bifat pe 6 luni tot ce ne-am propus

Ministrul Energiei, Virgil Popescu, a declarat, joi, că Executivul este preocupat de criza energetică, a…

4 ore ago

AROBS raportează venituri de 53,2 milioane de lei și un profit net de 14,9 milioane de lei în T1 2022

AROBS Transilvania Software (BVB: AROBS), cea mai mare companie de tehnologie listată la Bursa de…

4 ore ago

Blinken nu vrea “război rece” cu Beijingul, ci păstrarea ordinii mondiale (AFP)

SUA s-au angajat într-o viguroasă competiţie cu China cu scopul de a păstra ordinea mondială…

4 ore ago