De ce creșterea taxelor duce, de cele mai multe ori, la creșterea cheltuielilor (Florin Cîţu)

Opinie: Florin Cîţu, fost premier şi ministru de finanţe

O explicație pentru creșterea cheltuielilor din ultimii ani și riscul pentru perioada următoare.

Istoria fiscalității moderne ne oferă o lecție simplă, dar ignorată adesea de decidenți: atunci când guvernele cresc taxele, tind să cheltuie mai mult – nu mai puțin. Nu este o coincidență. Economia politică numește acest fenomen efectul ratchet („clichet”): odată ce statul primește mai multe resurse, apar programe noi, structuri administrative mai complexe și promisiuni mai mari, care devin aproape imposibil de inversat.

De ce? Pentru că banii suplimentari elimină presiunea reformei.

După fiecare criză majoră – războaie, recesiuni, pandemii – statul are tendinta să se extindă. Rareori însă revine la dimensiunea inițială. Studiile arată că, istoric, în SUA, fiecare dolar suplimentar din taxe a fost urmat de 1,07 dolari în cheltuieli publice. Cu alte cuvinte: taxele cresc, dar deficitul rămâne.

Mai grav, dacă aceste majorări de taxe vin într-un moment în care economia este deja fragilă, efectul net poate fi nul sau chiar negativ. Ajustările fiscale sunt adesea anulate de recesiune: baza de impozitare se contractă, încasările reale scad, iar presiunea pe cheltuieli crește. Rezultatul? Un efort fiscal mai dur, pentru un rezultat mai slab. Exact acest scenariu s-a văzut în Grecia post-2012.

Mecanismele sunt clare:

• 1. Efectul ratchet – odată creat un program, apare o masă critică de beneficiari și funcționari care îl vor apăra. Guvernele nu revin asupra cheltuielilor odată „normalizate”.
• 2. Birocrații devin grupuri de interes – când un departament primește bani noi, rareori îi returnează. Lobby-ul intern devine permanent.
• 3. Presiunea politică – taxele sunt vândute electoral ca „pentru educație”, „pentru sănătate”, dar puțini politicieni vor avea curajul să taie aceste beneficii, chiar dacă bugetul o cere.
• 4. Iluzia fiscală – când încasările cresc, apare iluzia că „avem de unde”. Reforma este amânată. Ineficiența este acoperită cu bani, nu rezolvată structural.

Cazuri concrete? Sunt peste tot.

• SUA: După WWII, guvernul a menținut programele masive începute în criză, chiar și după normalizarea veniturilor.
• Filipine: Taxa pe alcool și tutun a fost destinată sănătății. Între 2013 și 2022, veniturile au crescut cu 1 miliard USD, iar cheltuielile cu sănătatea s-au dublat. Reforma? Inexistentă.
• Suedia: Welfare state-ul s-a consolidat în anii ’60 pe baza creșterii taxelor. Cheltuielile au devenit „standard”, iar reducerea lor – tabu politic.

Excepția din România în 2021 – o lecție uitată rapid

După criza sanitară și economică din 2020, România a fost una dintre puținele țări care a redus cheltuielile bugetare în anul imediat următor. În 2021, cheltuielile ca procent din PIB au scăzut cu aproape 2 puncte procentuale, iar deficitul a fost ajustat fără nicio creștere de taxe – într-un context marcat de valuri COVID, presiuni sociale și costuri excepționale.

Este o dovadă clară că se poate reduce statul, chiar și după o criză majoră, dacă există voință politică și o viziune liberală orientată spre eficiență. A fost o contracarare rară a efectului ratchet – dar a durat un singur an.

Apoi, vechile reflexe au revenit: taxele au crescut, cheltuielile au explodat din nou, iar disciplina bugetară a fost abandonată. Reducerea statului este posibilă, dar fragilă – și trebuie apărată activ, altfel dispare.

Când nu se aplică acest tipar?

Doar când creșterea de taxe este:

• temporară,
• însoțită de un cadru strict de cheltuieli (ex: pact fiscal),
• sau parte a unui pachet clar de ajustare cu monitorizare externă (ex: Irlanda 1987, Suedia anii ’90).
• însoțită de reforme adevarate: reforma salarizarii in sectorul bugetar, reducerea permanentă a numărului de angajati, dereglementare (eliminarea barierelor, plafoanelor), flexibilizarea contractelor pe piața muncii, reducerea taxării pentru salarii, predictibilitate fiscală, garantarea proprietatii private etc.

Dar aceste cazuri sunt rare și cer o voință politică care lipseşte cu desăvârşire în România. În general, realitatea este alta: fiecare leu în plus la buget duce la o cheltuială în plus.

Concluzie

Creșterea taxelor fără reformă REALA este un cadou pentru birocrație, nu o soluție pentru deficit. Istoria, teoria și datele arată că taxele mai mari duc, aproape inevitabil, la un stat mai mare – nu mai eficient. Iar promisiunea că „vom folosi banii doar pentru reducerea deficitului” este, cel mai adesea, o iluzie de campanie.