De ce datoria publică nu e un joc „în medie”: Iluzia sustenabilității (opinie Florin Cîţu)

De fiecare dată când guvernele cresc deficitele și se împrumută masiv, argumentul clasic este același: „nu e pericol, economia va crește și datoria va deveni mai ușor de gestionat.” Această viziune optimistă se sprijină pe o iluzie – ideea că totul se echilibrează „în medie”, ca și cum economia ar fi un sistem ergodic, unde rezultatele pe termen lung reflectă mediile statistice.

Dar realitatea este alta. Datoria publică este un fenomen ne-ergodic: nu contează mediile ipotetice sau proiecțiile teoretice, ci traiectoria unică și ireversibilă pe care o parcurge o economie reală în timp. Riscurile nu se disipează, ci se acumulează asimetric, iar un singur șoc poate răsturna întregul sistem. În asemenea jocuri nu există „reîncepere” – există doar drumul ireversibil al unei singure țări, prinsă în capcana propriilor decizii.

Un exemplu simplu ilustrează această logică: într-un grup de oameni care joacă la ruletă, în medie unii câștigă, alții pierd. Dar pentru un singur jucător care continuă suficient de mult, rezultatul este inevitabil: casa câștigă, iar jucătorul ajunge la faliment. Datoria publică funcționează la fel. Pe hârtie poate părea sustenabilă „în medie”, dar pentru o singură economie, expusă în timp real la șocuri externe și interne, riscurile se adună până la punctul de rupere.

Grecia e exemplul clasic. În 2009 părea „sustenabilă” cu datorie de 115% din PIB. Un șoc și lipsa de încredere au prăbușit economia: PIB-ul a scăzut cu 25%, șomajul a ajuns la 27%, iar datoria a urcat la peste 180% din PIB. Argentina a repetat aceeași poveste în buclă – deficite cronice, finanțare externă și nouă default-uri în istorie.

România de astăzi trăiește propria versiune a acestei probleme. Deficitul bugetar a fost de 3,68% din PIB după primele șase luni din 2025, cu estimări aproape de 9% pentru întregul an. Datoria publică a depășit pragul simbolic de 1.000 de miliarde de lei în aprilie și a ajuns la aproape 56% din PIB, cu tendința să urce spre 80% până în 2030. Piețele par liniștite acum. Această liniște poate fi doar preludiul furtunii: dependența de fonduri europene, presiunile inflaționiste și noile măsuri de austeritate nu oferă o soluție structurală, ci doar câștigă timp.

Există și contraexemple. Japonia, cu o datorie de peste 250% din PIB, nu s-a prăbușit pentru că beneficiază de o monedă proprie, de un bazin intern de creditori și de o bancă centrală care cumpără masiv titluri. Statele Unite se bucură de un privilegiu unic: dolarul ca monedă de rezervă globală, ceea ce le permite să ruleze deficite uriașe fără pierderea încrederii.

Dar pentru majoritatea țărilor, inclusiv România, iluzia mediilor este periculoasă. Deficitele repetate nu se „compensează” singure. Riscurile se acumulează și, odată ce încrederea investitorilor este pierdută, ajustarea nu se face printr-un calcul elegant, ci prin șoc: costuri de împrumut explodate, austeritate forțată și recesiune adâncă.

De aceea, disciplina fiscală nu este un moft ideologic sau o austeritate moralizatoare. Este singura strategie de supraviețuire într-un sistem neergodic, unde „în medie” nu există. O economie are o singură traiectorie, și pe acel drum nu-și poate permite luxul de a ignora acumularea riscurilor. Lecția este simplă: datoria nu devine niciodată mai ușoară de dus doar pentru că sperăm că viitorul va aranja cifrele. Cine se bazează pe această iluzie pariază, inevitabil, împotriva timpului.