Autor: Nicolae IORDAN
- Iran. De la Reformă la Revoluție
Probabil cel mai cunoscut moment care ne vine în minte când discutăm despre Iran este Revoluția din 1979, când o figură religioasă proeminentă, pe Ruhollah Musavi Khomeini, a reușit să răstoarne o monarhie și să se impună ca Lider Suprem al unei noi Republici Islamice. Totuși, această acțiune nu a fost rezultatul unor evenimente revoluționare precipitate, ci al unei mobilizări religioase datând cel puțin din 1960 și îndreptată împotriva „Revoluției Albe” a ultimului șah al Iranului, Mohammad Reza Pahlavi – revoluție ce se traducea printr-un un set de reforme de modernizare accelerată, inițiate în 1963.
Sub pretextul transformării Iranului într-o „Mare Civilizație” occidentală în variantă dinastică, aceste schimbări bruște în dinamica statului au avut și un rol dublu: consolidarea puterii șahului în fața unei anticipate „Revoluții Roșii” violente din interiorul populației și diluarea influenței marilor proprietari funciari și a autorității clerului șiit (Ulema) în procesul politic. Deși proiectul foarte tehnic al șahului a oferit un impuls economic inițial și a deschis noi oportunități pentru femei și tineri, în practică aceleași reforme au dus și la creșterea inflației, migrație rurală și, desigur, la nemulțumirea clerului. Nemulțumirea față de rezultatele reformelor s-a coagulat în jurul lui Khomeini, care a devenit purtătorul de cuvânt și catalizatorul mișcărilor de rezistență care au culminat în revoluția din 1978–1979 și în înlăturarea și exilarea ultimului monarh al dinastiei Pahlavi.
Astfel s-a născut Republica Islamică Iran, bazată pe ideologia politico-religioasă a lui Khomeini (pe care o vom detalia mai jos). Sistemul de guvernare al Iranului se autocaracterizează drept republică islamică și este perceput de țările occidentale drept republică teocratică, pe baza referendumului organizat după revoluție în 1979.
- Cum arată o teocrație pe dinăuntru
Această consultare directă a cetățenilor a garantat, prin Constituția rezultată în urma referendumului, autoritatea religioasă a statului prin voința și cu participarea poporului, ceea ce a reprezentat, în ultimă instanță, emanația puterii divine prin reprezentantul ei în Iran, în persoana Liderului. Participarea poporului în actul guvernării viza „determinarea destinului economic, politic și social al statului”, dar era limitată de o supraveghere juridică și teologică strictă exercitată de Consiliul Gardienilor – instrumentul prin care statul se asigura că toți actorii politici sunt simultan compatibili cu legea shari’a (legea religioasă islamică transformată în fundament al ordinii politice și juridice a statului teocratic) și de viziunea religioasă a Liderului Suprem.
Aceeași Constituție i-a conferit Liderului Suprem o putere absolută (legislativă, executivă, judiciară și militară), fără limite de mandat și aproape fără mecanisme de revocare. Practic, Khomeini și succesorii săi au fost împuterniciți să controleze și să conducă tot ceea ce înseamnă statul iranian, de la președinte până la forțele armate și mass-media.
În ceea ce privește Iranul, diferențierea dintre stat și religie este astfel una extrem de redusă și consensuală: religia oficială a statului declarată prin constituție este Islamul; statul și-a stabilit numeroase obiective religioase, inclusiv modelarea societății pe baza credinței și a legii shari’a, promovarea unității comunității islamice (ummah) dincolo de granițele statului și sprijinirea luptelor de eliberare în scopul acestei solidarități; singurele alte religii recunoscute și acceptate sunt zoroastrismul, iudaismul și creștinismul, iar deciziile statului sunt luate direct sau cu aprobarea Liderului Religios și a Consiliului Gardienilor.
Iranul este perceput de specialiști și drept o teocrație constituțională hibridă, termen ce se referă la coexistența unor proceduri democratice asociate structurilor de guvernare, caracterizate însă de reprimarea opoziției, restrângerea drepturilor populației și gestionarea abuzivă a puterii.
Aceiași specialiști subliniază masca subtilă a democrației care acoperă un regim autoritar, printr-un model structurat pe patru criterii de evaluare: existența unui constituționalism formal, care presupune separația puterilor în stat și o formă de revizuire juridică a constituției; prezența unei singure religii de stat; religia oficială a statului este prevăzută în constituție, iar interpretarea juridică a sistemului legal se face doar cu referire la religie; există tribunale religioase cărora li s-a conferit autoritate de stat, dar ale căror decizii pot fi revizuite de o curte constituțională seculară.
Iranul reprezintă, în cele din urmă, un regim arhetipal în care suveranitatea aparține religiei, iar clerul controlează și interpretează aplicarea legilor.
Consensul de mai sus nu se referă însă la acceptarea status quo-ului teocrației de către populație. Diferențierea analizată vizează strict relația dintre stat și instituțiile religioase și dacă acestea concurează sau cooperează, pe scurt dacă cele două categorii de instituții au capacitatea de a se autoguverna și cât de autonome sunt una față de cealaltă.
Astfel, deși Iranul se autodescrie ca republică islamică (ceea ce implică, în forma sa primordială, absența unui monarh și, în forma sa modernă, existența unui anumit grad de democrație), el poate fi caracterizat astfel doar dintr-o perspectivă academică și tipologică.
Într-o notă comparativă, aceeași tensiune dintre formă și practică se regăsește și în cazul unei alte mari puteri din Orientul Mijlociu, Arabia Saudită.
* Teocrație sau dictatură religioasă?
Regimurile autoritare teocratice, atât cel al Iranului, cât și ale Arabiei Saudite, lipsite de orice pluralism politic și dominate de un control religios total, centralizat asupra tuturor aspectelor societății, au determinat unii autori din domeniul relațiilor internaționale să definească ambele state drept dictaturi religioase.
În practică, acest lucru este demonstrat atât de nenumărate analize și rapoarte ale organizațiilor non-guvernamentale de profil, care identifică cele două regimuri ca fiind lipsite de libertate și extrem de abuzive în privința respectării drepturilor fundamentale, cât și de două cazuri celebre, deși nu singulare. Primul este cel al lui Jamal Khashoggi, asasinat la Consulatul Arabiei Saudite din Istanbul în după-amiaza zilei de 2 octombrie 2018. Jamal Khashoggi a fost una dintre cele mai cunoscute voci critice la adresa regimului saudit, cunoscut pentru campaniile sale media pro-democrație, pentru drepturile omului și statul de drept, precum și pentru activitatea organizației non-guvernamentale pe care o conducea, DAWN, care lansa adesea atacuri la adresa guvernării monarhiei saudite și a aparatului conducător, precum și asupra politicii externe a SUA. Acest lucru nu a trecut neobservat, iar în timpul uneia dintre vizitele lui Khashoggi la consulatul saudit din Turcia, unde încerca să-și finalizeze documentele pentru căsătorie, acesta a fost ucis de agenți ai guvernului saudit. Rapoarte oficiale indică faptul că asasinarea sa a fost ordonată de la cel mai înalt nivel al monarhiei saudite, deși reprezentanții oficiali ai monarhiei saudite au negat vehement la acel moment orice acuzații și asociere cu crima.
Chiar dacă, așa cum s-a menționat mai sus, cazul Khashoggi este unul dintre cele mai cunoscute din Arabia Saudită, în ceea ce privește modul de execuție și implicațiile rezultate, alte cazuri la fel de grave ies constant la iveală prin intermediul organizațiilor non-guvernamentale, care raportează cel puțin 1.390 de execuții arbitrare doar între 2010 și 2021, toate încălcând dreptul internațional și reprezentând abuzuri ale drepturilor omului.
Al doilea caz o prezintă pe Mahsa Amini, o tânără din minoritatea kurdă din Saghez, Iran, care a fost condamnată indirect la moarte pentru că nu s-a conformat normelor religioase stricte ale statului. Aflată la Teheran în toamna anului 2022 într-o vizită de familie, a fost reținută de Poliția Moralității, cunoscută sub numele de Gasht-e Ershad, pentru că purta incorect hijab-ul (un accesoriu vestimentar care acoperă capul femeilor musulmane când sunt în public).
Este de remarcat faptul că purtarea baticului a fost declarată de Ruhollah Khomeini drept un act de importanță religioasă extremă, întrucât baticurile femeilor simbolizau, în viziunea Liderului Suprem, „sângele martirilor”. Ar trebui subliniată, de asemenea, și importanța noilor tehnologii, care au permis tinerilor să raporteze prezența Ershad printr-o aplicație de telefon, ulterior interzisă, precum și faptul că autoritatea acestei instituții se erodase sub președintele moderat Hassan Rohani și nu era la fel de puternică precum sub președintele radical Mahmoud Ahmadinejad.
La trei zile după incident, Amini a murit în spital ca urmare a violenței fizice suferite în custodia poliției. Moartea ei a declanșat indignare în rândul jurnaliștilor iranieni, care au relatat cazul în presa națională și internațională, alimentând proteste de stradă care au fost înăbușite violent de sistemul represiv al Iranului. În urma protestelor, 522 de persoane au fost confirmate ca fiind ucise de forțele de securitate, aproximativ 20.000 de protestatari au fost arestați, iar jurnaliștii care au relatat despre proteste au fost declarați vinovați de autoritățile iraniene de „conspirație împotriva securității naționale”.
Ambele cazuri ilustrează lipsa consensului social discutată mai sus. Cele două analize tratează relația dintre stat și instituțiile religioase, dar nu arată cum această relație este (sau nu este) împărtășită și de populație. Ele evidențiază o trăsătură comună a celor două regimuri: reprimarea oricăror amenințări care le-ar putea pune în pericol autoritatea și manipularea normelor juridice în beneficiul propriu. Decesele lui Khashoggi și Mahsa Amini se remarcă, de asemenea, ca două simboluri internaționale care au reușit să producă fisuri în imaginea ambelor guverne și în credibilitatea religiei ca factor moral.
În cele mai multe cazuri din lumea islamică, democrația și pluralismul sunt văzute de regimurile fundamentaliste ca o insultă la adresa religiei, pur și simplu deoarece dreptul de a legifera este un atribut al divinității și poate fi exercitat doar în strictă concordanță cu doctrinele religioase, care oferă în textele sacre soluții pentru orice tip de problemă, mare sau mică, iar orice inițiativă de reformă sau pas către democrație este văzută ca o ofensă și declarată erezie sau sacrilegiu.
- Orientul Mijlociu, rivalități, resurse și oportunism
În cazul relației Teheran – Riyadh nivelul de interdependență este atât de ridicat încât acestea au devenit o parte integrantă și dominantă a aceluiași sub-complex regional de securitate din Orientul Mijlociu, cel al Golfului Persic. Considerate drept o formă de bipolaritate regională, Iranul și Arabia Saudită sunt supuse unei rivalități sistemice profunde care își are originea în momentul revoluției islamice iraniene din 1979. Poziția celor două state a fost afectată frecvent de intervenții externe, în special cele ale Statelor Unite, a căror prezență aproape constantă și apropiere de Arabia Saudită a condus la o competiție acerbă între ele pentru monopolizarea hegemoniei în Orientul Mijlociu, precum și la dezechilibre regionale care au escaladat adesea în conflicte locale sau regionale.
Nu este surprinzător că o zonă atât de bogată în resurse ca Golful Persic (rezervele de petrol de aici reprezentând peste 60% din totalul global, iar rezervele de gaze naturale 40%) generează un întreg set de convulsii geopolitice. Istoria a remarcat un tipar al unor astfel de turbulențe, al cărui cel mai puternic element este competiția marilor puteri. În timp ce Marea Britanie și alte puteri europene majore au ocupat regiunea timp de peste 200 de ani, ele au fost înlocuite la mijlocul anilor 1950 de Statele Unite și Uniunea Sovietică, care au afectat stabilitatea regională prin efectele Războiului Rece. Un al doilea element este reprezentat de relațiile interstatale din Golful Persic. Amestecul de tensiuni etnice, naționale, dinastice și mai ales religioase a definit politica externă și relațiile dintre statele din Golf. Elementul final este efectul politicii interne asupra afacerilor regionale, unde intră în joc percepțiile proprii ale statelor despre locul și rolul celorlalte state în regiune, bazate pe detalii administrative și de politică internă.
Stabilitatea regională a Golfului Persic în perioada premergătoare revoluției din 1979 a fost influențată cel mai profund de politica externă americană și britanică. Înainte de 1953, relația SUA – Iran era una consolidată, dar pragmatică și discretă, dinastia Pahlavi fiind un aliat extrem de loial al americanilor, iar teritoriul iranian fiind folosit în timpul celui de-al Doilea Război Mondial pentru a oferi sprijin logistic armatei ruse împotriva naziștilor.
Americanii se bucurau de un vot de încredere din partea iranienilor în raport cu britanicii, care vedeau Statele Unite drept un rival global și erau deosebit de critici față de relația dinastiei Pahlavi cu monarhia britanică și exploatarea resurselor petroliere. În urma celui de-al Doilea Război Mondial, care a marcat începutul Războiului Rece, relația dintre SUA și Iran s-a transformat dintr-una pragmatică și discretă într-una strategică.
Aceasta deoarece prim-ministrul de atunci al Iranului, Mohammad Mosaddegh, nu a adoptat aceeași atitudine obedientă ca șahul Pahlavi și a demarat un proces de naționalizare a companiilor petroliere britanice ce activau în Iran, dobândind astfel imaginea unui prim-ministru necooperant, capabil să arunce țara în haos și să submineze interesele occidentale. Iranul era văzut ca o zonă tampon împotriva amenințării comuniste sovietice, iar riscul sistemic perceput astfel de cele două mari puteri, SUA și Marea Britanie, le-a determinat să orchestreze împreună, în 1953, Operațiunea TP-AJAX, condusă de Kermit Roosevelt, nepotul fostului președinte Theodore Roosevelt. Acesta a folosit tactici precum mituirea oficialilor și liderilor religioși, finanțarea campaniilor de propagandă și a protestelor anti-Mosaddegh și exploatarea personalului militar de rang înalt împotriva monarhiei. Serviciile secrete britanice și americane l-au înlăturat pe Mosaddegh de la putere, reinstalându-l pe Mohammad Reza Pahlavi ca rege al Iranului și transformând țara într-o zonă tampon pentru a preveni infiltrarea comunistă.
Pentru Iranul lui Pahlavi, relația strategică era în principal legată de poziția sa geografică, iar interesele sale coincideau cu cele ale Israelului. Niciunul dintre state nu dorea să se regăsească fără sprijin american într-o „mare de arabi”, iar Israelul dorea să deturneze atenția statelor arabe de la propriile sale granițe către Iran. Însă, pe lângă interesele geopolitice și de apărare ofensivă, precum și de îngrădire defensivă a influenței sovietice ale Statelor Unite, existau interese economice private mult mai palpabile, Iranul fiind, la sfârșitul anilor 1970, locul unde mii de companii americane, bănci, contractori și consultanți făceau afaceri, mai mult sau mai puțin onest. Anii 1970 au văzut, de asemenea, apariția doctrinei „Cei doi piloni” (Twin Pillars) a administrației Nixon/Kissinger, Arabia Saudită fiind al doilea pilon. Această politică garanta un flux neîntrerupt de petrol către SUA și limitarea expansiunii Uniunii Sovietice, iar pentru șah asigura acces la mii de consilieri americani și sute de milioane de dolari în împrumuturi, precum și acces la cea mai nouă tehnologie de luptă și la arme non-nucleare.
Lovitura de stat din 1953 și regimul din ce în ce mai autoritar impus de noul șah au subminat încrederea populației în monarhie și în relația sa cu SUA, iar nemulțumirea populară a dus în cele din urmă la înlăturarea șahului și la venirea la putere a lui Khomeini după revoluția din 1979.
Pentru Arabia Saudită, perioada imediat următoare proclamării sale ca stat în 1932, la un deceniu după prăbușirea Imperiului Otoman, a fost un timp de turbulență geopolitică, dar și un timp de evaluare și consolidare a poziției sale în noua ordine globală. O criză economică globală era în desfășurare, iar veniturile din pelerinajele la Mecca și Medina nu erau suficiente pentru a conduce eficient statul. Împrumuturile din partea guvernului indian și a companiilor britanice au plasat statul într-un dezavantaj financiar sever, iar poziția sa recentă pe hartă era încă supusă amenințărilor tribale regionale.
Lucrurile aveau să se schimbe în 1933, când Arabia Saudită a semnat în același an primele sale concesiuni petroliere cu compania americană Standard Oil Company (SOCAL). Explorarea a continuat fără prea mult succes până în 1938, când a fost descoperit primul zăcământ important, iar compania petrolieră, redenumită ARAMCO (Arabian American Oil Company), a făcut eforturi pentru a atrage atenția administrației de la Washington asupra Arabiei Saudite, ceea ce s-a materializat în 1945.
În februarie 1945, eforturile ARAMCO s-au concretizat într-o întâlnire la bordul navei americane USS Quincy, unde președintele F.D. Roosevelt și regele Arabei Saudite, Abdul-Aziz Ibn Saud, au pus primele baze ale unei relații bilaterale între cele două state, bazate pe interese strategice reciproce. Roosevelt a promis că nu va susține nicio politică ostilă arabilor și nu își va schimba poziția privind Palestina fără consultare deplină cu liderii arabi și evrei. În contextul strategic al vremii, aceste declarații echivalau cu un acord tacit „petrol contra securitate”.
Această înțelegere a fost formalizată în 1951, când Statele Unite și Arabia Saudită au semnat Acordul de Asistență Mutuală pentru Apărare, care implica antrenarea comună a forțelor militare saudite și americane. Acest acord a dus în cele din urmă la stabilirea unei misiuni militare permanente în Arabia Saudită, United States Military and Training Mission (USMTM), în 1953 – un program de instruire, planificare și organizare a armatei saudite care rămâne fundamentul relației SUA – Arabia Saudită până în prezent. Cu unele excepții, precum embargoul din 1973, cauzat de sprijinul SUA pentru Israel în războiul de Yom Kippur – o demonstrație de forță a regimului saudit – relațiile dintre cele două state au continuat neafectate, stabilitatea regimului saudit fiind esențială pentru interesele strategice americane.
* Miopia strategică a Statelor Unite și eșecul doctrinei ”Twin Pillars”
În perioada pre-1979, relația Iran – Arabia Saudită era una competitivă, dar nu implica aspecte beligerante. Expansiunea militară a Iranului în regiunea Golfului, prin achiziția de sisteme de luptă avansate, a trezit suspiciuni saudite privind intențiile strategice ale Teheranului. Riyadh-ul a perceput acțiunile Iranului nu doar ca ostile, ci și ca o amenințare directă la adresa intereselor arabe colective. Însă aceste tensiuni nu au dus la confruntare, iar relația diplomatică dintre cele două țări nu a fost afectată, chiar dacă ambele state căutau să își creeze propria rețea de influență în zona Golfului.
Statele Unite aplicau doctrina „Cei doi piloni” din plin în anii 1970, iar administrația Nixon/Kissinger era puternic influențată de politica realistă. Kissinger susținea, în practică, un angajament american față de securitatea globală, care, în percepția sa, depindea în întregime de acțiunile și intervenționismul american, inclusiv în regiunea arabă. Fundamentul strategic al celor doi piloni avea să se prăbușească însă sub regimul Khomeini și doctrina sa elaborată în exil, într-un text ideologic religios amplu.
Ideologia Velayat e-Faqeeh („Guvernarea Jurisconsultului”) a fost teoretizată în „Guvernarea Islamică” a lui Khomeini, o carte scrisă în exil, și justifica dreptul și autoritatea politică a unui lider religios suprem de a guverna întreaga societate. Mai mult, în ea Khomeini critica explicit primele trei generații de califi din religia musulmană, care stau la baza wahhabismului (doctrină religioasă sunnită orientată spre modelul Islamului originar, preponderentă în Arabia Saudită), ca deviații grave de la adevărata religie. Această ideologie a stat la baza revoluției din 1979 și ulterior a transformării Iranului din monarhie în teocrație, precum și a aversiunii Iranului față de America. Constituția rezultată din revoluție a transformat competiția strategică dintre Iran și Arabia Saudită dintr-una strategică într-una ideologică și religioasă. Lupta pentru hegemonie în Golful Persic a depășit granițele teritoriale și a intrat în spațiul profund al identității, marcând începutul conflictului dintre șiism și sunnism. Noua formă de guvernare s-a angajat într-o misiune ideologică de a extinde „suveranitatea legii lui Dumnezeu în lume”, iar politica externă a Iranului avea ca datorie și obiectiv „cultivarea unității popoarelor musulmane (ummah) și realizarea unității politice, economice și culturale a lumii islamice”, dar și „sprijinirea luptelor drepte ale luptătorilor pentru libertate împotriva asupritorilor în fiecare colț al lumii”.
Ramura șiită a Islamului din Iran transformă astfel religia dintr-un domeniu obișnuit într-o problemă de securitate ce justifică măsuri excepționale. Religia Iranului devine atât o armă de control intern, cât și un motiv pentru expansiune externă, Corpul Gardienilor Revoluției Islamice având sarcina de a-și proteja atât granițele, cât și credința în interior.
Această schimbare de paradigmă în Iran a luat prin surprindere atât monarhia saudită, cât și miopia strategică realistă a administrației Nixon/Kissinger. A fost prima dată când Statele Unite au simțit poziția lor în Orientul Mijlociu amenințată, temându-se în același timp de un val de revoluții anti-monarhice în regiunea Golfului. Islamismul politic ajunsese în prim-plan, iar consecințele anticipate de America erau sumbre.
- Exportul influenței religioase
„Cei doi piloni” s-au transformat în cele din urmă într-un „triunghi al instabilității” în relație cu Statele Unite, însă mai mult decât atât, influența șiită a Iranului în Orientul Mijlociu a generat tensiuni interne în Arabia Saudită, precum și în Afganistan, Pakistan, Bahrain, Irak, Kuweit și Liban. Mișcări politice care abandonaseră ideologii de stânga sau naționaliste arabe primeau sprijin financiar de la Teheran pentru a promova agenda șiită, în special în Irak, unde activismul șiit a determinat Teheranul să poarte război împotriva Iranului. Irakul a primit sprijin logistic și financiar din partea Arabiei Saudite (majoritar sunnite), Kuweitului, Iordaniei și Egiptului, iar Saddam Hussein a afirmat la un moment dat că cea mai mare greșeală a carierei sale a fost că nu s-a ocupat personal de Khomeini.
Noua formă de guvernare a Iranului și securitizarea religiei au forțat Arabia Saudită să adopte o strategie reciprocă, transformând relația dintre cele două într-o spirală de securitate ideologico-religioasă și materială care s-a perpetuat până în prezent – o strategie ce viza atât identitatea, cât și protejarea sistemului politic monarhic saudit, precum și o politică de îngrădire a tendințelor hegemonice și a capabilităților de soft-power ale Iranului și consolidarea statutului Arabiei Saudite de stat dominant în Orientul Mijlociu.
Iranul și-a bazat în mare măsură direcțiile politicii externe postrevoluționare pe contestarea prezenței SUA în Orientul Mijlociu, percepută ca o amenințare directă la adresa suveranității regionale și a ordinii islamice promovate de noul regim teocratic. Obiectivele de politică externă sunt formulate explicit, dar într-un mod foarte rigid, în Constituție, cel mai important aspect legat de influența occidentală fiind prevăzut în art. 152: „Politica externă a Republicii Islamice Iran se bazează pe respingerea oricăror forme de dominație, atât exercitarea ei, cât și supunerea față de ea, păstrarea independenței țării în toate privințele și a integrității sale teritoriale, apărarea drepturilor tuturor musulmanilor, nealinierea față de superputerile hegemonice și menținerea unor relații pașnice reciproce cu toate statele nebeligerante”. Acest articol arată că Iranul își stabilise în principal obiective de politică externă cu nuanță ofensivă: respingerea dominației, păstrarea independenței și integrității teritoriale, nealinierea față de politicile hegemonice ale superputerilor și menținerea relațiilor pașnice cu statele nebeligerante, dar și unele potențial ofensive, precum apărarea drepturilor tuturor musulmanilor. Deși acestea au mai degrabă o nuanță strategică, există și obiective pur religioase, precum cel privind exportul revoluției islamice prin sprijinirea luptelor mustad`afun (oprimații) împotriva mustakbirun (asupritorii) la nivel global sau cel din preambul despre armata ideologică: „Armata Republicii Islamice Iran și Corpul Gardienilor Revoluției Islamice trebuie organizate în conformitate cu acest obiectiv și vor fi responsabile nu doar de păzirea și păstrarea frontierelor țării, ci și de îndeplinirea misiunii ideologice a jihadului în calea lui Dumnezeu”.
Drumul Iranului în domeniul diplomației publice începuse. Subliniem aici că termenul „diplomație publică” folosit pentru perioada post-1979 nu avea nimic de-a face cu sensul acceptat astăzi, ci cu exportul jihadului ideologic pentru protejarea comunităților șiite marginalizate și respingerea influențelor occidentale.
Astfel de comunități existau și în Arabia Saudită, unde erau supuse marginalizării religioase, precum și politice și sociale. De cele mai multe ori, neaderarea șiită la ideologia wahhabită transforma marginalizarea în discriminare directă. Considerați neislamici, le era interzis accesul la angajare în instituții educaționale sau în armată, nu puteau ocupa poziții înalte în ARAMCO, le era confiscat pământul de diverși prinți saudiți, iar construirea de moschei sau centre de învățare religioasă era strict interzisă.
Arabia Saudită și Iranul erau în conflict deschis. Dacă Iranul percepea revoluția islamică drept un produs de export către întreaga lume musulmană, iar Khomeini se simțea aproape divin și infailibil, un fel de „Papă” nou al lumii musulmane, monarhia saudită, care avea deja un status quo politic și identitar consolidat, se simțea amenințată în toate categoriile de interese naționale: de la cele primare (influențele revoluționare riscau să declanșeze mișcări similare în rândul comunității șiite, identitatea politică și religioasă era periclitată) la cele permanente și generale (rolul regelui de Custode al celor Două Moschei Sfinte, supremația sectei sunnite în lumea musulmană) și cele specifice (relația economică cu SUA).
Un alt stat susceptibil la influența religioasă a Iranului era Libanul. Libanul avea, de asemenea, o comunitate șiită numeroasă, izolată politic, la fel ca în Arabia Saudită. În anii 1960 însă, pasivitatea șiită, alimentată de frustrare și discriminare, modernizare și urbanizare, s-a transformat în implicare politică, sub patronajul unui lider religios născut în Iran, Musa al-Sadr. Fiul unui ayatollah (autoritate religioasă șiită de cel mai înalt nivel), acesta a devenit activist politic pentru a proteja drepturile comunității șiite defavorizate, formând în 1969 „Consiliul Suprem Șiit”. Acest consiliu avea rolul de a proteja interesele comunității șiite într-un mediu etnic tensionat, trăind alături de suniți, creștini maroniți și palestinieni.
Rolul acestei organizații a fost inițial unul emancipator, vizând egalizarea confesională a comunității șiite, o revendicare urmărită prin mijloace legale. Treptat, a evoluat într-o mișcare politică – „Mișcarea Oprimaților”, cu scopuri politice și sociale bine definite, o ruptură totală de abordarea șiită a vremii, scopuri adânc înrădăcinate în ideologia religioasă șiită. Anticipând iminenta izbucnire a războiului civil care urma să înceapă în 1976, al-Sadr a extins rolul de protecție politică și socială al Mișcării Oprimaților prin crearea unei aripi politico-militare numite Batalioanele de Rezistență libaneze (Amal), care a preluat rolul de protecție fizică a șiiților într-un mediu saturat de violență.
Influența religioasă a Iranului, proiectată prin Revoluția din 1979, avea să schimbe mediul de securitate din Liban, alături de încă doi factori reprezentativi: Operațiunea Litani (1978) condusă de Israel în Liban, pentru a distruge bazele operaționale și prezența militară palestiniană din sudul Libanului, și dispariția misterioasă a lui Musa al-Sadr în același an, după o vizită în Libia, la Muammar Gaddafi.
Pentru comunitatea șiită din Liban, conexiunea cu revoluția islamică și noul regim iranian s-a realizat printr-o rețea de opozanți șiiți exilați și prin rețeaua comună de Ulema din Najaf (Irak) și Qom (Iran) – două dintre cele mai importante centre șiite, un fel de capitale religioase. Influența Iranului se manifestă în schimbări noi în interiorul comunității șiite: de natură identitară, prin auto-transformarea imaginii comunității dintr-un grup pasiv și marginal într-o comunitate activă, parte a unei entități islamice globale sub conducere iraniană, în prima linie a luptei cu Occidentul; de natură revoluționară – clericii din Najaf și Qom au reprezentat o rețea iraniană organizată și instituționalizată pentru exportul revoluției; de ordin strategic și politic, prin intensificarea conflictului intern privind tipul de acțiuni necesare pentru schimbarea statutului comunității în sistemul libanez – conflict care a dus în cele din urmă la fondarea mișcării Hezbollah ca alternativă islamică la mișcarea Amal.
După Operațiunea Litani, Israel lansează o nouă operațiune în sudul Libanului, Peace for Galilee (1982), pentru a combate forțele palestiniene, ceea ce a dus la o prezență israeliană în zonă până în 2000.
În 1982, Iranul trimite câteva sute de membri ai Corpului Gardienilor Revoluției Islamice în Liban pentru a ajuta în lupta împotriva Israelului. Cu sprijinul lor și sprijinul masei critice din aripa radicală Amal, s-a format Hezbollah (Hisbu-llah – în traducere „Partidul lui Dumnezeu”), care a reunit mai multe organizații și elemente ale comunității șiite din Liban, toate recunoscându-l pe Khomeini ca lider politic și având același obiectiv: stabilirea Libanului ca republică islamică după modelul iranian. Fiind compus predominant din tineri (unul dintre aceștia fiind emblematicul Hassan Nasrallah, viitorul secretar general al mișcării, care avea doar 22 de ani la momentul fondării), contribuția Iranului la Hezbollah a fost crucială în determinarea viitorului modus operandi al organizației. Hezbollah, la rândul său, a fost prima (și cea mai cunoscută și durabilă) realizare concretă a strategiei Iranului de export al revoluției islamice ca instrument ideologic, politic și militar. Principiile care aveau să determine direcția de acțiune a organizației au fost făcute publice într-un manifest abia în 1985, după trei ani de structurare ideologică și organizațională.
Sub forma unei scrisori deschise adresate „poporului oprimat al Libanului și întregii lumi”, Hezbollah (însemnând Iranul) și-a proclamat loialitatea față de patronajul lui Khomeini, prezentându-se ca o mișcare transnațională, parte a unui proiect universal, un front internațional al oprimaților, reprezentând întreaga comunitate islamică sub ideologia Velayat e-Faqeeh. Manifestul indica aversiunea lor față de Statele Unite, considerate responsabile pentru toate evenimentele negative din Liban și „rădăcina tuturor viciilor”, urmate de Israel, Franța și Falanga (Partidul Kataeb – partid maronit creștin, sprijinit de Israel, cu o ideologie profund anti-palestiniană și anti-musulmană). Existența Israelului era, potrivit manifestului, ilegitimă, iar scopul final al mișcării era distrugerea sa și eliberarea Palestinei.
Deși indirect, Arabia Saudită era și ea o țintă a manifestului, ca aliat al Statelor Unite și obstacol în calea revoluției islamice și a unității, alături de Iordania, Egipt, Irak și Organizația pentru Eliberarea Palestinei condusă de Yasser Arafat (acuzată că a abandonat idealul eliberării totale a Palestinei în favoarea negocierilor cu Israelul). În viziunea Hezbollah, aceste regimuri arabe conservatoare simbolizau un blocaj împotriva trezirii conștiinței islamice colective în favoarea închiderii conflictului cu Israelul.
Pentru suniți, revoluția din 1979 a reprezentat atât o amenințare la adresa stabilității sociale, cât și a poziției lor de putere. Deși era percepută în Iran ca „islamică”, pentru suniți caracterul ei șiit era mai evident. Dacă la început Khomeini a fost tratat cu o oarecare indiferență de clericii suniți, în timp a devenit o amenințare directă pentru Arabia Saudită. Khomeini vedea Arabia Saudită ca pe un servitor al Americii, condusă de un regim nepopular, ușor de răsturnat. Discursurile sale au mobilizat mișcarea șiită din Arabia Saudită, determinând-o să se organizeze și să ceară schimbări în defavoarea monarhiei.
Alternativa Arabiei Saudite a fost să pornească un vast proces de contra-influență față de Iran, finanțat în principal de veniturile colosale din exporturile de petrol, care au crescut spectaculos din 1974. Aceste venituri i-au permis să sponsorizeze diverse cauze islamice prin carități religioase non-guvernamentale, precum Liga Mondială Musulmană, fondată în 1962, și să-și propage religia în țări subdezvoltate din Africa și Asia de Sud-Est.
Trebuie menționat că aceeași instituție de mai sus, responsabilă de propaganda sunnită în anii 1980, are astăzi parteneriate cu numeroase organizații și agenții ale ONU, precum UNICEF, OCHA, UNRWA, ECOSOC și altele. Ideologia pe care o declară public astăzi are drept obiective „promovarea Islamului și a valorilor sale tolerante”, „echilibrul și moderația în conștiința ummah”, „eliminarea conflictului și a dezbinării”, „o atenție mai mare acordată minorităților musulmane” și „păstrarea identității islamice a ummah”, printre altele.
În timp ce în Irak confruntarea șiit-sunnită a luat forma unui conflict armat susținut financiar de Arabia Saudită, tacticile monarhiei saudite au luat și alte forme. Finanțarea instituțiilor educaționale și a organizațiilor și educația gratuită a musulmanilor au asigurat dezvoltarea ideologiei șiite, dar au consolidat și aspirațiile saudite de a conduce lumea musulmană. Mulți dintre activiștii a căror educație a fost finanțată de Arabia Saudită sau care au beneficiat de subvenții s-au întors în țările de origine pentru a difuza, la rândul lor, doctrina wahhabită. Această propagandă a reușit să o contracareze pe cea a lui Khomeini, dar a adâncit și mai mult clivajul șiit-sunnit și rivalitatea, scopul Arabiei Saudite fiind crearea unui „zid sunnit” care să limiteze influența Iranului și răspândirea ideilor revoluționare în Golf și în restul lumii musulmane.
Exprimarea politicii de îngrădire derulate de Arabia Saudită în Afganistan poate fi o reflectare a acțiunilor coordonate ale Iranului în Liban. Sub coordonarea Statelor Unite și cu sprijinul Arabiei Saudite și Pakistanului, operațiunea clandestină a CIA, Cyclone, a fost lansată în 1979 ca răspuns la invazia Afganistanului de către Uniunea Sovietică, finanțând insurgenții afgani (mujahedinii) pentru a lupta împotriva guvernului afgan susținut de sovietici, oferindu-le totodată sprijin logistic și instruire. Mujahedinii nu au primit doar finanțare și echipament militar, ci și educație. Agenția Statelor Unite pentru Dezvoltare Internațională (USAID), responsabilă din 1961 de finanțarea programelor de sprijin economic și social, a implementat de asemenea și în Afganistan un program numit Education Sector Support Project (ESSP), care a funcționat între 1986 și 1994 ca alternativă la educația marxistă și seculară impusă de sovietici.
Și dacă ideologia șiită militarizată în Liban sub forma mișcării Hezbollah atrăgea combatanți cu o vârstă medie relativ scăzută, militarizarea jihadului în Afganistan sub mantia ideologiei wahhabite sunnite viza o generație și mai tânără. Nevoia monarhiei saudite de autoconservare era atât de acută încât aceasta a vizat nu doar luptători care frecventau madrasele (instituții de învățământ superior găzduite de moschei), pe care le finanța ea însăși, ci și copii din Afganistan.
Un manual tipărit de University of Nebraska – Omaha, SUA, publicat cu îndrumare saudită și distribuit în școlile primare din Afganistan, inocula elevilor radicalism religios și normaliza violența încă de la vârste foarte fragede. Iată câteva fragmente din manual: „Ti (t) vine de la Pușcă (tufang). Javad obține puști pentru mujahedini; Jim (j) vine de la Jihad. Jihadul este o obligație. Unchiul meu a mers la jihad. Fratele nostru a dat apă mujahedinilor; Dal (d) vine de la Religie (din). Religia noastră este Islamul. Rușii sunt dușmanii religiei Islamului; Shin (sh) vine de la Shakir. Shakir poartă jihad cu sabia. Dumnezeu devine fericit odată cu înfrângerea rușilor. Zal (z) vine de la Oprimare (zulm). Oprimarea este interzisă. Rușii sunt asupritori. Noi facem jihad împotriva asupritorilor”.
Chiar dacă Arabia Saudită continua să lucreze împreună cu clericii wahhabiți pentru a structura o rețea de promovare a identității sunnite ca replică la ideologia lui Khomeini, finanțând școli, activiști, jurnaliști etc. pentru a o promova, materializarea „blocadei” s-a realizat și prin alte tactici. Eforturile Iranului de a atrage și sprijini în orbita sa state din Orientul Mijlociu cu minorități șiite, precum Irak, Liban, Siria (regimul Assad era alawit, o ramură derivată din șiism), au fost contracarate printr-o contrabalansare, prin crearea în 1981, sub patronajul Arabiei Saudite, a Consiliului de Cooperare al Golfului (GCC). Deși statutele sale nu fac nicio referire la noțiuni de identitate și religie, descriindu-se drept o structură de cooperare economică, rolul său principal a fost integrarea și consolidarea arhitecturii de securitate a Arabiei Saudite. A fost un mod prin care monarhiile sunnite – Arabia Saudită, Kuweit, Emiratele Arabe Unite, Qatar, Bahrain și Oman – și-au recunoscut interesele complementare în apărarea integrității și identității lor împotriva ideologiei revoluționare.
Rivalitățile dintre cele două state, atât ideologico-religioase, cât și strategice și geopolitice, nu s-au încheiat niciodată, ci au avut doar episoade subtile de relaxare. Ele continuă până astăzi și se manifestă în forme și scenarii diferite. Ambele folosesc aceleași tactici de soft power combinate cu hard power într-o luptă asiduă pentru supremație religioasă, transformând competiția pentru supremație religioasă într-o luptă pentru existență, într-un tipar de lungă durată al ostilității și confruntării, direct sau indirect și/sau prin intermediari (proxy).
- Mecanismul care rămâne
Orientul Mijlociu rămâne un loc al rivalităților care depășesc granițele. Statele Unite au intrat în această regiune rolul declarat de a garanta o ordine la a cărei construcție au contribuit prin securitatea fluxurilor energetice, protecție pentru aliați și prezență într-un spațiu care a reprezentat un nod permanent al economiei globale. După 1979, Iranul a interpretat această prezență drept dominație și și-a transformat opoziția față de ea în principiu de stat, atât prin retorică, cât mai ales prin instituții și doctrine, și nu în ultimul rând, prin relațiile cu celelalte state din regiune.
Această arhitectură de securitate este completată în mod firesc de Arabia Saudită și Israel, fără de care relația SUA-Iran nu poate fi înțeleasă. Pentru Statele Unite, Arabia Saudită reprezintă o garanție a stabilității energetice, iar Israelul un aliat militar a cărui securitate influențează direct strategiile militare americane.
Cu alte cuvinte, Arabia Saudită explică de ce America a rămas. Israelul explică de ce prezența ei a devenit un angajament. Iranul explică de ce acest angajament a fost contestat.
| Știri BVB