Deficit, recesiune și paradoxul reformei statului în România (opinie Gabriel Grădinescu)

Autor: Gabriel Grădinescu, fost vicepreședinte ASF

Una dintre constantele istoriei economice recente este că marile reforme ale statului român nu s-au realizat în perioadele de creștere, ci doar atunci când recesiunea a devenit inevitabilă. În anii de expansiune economică, tentația guvernelor este să împartă resurse, să majoreze salarii și să păstreze aparatul birocratic intact. Această abundență aparentă creează iluzia sustenabilității și elimină presiunea pentru schimbare. În loc să folosim momentele favorabile pentru a construi instituții eficiente și un stat modern, am ales să perpetuăm ineficiențe și să acumulăm dezechilibre.

Recesiunea are însă un efect de catalizator. Atunci când veniturile bugetare scad piețele își pierd încrederea iar reformele nu mai reprezintă o opțiune, ci o condiție de supraviețuire. Între 2009 și 2011 România a experimentat acest mecanism: reducerea salariilor bugetarilor cu 25%, înghețarea angajărilor și tăieri masive de subvenții nu au fost parte a unui plan de modernizare, ci măsuri impuse de colapsul fiscal. Grecia și Letonia au trecut prin lecții similare, fiind obligate să restructureze administrația și să digitalizeze serviciile publice abia când recesiunea nu le-a mai lăsat alternativă.

Astăzi, România se află într-o nouă contradicție. Deși datele arată o creștere economică modest pozitivă, deficitul bugetar depășește 9% din PIB, cel mai ridicat din Uniunea Europeană. Inflația rămâne ridicată, dobânzile sunt menținute sus de către Banca Națională, iar statul se află deja în procedura de deficit excesiv. În același timp, avem la dispoziție instrumente esențiale pentru modernizare: Planul Național de Redresare și Reziliență și programul Anghel Saligny.

Prin PNRR, România are alocate fonduri pentru proiecte structurale majore: construcția autostrăzii A7, digitalizarea administrației și a sistemului fiscal, dezvoltarea infrastructurii de sănătate și educație, modernizarea transportului public prin soluții verzi și eficiență energetică, precum și consolidarea clădirilor cu risc seismic. Anghel Saligny, la rândul său, sprijină investițiile locale în infrastructura rutieră și de utilități, oferind comunităților mai mici șansa de a recupera decalajele de dezvoltare.

Cu toate că primariile se bazau pe aceste programe absolut necesare dezvoltarii locale, guvernul a pus în dezbatere publică o ordonanță prin care suspendă proiectele PNRR cu progres redus și interzice semnarea de angajamente noi în 2025 prin Saligny și alte programe similare. Nu este o oprire definitivă a finanțărilor, dar reprezintă o frână majoră exact în zonele unde investițiile ar fi trebuit accelerate. Argumentul oficial este că aceste programe împing direct deficitul bugetar și pun în pericol jaloanele de consolidare fiscală. Această decizie a scos la iveală dilema fundamentală: dacă menținem investițiile, deficitul explodează și amenință stabilitatea financiară; dacă le tăiem, deficitul se corectează pe hârtie, dar economia intră inevitabil pe o traiectorie de recesiune. În realitate, ambele drumuri conduc la același rezultat, doar cu ritmuri și forme diferite.

Deficitul excesiv nu este un semn de sănătate, ci recesiune amânată. Costurile de finanțare cresc, serviciul datoriei devine împovărător, resursele pentru economie se comprimă, iar ajustările dure devin inevitabile.

Adevărata problemă nu este deci investiția în sine, ci lipsa restructurării statului. Dacă banii din PNRR și Saligny ar fi susținuți de o reformă reală a aparatului birocratic, de reducerea risipei și de prioritizarea proiectelor cu impact, ei ar fi motor de dezvoltare și nu povară pe deficit. Din păcate, soluția aleasă a fost cea mai comodă politic: frânarea programelor de investiții, în locul reformei profunde. Rezultatul este o recesiune aproape inevitabilă, pentru că se taie exact acele motoare care puteau menține creșterea economică și reduce decalajele structurale.

Recesiunea are totusi un rol paradoxal de igienă economică. Ea elimină iluziile sacului fără fund, expune costul real al birocrației și forțează prioritizarea. Dacă în vremuri de creștere politicienii amână deciziile, criza le impune cu forța. Întrebarea esențială este dacă România va reuși pentru prima dată să rupă acest ciclu și să folosească resursele disponibile pentru reformă voluntară sau dacă, asemenea trecutului, va aștepta ca recesiunea să impună aceeași disciplină, dar cu costuri sociale mult mai mari.

Speram că am înțeles cât de dură este pedeapsa pentru lipsa de consecvență. Piețele pedepsesc amânarile și răsplătesc disciplina. Statul nu face excepție. Ori alegem acum să reducem risipa și să păstrăm investițiile productive, modernizând administrația prin digitalizare și reformă, ori vom ajunge să facem aceleași lucruri în recesiune, dar mult mai scump și mult mai dureros. Alegerea pare una dificilă, dar în realitate este singura care poate evita colapsul: reformă acum sau recesiune mâine.