Despre onestitate în dezbaterea economică (Valentin Lazea)

Autor: Valentin Lazea, Economist șef al BNR, Articol preluat de pe opiniibnr.ro

Trăim în epoca post-adevărului. Această constatare este  valabilă și în ceea ce privește dezbaterea economică unde, profitând de lipsa de informare a publicului și de memoria scurtă a acestuia, comentatori interesați îi prezintă versiuni alternative ale realității, destinate să mascheze unele aspecte neplăcute.

Să luăm, de exemplu, situația deteriorării finanțelor publice din România în ultimii zece ani. Din punct de  vedere obiectiv, România îndeplinea în 2015 toate criteriile de la Maastricht, așadar și-ar fi putut depune candidatura pentru aderarea la zona euro, dacă și-ar fi continuat conduita fiscală responsabilă. Guvernul de atunci și toate guvernele care i-au urmat au ales, în schimb, să  privilegieze creșterea economică în ritmuri cât mai mari, cu orice cost (sacrificând echilibrele macroeconomice). Rezultatul: România a înregistrat într-adevăr cea mai rapidă creștere economică dintre statele membre ale UE, dar și cea mai mare inflație, cel mai mare deficit  bugetar, cel mai mare deficit de cont curent. Asta în timp ce vecina noastră Bulgaria a crescut mai încet, dar mai echilibrat, ceea ce a dus la accederea ei în zona euro în 2026.

Astăzi, există tentativa lipsită de onestitate de a atribui deteriorarea finanțelor publice doar guvernelor Ciucă și Ciolacu, ceea ce este fals. După cum se poate vedea din tabelul alăturat, deficitul bugetar a crescut  chiar și în anii cu creștere economică robustă (2017, 2018, 2019) sau  în anii electorali (2016, 2024), reprezentând o caracteristică comună a guvernelor din ultimul deceniu.

Nu numai guvernele, ci și mediul de afaceri și publicul în general au îmbrățișat ideea creșterii economice bazate pe relaxarea fiscală, pe creșterea consumului și pe alimentarea acestuia din import. Aproape pe nimeni nu a interesat care sunt consecințele acestui model de creștere în ceea ce privește inflația și deficitele. Și de ce i-ar fi interesat, dacă fiecare a primit cam tot ce a vrut.

Mediul de afaceri a beneficiat, în acești zece ani de:

• neplata impozitului pe salarii sau a contribuțiilor de asigurări sociale pentru ramuri întregi (IT, construcții, etc.);
• definirea în sens foarte larg a microîntreprinderilor și tratamentul fiscal preferențial aplicat acestora;
• rate ale impozitării extrem de scăzute. Chiar și după creșterile din ultimul an, toate ratele de impozitare rămân, în România, mai scăzute decât în Polonia (la impozitul pe venit, impozitul pe profit, impozitul pe dividende, CAS etc.);
• permisivitatea ca aproximativ o treime din firme să opereze în piață fără a avea capitalizarea minimă cerută de lege etc;
• tolerarea evaziunii fiscale, îndeosebi (dar nu numai) prin neplata TVA.

Publicul larg, la rândul său, a beneficiat masiv de:

• gratuități la transportul în comun sau cu trenul;
• tichete de masă, tichete de vacanță, tichete cadou;
• preț subvenționat în unele perioade la combustibili, gaze naturale, energie electrică etc;
• niveluri extrem de scăzute ale impozitelor pe proprietate.

Toate aceste „cadouri” și le poate permite un stat cu bugetul echilibrat (venituri egale cu cheltuielile), nicidecum un stat care se îndatorează masiv pentru a-și acoperi deficitele.

În aceste condiții, este lipsit de onestitate a acuza numai sectorul de stat de deteriorarea finanțelor publice. Este adevărat că s-a făcut multă risipă din momentul în care s-a acordat primăriilor dreptul de a crește salariile angajaților fără vreo legătură cu încasările din impozitele locale sau atunci când a crescut fără vreo justificare numărul personalului bugetar. Dar, așa cum arată cifrele din tabelul alăturat, sectorul de stat nu este singurul (și nici măcar principalul) vinovat pentru deteriorarea finanțelor publice, în ultimul deceniu.

Astfel, în perioada 2015-2024, consumul individual efectiv al populației a crescut în cinci ani din zece mai rapid decât consumul colectiv efectiv al administrației publice. Este adevărat că în ceilalți cinci ani consumul administrației publice a crescut mai rapid decât consumul populației, dar trebuie ținut cont de faptul că mărimea relativă a celor doi indicatori este de circa 1:10 (consumul populației îl depășește de aproximativ zece ori pe cel al administrației publice, așadar este mult mai ușor pentru aceasta din urmă să crească în ritmuri relative).

O altă problemă, care cel puțin a fost recunoscută cu onestitate în dezbaterea economică din ultimii ani, a fost privilegierea creșterii bazate pe consum în detrimentul creșterii bazate pe investiții (FBCF= formarea brută de capital fix). Așa cum se vede din tabel, în cinci ani din zece consumul final crește mai rapid decât investițiile. Este adevărat că în ceilalți cinci ani investițiile cresc mai rapid decât consumul final, dar trebuie din nou ținut cont de faptul că mărimea celor doi indicatori este de circa 1:3 (consumul final depășește de aproximativ trei ori volumul investițiilor, prin urmare este mult mai ușor pentru acestea din urmă să crească în ritmuri relative).

Nemaivorbind de faptul că în șapte ani din zece consumul final crește mai rapid decât PIB, în un an crește în același ritm și doar în doi ani este devansat de creșterea PIB.

Prin urmare, este lipsit de onestitate a pune recenta admitere a Bulgariei în zona euro pe seama norocului și al întâmplării , când de fapt această țară a urmat cu obstinație acest obiectiv, în timp ce noi l-am ignorat în folosul creșterii economice cu orice preț.

Întrebarea care se pune este: a meritat?

Răspunsul depinde de punctul de vedere al fiecărui observator, dar în orice caz diminuarea decalajului în ce privește PIB/locuitor și mai ales a consumului/locuitor față de media UE ar trebui pusă în balanță cu următoarele considerente:

• o creștere finanțată pe datorie dar bazată pe consum nu va asigura, în timp, resursele financiare necesare pentru rambursarea datoriei respective;
• degeaba crește o țară peste potențial timp de câțiva ani, dacă efortul de consolidare fiscală ulterior va necesita câțiva ani de creștere sub potențial, cu adâncirea din nou a decalajelor față de media UE;
• ironic, cetățenii beneficiari ai relaxării fiscale nu sunt recunoscători pentru aceasta și votează împotriva partidelor care le-au făcut respectivele cadouri.

Vom încheia acest articol cu un ultim exemplu de lipsă de onestitate: criticile vehemente aduse în ultimele șase  luni guvernului Bolojan, pentru faptul că, prin măsurile de consolidare fiscală, ar fi afectat consumul și creșterea economică.

Adevărul este că, fără acele măsuri de consolidare fiscală astăzi am fi vorbit de o Românie în incapacitate de plată, retrogradată la categoria „junk” de către agențiile de rating, în imposibilitatea de a plăti pensii și salarii altfel decât prin tipărire de bani (inflaționist). Dar, grație măsurilor de consolidare fiscală, România a evitat recesiunea (creșterea economică s-a situat în 2025 aproape de 1 la sută), iar împrumuturile externe și cele interne s-au ieftinit (aceasta fiind una din cauzele principale ale supraperformanței reducerii deficitului bugetar de la 8,7% la 7,7% din PIB pe contabilitate națională și de la 9,3% la circa 8% din PIB pe contabilitate ESA).

Și mai important, în aceste șase luni s-au făcut pași decisivi pentru înlocuirea modelului de creștere bazată pe consum cu o creștere bazată pe investiții, existând speranța ca în anii următori această tendință să fie continuată.

S-ar putea ca în vremurile dificile pe care le trăim, la nivel național și planetar, multora să li se pară că onestitatea în dezbateri este un lux inutil. Dimpotrivă, noi considerăm că onestitatea este o precondiție fundamentală a întăririi rezilienței unei societăți. Iar această reziliență va fi testată din plin în anii ce urmează.