Autor: Laurențiu Căpcănaru
Trei trilioane de dolari americani este valoarea activelor administrate de fondurile de pensii australiene. Conform rapoartelor recente (bazate pe date OECD și Thinking Ahead Institute/WTW), sistemul australian ocupă locul 4 global ca total al activelor fondurilor de pensii (public + privat), după Statele Unite, Canada și Marea Britanie. Astfel, Australia este în „P7” – cele șapte cele mai mari piețe de pensii (US, UK, Japonia, Olanda, Elveția, Canada, Australia), care reprezintă 91% din activele globale totale (58,5 trilioane USD în 2024).
Având o rată medie de creștere anuală de 8–10%, urmează ca până în 2030 să ajungă chiar pe locul al doilea, depășind Canada și Marea Britanie (ce mă amuză când văd foste colonii depășindu-și suzeranul de odinioară).
Cum au ajuns la 3 trilioane în 33 de ani, pe când noi, în 17 ani, suntem doar la 40 de miliarde de dolari în fondurile de pensii private??!! Diferența între 17 ani și 33 de ani, pentru cine înțelege creșterea compusă, este într-adevăr esențială, la fel ca și detaliul că noi am plecat de la zero, iar ei de la un „fleac” de 100 de miliarde active, în 1992. Că ei au 14 milioane de angajați, pe când noi 6,6 milioane, deși suntem două treimi din populația lor. Ar mai fi amănuntul că noi avem o contribuție de 4,75% la fondurile private, pe când ei au ajuns azi la 12%. „Celui care are i se va da” (Matei 13:12) este doar o scuză biblică, ca să nu punem sarea pe rană, căci esențială este administrarea. Fie că e vorba de țări, de orașe, de economii sau de fonduri. Și aici diferența s-a văzut ca între cârtița autohtonă (Talpa europaea – maximă potrivire) și diavolul tasmanian (Sarcophilus harrisii), care tot din zona lor e.
În cazul nostru, pentru că am plecat la drum după scandalurile financiare care au început cu jocurile piramidale și au culminat cu FNI, au fost necesare reglementări stricte și un potop de regulamente, primând siguranța, stabilitatea și reconstruirea încrederii în sistemul financiar. Noi am preferat să ne cadă în portofoliile nătăflețe para mălăiață a dobânzii la titluri de stat/obligațiuni corporative și depozite bancare, în proporție de 75%, doar ca de restul să molfăim posmagii muiați ai blue-chips-urilor de pe Bursa locală. Până s-au umflat portofoliile în așa hal, că sar nasturii de pe procentele de 5% per emitent, când Bursa decolează și așteptăm cu disperare noi emitenți, cu speranța debalonării în companii solide și de perspectivă. Comparația cu cârtița autohtonă se referă la labirintul de reguli și lipsa de mobilitate.
Australienii au administrat banii din fondurile lor de pensii cu agresivitatea diavolului tasmanian, atacând orice oportunitate apărută, mai ales în industriile noi: în jur de 57–58% fiind plasați în acțiuni, numai 19% în bonduri, 8% în infrastructură, alte 8% în investiții alternative (imobiliare, investiții alternative, mărfuri). Agili și neobosiți, au investit aproape 30% din active, adică mai mult de jumătate din partea pe care o au în equity, în piețe mature ca SUA, Asia de Sud-Est și Europa, obținând astfel și o ideală diversificare globală. Poate că australienii sunt atei în proporție de 39%, dar administratorii lor de fonduri Superannuation (n.n. Sistemul de pensii private obligatorii din Australia) au ridicat principiul „best financial interests” (ideea celei mai bune execuții pentru client) la rang de dogmă sacră, un fel de „credință profană” care ghidează fiecare decizie ca o Biblie financiară. Adevărat grăiesc că lor le-a permis și legislația, iar lațul reglementatorului a fost mai lung. Și nici de toiagul Supraveghetorului nu a fost nevoie, căci fondurile lor de pensii care performează sub medie cu 0,5% nu mai au voie să primească noi clienți până nu își revin ca rezultate.
În administrarea fondurilor de pensii, noi am rămas ancorați în pilda talanților descrisă în Matei (25:14–30), care spune totul despre prioritatea siguranței versus câștigul mare: Un stăpân pleacă în călătorie și încredințează servitorilor săi talanți (bani) după cum poate fiecare: unuia 5, unuia 2, unuia 1. Primii doi îi investesc riscând, îi dublează și sunt răsplătiți cu „Bine, slujitor bun și credincios! Ai fost credincios în puțin, te voi pune peste multe.” Cel de-al treilea, de frică să nu piardă, îl îngroapă în pământ (siguranța absolută, zero risc). Când stăpânul se întoarce, îl mustră aspru: „Rob viclean și leneș! Știai că aș fi vrut să culeg unde n-am sădit? Trebuia să dai banii mei negustorilor, ca să iau înapoi ce e al meu cu dobândă!”. A nu se confunda dobânda plătită de negustor în vremea aceea cu cuponul sigur al titlului de stat de azi. Nu știu dacă peste ani Stăpânul pensionar va blagoslovi cu cuvintele de mai sus, dar sigur i-ar prii ceva mai mulți galbeni să-și mângâie bătrânețile.
Când spun Australia, mă gândesc la canguri. Și la ornitorinc, animalul acela bizar, cu cioc ca de rață, a cărui singură utilitate o aflai în a-ți închide adversarii când jucai Fazan.
Puțini au curiozitatea să se uite și la coordonatele economice ale Australiei. Un PIB de 1.810 miliarde USD, la o populație de aproximativ 28 de milioane de locuitori, o economie dezvoltată (locul 15 mondial), cu un GDP per capita în zona de 70.000 de dolari, atât nominal, cât și PPP (Purchasing Power Parity). Similaritatea între nominal și PPP arată tocmai gradul de dezvoltare al țării și eficiența economiei. Problema este că vorbim nu de o țară, ci de un continent, cu peste 7 milioane de kilometri pătrați (kmp), comparativ cu Uniunea Europeană, care are doar 4,5 milioane kmp. Împotriva aritmeticii distanțelor mari se luptă greu, chiar dacă ai un grad de economie avansată, premiată cu cele mai bune ratinguri de țară și insigne de merit în clasamentele de „cine e mai cu moț” la transparență și anticorupție.
O țară întinsă pe 3 fusuri orare și cu o populație în creștere, chiar dacă slab locuită în ansamblu, are nevoie de mari investiții în infrastructură. Potrivit raportului actualizat din noiembrie („2025 Infrastructure Market Capacity Report | Infrastructure Australia”), Australia are nevoie de investiții publice masive pentru a susține creșterea economică, tranziția energetică și reziliența climatică. Pipeline-ul public actualizat pentru perioada 2025–2030 arată că ar fi vorba de 300 de miliarde de AUD, care, în traducere liberă, ar fi vreo 200 de miliarde de dolari americani. Floare la ureche, bani de alune, gumă și țigări pentru ei.
Pentru că ei au un „marsupiu”, unde au pus deoparte banii albi pentru zilele negre. Din 1992, Australia a trecut la un sistem de pensii private numit Superannuation Guarantee (SG), prin care angajatorii erau obligați să plătească un procent de 3% inițial din salariul angajaților în conturile lor la fonduri de pensii administrate privat. A fost o reformă-cheie a guvernului laburist condus de Paul Keating, inspirată de presiuni demografice (îmbătrânirea populației) și de nevoia de a reduce dependența de pensia publică (Age Pension). În timp, contribuția a crescut la 9% din 2002 și la 12% din 2025.
Investițiile fondurilor de pensii în infrastructură
Anul 1994 a fost vârful valului de privatizări guvernamentale. Companii de stat (energie, apă, telecom) erau vândute masiv, creând oportunități pentru investitori privați. Superannuation-ul obligatoriu genera lichidități uriașe în fondurile de pensii, care căutau active stabile pe termen lung. Hastings Fund Management (HFM) a fost fondată de un grup de bancheri și experți în finanțări pentru a deveni unul dintre primii manageri instituționali din lume specializați în „unlisted infrastructure”, care permiteau fondurilor de pensii să investească în oportunitățile din sector. A fost simbioza perfectă între cererea de bani a guvernului, dornic să reducă povara publică, și oferta consistentă a fondurilor de pensii, care aveau nevoie să investească în active stabile, sigure, cu venituri clare pe termen lung.
HFM, condusă de Michael Fitzpatrick (un fost căpitan de fotbal australian în tinerețe, ulterior bancher de investiții), a lansat în noiembrie 1994 Utilities Trust of Australia (UTA) ca primul fond deschis de investiții în infrastructură din Australia, dedicat investițiilor în active privatizate esențiale (energie, apă, telecom). A reușit obținerea în scurt timp a 60 de milioane AUD, o sumă importantă la acea vreme, de la fondurile de pensii stârnind un viu interes ca inovație financiară, demonstrând că infrastructura poate fi o clasă de active accesibilă și profitabilă pentru fondurile private, generând randamente inițiale solide (5–8% anual, plus protecție la inflație) din cash-flow-uri predictibile. A crescut exponențial: de la 60 de milioane AUD în ’94 la 3,6 miliarde AUD în 2005 (când HFM a fost vândută către Westpac) și peste 9 miliarde azi (sept. 2025). A pavat drumul pentru investiții masive în infrastructura australiană, fiind urmată și de alte fonduri, direcționând banii de pensii în direcția „nation-building”, devenind în timp motor de creștere economică.
Dacă HFM a fost primul asset manager care a lansat primul fond de infrastructură, perfecțiunea a fost atinsă de Macquarie Group, gigantul financiar australian, poreclit „Millionaire Factory”, pentru că a creat mai mulți milionari decât orice altă firmă din țară, care nu doar investește, ci dezvoltă și operează proiecte care „construiesc națiunea”, exact ca UTA, doar că mult mai mari. Fondată în 1969 la Sydney, Macquarie Asset Management (brațul lor de management de active) gestionează azi peste 720 de miliarde AUD (475 mld USD), cu un focus uriaș pe infrastructură: energie regenerabilă, transport, utilități și digital. Sunt lideri mondiali, gestionând peste 190 de business-uri (companii) din portofolii de infrastructură, investiții verzi, agricultură și imobiliare, angajând peste 220.000 de oameni și susținând zilnic peste 300 de milioane de oameni prin active esențiale (de la aeroporturi la rețele de gaze, energie regenerabilă sau transport). În 2025 așteaptă câștiguri de 11–12% pentru infrastructură, impulsionate de ratele de dobândă în scădere și de creșterea economică sănătoasă. Au lansat fonduri precum Macquarie Private Infrastructure Fund (doar pentru investitori mari, cu expunere diversificată la active defensive) și Macquarie Energy Transition Infrastructure Fund, țintind tranziția verde – gen proiecte eoliene sau stocare de energie în Australia și global. Recent au făcut un parteneriat de 500 mil. USD cu UniSuper (fond de pensii al universităților australiene, cu active de 100 de miliarde USD) pentru investiții în companii de infrastructură tech, logistică sau utilități digitale, cu focus inițial pe piețe globale, dar cu accent pe SUA.
Există și un număr de 13 fonduri de infrastructură listate pe piața de capital, dar acesta este un alt subiect.
Ideea principală este că fondurile de pensii australiene au fost primii investitori în fondurile de infrastructură administrate de companii profesioniste de management de active, rezolvând simultan problema dezvoltării ca țară și prezervarea și creșterea valorii activelor pentru viitorii pensionari. O combinație ideală, care a făcut din Australia una dintre cele mai dezvoltate națiuni din lume, cu un nivel ridicat de trai, economie robustă, dar și o țară apreciată pentru echilibrul între prosperitate, sănătate, cultură și, în general, calitatea vieții.
Revenind la noi. Necesarul de investiții până în 2030 trece de 100 de miliarde de euro, din care doar o parte pot fi acoperite din fonduri europene, granturi și alte mocăciuni de la UE, căci de la bugetul național, aflat pe deficit cronic în jur de 7%, nu sunt șanse să vedem alocări mai substanțiale decât ce este deja în plan. Tăieri să nu fie.
Până acum terminam articolele punând o întrebare nevinovată/inspirațională, cu aer de mirare hipsterească, de genul: „am putea să ne inspirăm / am putea adopta??!!!”. Să fie bine, să nu fie rău…
Supărat, ca tot românul, pe avalanșa de impozite și taxe, lipsa de reforme și soluții, îmi permit să întreb ciobănește, de la obraz, ce ne ține Necuratul (sau diavolul tasmanian) să nu schimbăm odată legislația, pentru a adopta instrumentele necesare și a adapta infrastructura financiară la nevoile și stadiul de dezvoltare a economiei. Nevoi sunt. Bani sunt. Modele sunt. Voință nu este.
| Știri BVB