Dominația fiscală în România: o evaluare structurală (opinie Florin Cîţu)

Actualul cadru macroeconomic al României prezintă caracteristici clare asociate dominației fiscale, o condiție în care obiectivele politicii fiscale prevalează și constrâng autonomia băncii centrale. Această subordonare structurală a politicii monetare față de cerințele bugetare ale guvernului introduce riscuri sistemice și subminează bazele stabilității economice pe termen lung.

Manifestarea fenomenului

Există mai multe semnale de piață și de politică ce indică această dinamică:

• Menținerea randamentelor pe termen scurt la niveluri artificial reduse. Banca Națională a României (BNR) a recurs la operațiuni de lichiditate susținute, menținând dobânzile scurte sub nivelurile sugerate de fundamentele pieței. Această practică reduce costurile imediate de finanțare ale guvernului și permite continuarea unor politici fiscale expansioniste.
• Presiuni inflaționiste persistente. Consecința acestei poziționări acomodative este menținerea unei inflații peste ținta oficială. Prioritizând finanțarea cheltuielilor publice, politica monetară nu a exercitat restricția necesară pentru a readuce dinamica prețurilor sub control — concluzie reflectată și în analize recente ale Comisiei Europene și Băncii Mondiale.
• Heterogenitate pe curba randamentelor. A apărut o divergență clară între extremitățile curbei: partea scurtă este comprimată artificial, în timp ce obligațiunile la 5 și 10 ani au urcat considerabil. Acest spread în creștere reflectă o primă de risc mai ridicată, pe măsură ce investitorii, în special cei externi, încorporează îndoieli privind sustenabilitatea traiectoriei fiscale a guvernului.

Implicații macroeconomice

Subordonarea politicii monetare are consecințe majore pentru credibilitatea instituțională și alocarea capitalului:

• Eroziunea credibilității băncii centrale. Comportamentul piețelor arată că deciziile BNR sunt percepute tot mai mult ca instrumente de acomodare fiscală, nu ca mecanisme independente de control al inflației. Această percepție reduce puterea de semnalizare a politicii monetare și capacitatea de ancorare a anticipațiilor inflaționiste.
• Cost de capital mai ridicat. Evaluarea riscului suveran determină în mare măsură costurile de finanțare ale sectorului privat. O primă de risc suveran în creștere stabilește un prag minim mai ridicat pentru creditarea companiilor, înăsprind condițiile financiare și potențial descurajând investițiile productive.
• Cerc vicios al politicilor. Deficitele persistente impun intervenții continue ale băncii centrale pentru a controla costurile de finanțare, ceea ce alimentează inflația și accentuează percepția de risc pe termen lung, amplificând ulterior costurile viitoare ale finanțării suverane și private.

Precedente regionale și istorice

Traiectoria României amintește de situațiile din alte economii confruntate cu dominația fiscală. Mixul actual de politici — caracterizat prin reticența băncii centrale de a întări condițiile monetare în contextul unor dezechilibre fiscale semnificative — reia semnalele de avertizare văzute în Grecia înainte de 2010 și în Turcia la mijlocul anilor 2010. În ambele cazuri, amânarea ajustărilor necesare a dus la corecții mai bruște și mai costisitoare, de multe ori cu implicarea sprijinului extern.

Concluzie

România nu se află încă într-o criză deschisă, însă semnele de subordonare a politicii monetare sunt clare. Dependenta de acomodarea băncii centrale pentru finanțarea unor deficite fiscale structurale este nesustenabilă.

Deficitul bugetar ridicat din 2025 arată limpede că România nu are un plan fiscal credibil. În absența acestuia, ajustarea nu este o opțiune, ci o certitudine. Singura necunoscută rămâne forma: o înăsprire monetară bruscă, cu costuri severe pentru economie, sau, mai târziu, apelul inevitabil la asistență externă. Amânarea reformelor nu înseamnă evitarea problemei, ci doar o notă de plată mai mare.