După „post-adevăr” și „narrative shaping”, ce mai înseamnă „realpolitik”? Corneliu PIVARIU

• „Între zgomotul narațiunilor și tăcerea faptelor, realpolitik rămâne glasul sobru al realității”

Autor: Corneliu Pivariu – General-maior (cu două stele) în retragere, expert in geopolitică și relații internaționale, cu o experiență de peste 30 de ani în domeniile militar, diplomatic și economic.

Introducere[1]

Într-o epocă dominată de fluxuri informaționale instantanee, de manipulare subtilă a percepțiilor și de confruntarea narațiunilor strategice, pare că adevărul a devenit o variabilă negociabilă. Termeni precum post-adevăr și narrative shaping au descris, în ultimul deceniu, o lume în care emoția, impactul mediatic și controlul percepției au înlocuit analiza rațională și rigoarea faptelor.
Cu toate acestea, realitatea geopolitică a început să impună din nou propriile reguli. Sub presiunea crizelor simultane — războaie, reconfigurări de alianțe, șocuri economice și confruntări tehnologice — statele se întorc treptat la un limbaj pe care se părea că îl abandonaseră: limbajul realpolitik-ului.

De la „post-adevăr” la oboseala narațiunilor

Fenomenul post-adevăr[2] nu a apărut întâmplător. El a fost expresia unei epoci în care instrumentele de comunicare globală au permis construirea unor realități alternative. Actorii politici au descoperit că nu mai este esențial ce se întâmplă, ci cum este perceput ceea ce se întâmplă.
Astfel, discursul a devenit un instrument de dominație, iar manipularea afectivă — un substitut al argumentului logic.
După 2016, când Oxford Dictionaries desemna „post-truth” drept cuvântul anului, fenomenul s-a globalizat: de la campanii electorale interne până la justificarea invaziilor, adevărul factual a fost înlocuit de adevărul emoțional.
Totuși, pe măsură ce consecințele s-au acumulat — războaie justificate prin narațiuni false, erodarea încrederii publice și inflația de informații contradictorii — publicul global a început să dezvolte o formă de „oboseală cognitivă”. Aceasta a redus eficiența propagandei și a forțat actorii de putere să revină la parametrii clasici ai realității.

„Narrative shaping” — între putere și iluzie

În logica marilor actori, narrative shaping[3] (modelarea narațiunilor) a fost pasul următor al post-adevărului. Nu mai era vorba doar de minciună, ci de definirea cadrului mental în care publicul percepe lumea.
Narațiunea devenea o armă strategică: cine definea cadrul, controla interpretarea evenimentelor. SUA, Rusia, China, dar și actori regionali precum Iranul, Turcia sau Israelul, au investit resurse uriașe în această „inginerie cognitivă” globală.
Totuși, narrative shaping are o limită: nu poate modifica structura de putere decât temporar. În fața realităților geopolitice – frontiere, resurse, armate, alianțe – orice narațiune se confruntă, mai devreme sau mai târziu, cu adevărul concret al realității materiale.

Când narațiunea se lovește de realitate, doar puterea capabilă să transforme percepția în acțiune își menține legitimitatea. Aici începe din nou realpolitik-ul.

Revenirea la „realpolitik”

După perioada euforică a globalizării și cea confuză a post-adevărului, lumea se reașază într-o paradigmă mult mai veche: cea a realpolitik[4]-ului.
Inițial formulat în secolul XIX de Ludwig von Rochau și rafinat de Bismarck, realpolitik-ul se bazează pe o idee simplă, dar incomodă: în relațiile internaționale contează mai puțin idealurile și mai mult raportul de putere.
Astăzi, acest principiu revine în forță. China își bazează ascensiunea pe puterea economică și controlul infrastructurilor strategice, nu pe narațiuni ideologice. SUA redescoperă logica echilibrului prin alianțe flexibile, sancțiuni selective și reindustrializare. Rusia acționează brutal, dar previzibil, potrivit logicii de forță. Iar Uniunea Europeană, prinsă între idealismul valorilor și realismul dependențelor, tributară corectitudinii politice pe care liderii ei o promovează încă cu fervoare, este obligată să învețe din nou limbajul geopolitic al puterii.
Crizele din Orientul Mijlociu, tensiunile din Indo-Pacific, războiul din Ucraina, dar și competiția pentru resurse energetice și tehnologice arată că realpolitik-ul nu este un concept reactiv, ci o necesitate sistemică.

„Realpolitik”-ul în era digitală: între calcul și haos

Spre deosebire de secolul XX, realpolitik-ul contemporan nu mai operează doar prin diplomație și forță militară. El se exprimă și prin controlul infrastructurilor digitale, prin dominația datelor, prin hegemonia asupra lanțurilor logistice și prin competiția pentru inteligența artificială.
Astfel, puterea devine o combinație între capacitatea de coerciție și controlul percepției. Un stat puternic nu mai este doar cel care are arme, ci cel care poate modela agenda globală în propriul avantaj — fără să pară agresiv.
În acest sens, realpolitik-ul se reinventează: devine un smart power politics, adaptat unei lumi interconectate, dar fragmentate.

Concluzie

După post-adevăr și narrative shaping, realpolitik-ul reapare ca expresie a lucidității geopolitice. O parte din lumea actuală încă mai are luxul iluziilor ideologice, iar cine continuă să se legene în acestea va plăti un preț, mai devreme sau mai târziu. Într-un context în care alianțele sunt fluide, iar adevărul este negociat zilnic între percepție și interes, supraviețuiesc doar actorii care gândesc strategic, acționează calculat și acceptă că puterea — sub toate formele ei — rămâne criteriul suprem de legitimitate internațională.
Realpolitik-ul nu este o nostalgie a trecutului, ci pragmatismul lucid al prezentului.

…………….

Narațiunile strategice într-o lume multipolară: Lecții din Europa și regiunea Mării Negre

Prezentare pentru Seminarul ISSRA / NDU pe tema „Modelarea narațiunilor (Narrative Shaping)”
de General-maior (r) Corneliu Pivariu, România
(Online -7 noiembrie 2025)

1. Introducere

Tema de astăzi reflectă un adevăr simplu, dar extrem de puternic:
în secolul XXI, puterea nu mai este măsurată doar prin forța militară sau prin resursele economice, ci prin capacitatea de a crea, susține și proiecta narațiuni credibile.

2. Înțelegerea conceptului de „narațiune strategică”

Să începem cu o definiție.
O narațiune strategică este o poveste coerentă care explică cine suntem, ce susținem și cum acționăm în sistemul internațional.
Ea conectează identitatea națională cu scopul global. Transformă informația în sens, iar sensul — în legitimitate.

Cercetătorii și practicienii disting, de obicei, trei niveluri de narațiuni strategice:

1. Narațiunile sistemice – povestea pe care o spunem despre ordinea internațională: unipolară, multipolară sau cooperantă.
2. Narațiunile identitare – povestea despre cine suntem ca națiune, despre valorile noastre, rolul nostru și destinul nostru.
3. Narațiunile tematice (de problemă) – povestea pe care o spunem despre crize sau politici specifice, de la Ucraina la Gaza, sau de la CPEC la Indo-Pacific.

Narațiunile contează, pentru că ele creează cadrul în care sunt interpretate faptele.
Iar atunci când cadrul este solid, chiar și mesajele mici rezonează dincolo de locul lor de origine.

3. Lecții din Europa și din regiunea Mării Negre

Europa oferă exemple valoroase despre modul în care narațiunile strategice pot construi influență — sau pot dezvălui vulnerabilități.

Uniunea Europeană și-a construit puterea nu prin forță, ci prin narațiunea unei „puteri normative”: o uniune care promovează reguli, dialog și cooperare în locul dominației.

NATO, considerată odinioară o alianță exclusiv militară, s-a reinventat după Războiul Rece prin narațiunea „descurajării integrate și securității împărtășite”.
Astăzi, forța sa nu stă doar în capacități, ci în coeziune — într-o poveste comună despre încredere reciprocă.

În Europa Centrală și de Est, națiuni mai mici precum România, Polonia sau statele baltice au folosit puterea narațiunii pentru a-și defini identitatea între Est și Vest.
Pentru ele, construirea unei narațiuni a însemnat supraviețuire geopolitică — transformarea vulnerabilității în poziționare strategică.

Lecția principală este clară:

O națiune care nu-și definește propria narațiune va fi definită de alții.

4. Epoca narațiunilor concurente

Trăim astăzi într-o eră a competiției multipolare, în care bătălia pentru minți și inimi este la fel de decisivă ca aceea pentru teritorii sau resurse.

Fiecare mare putere proiectează o narațiune distinctă:

• Statele Unite prezintă lumea ca o confruntare între democrații și autocrații.
• China promovează ideea de „cooperare avantajoasă pentru ambele părți” și de „comunitate cu destin comun”.
• Rusia vorbește despre rezistența față de hegemonia occidentală și restabilirea echilibrului multipolar.
• Sudul Global, care include multe state musulmane și în curs de dezvoltare, cere tot mai insistent echitate, demnitate și dezvoltare fără dominație.

Aceste povești concurente modelează alianțe, rute comerciale și chiar orientări strategice.

În acest context dinamic, Pakistanul se află la o răscruce — atât geografic, cât și narativ.
Este o țară cu un potențial enorm: putere nucleară, poartă de acces către Asia Centrală, actor pivot între China, lumea islamică și Occident.
Provocarea — și oportunitatea — Pakistanului este să-și definească o narațiune suverană care să reflecte, în același timp, credința și modernitatea, tradiția și inovația, independența și parteneriatul.

Prin urmare, modelarea narațiunilor (narrative shaping) nu este propagandă.
Este un proces disciplinat de aliniere între scopul național, comunicare și comportament strategic.

5. Funcția strategică a narațiunilor

De ce sunt narațiunile vitale din punct de vedere strategic?
Pentru că ele îndeplinesc trei funcții esențiale:

1. Integrare — unifică societatea oferind un scop comun.
2. Legitimare — justifică acțiunea statului, atât în fața cetățenilor, cât și în fața lumii.
3. Proiecție — extinde influența dincolo de granițe, modelând modul în care ceilalți percep intențiile și credibilitatea ta.

O narațiune coerentă consolidează descurajarea, diplomația și dezvoltarea deopotrivă.
O narațiune incoerentă — le slăbește pe toate trei.

6. Perspectiva și paralelele României

Permiteți-mi o scurtă reflecție din partea propriei mele țări — România, o putere mijlocie aflată la intersecția frontierelor geopolitice ale Europei.

Pentru noi, construirea narațiunii a însemnat reconcilierea istoriei cu geografia.
De la statutul de zonă-tampon, am căutat să devenim o punte de stabilitate între Marea Neagră și Europa Centrală.

Lecțiile noastre sunt similare cu ale multor națiuni asiatice:

• Construiți-vă narațiunea pe continuitate strategică, nu pe retorică temporară.
• Folosiți educația, institutele de reflecție (think-tank-urile) și diplomația publică pentru a vă institui mesajul.
• Și, mai presus de toate, asigurați coerența între ceea ce statul spune și ceea ce statul face.

Acea coerență este esența credibilității — adevărata monedă a puterii narative.

7. Recomandări principale

Pentru a încheia, permiteți-mi să rezum trei principii directoare pentru orice stat — inclusiv Pakistan — care dorește să-și întărească suveranitatea narativă:

1. Definiți-vă identitatea strategică — decideți cum doriți să fiți percepuți, nu doar cum vă percep alții.
2. Sincronizați-vă instituțiile — aliniați mesajul militar, diplomatic și academic într-o singură voce coerentă.
3. Investiți în capitalul uman — formați lideri care înțeleg că informația este strategie, iar cuvintele pot descuraja, stabiliza și inspira.
4. Concluzie

Trăim într-o epocă în care inteligența artificială scrie povești, iar rețelele sociale le amplifică instantaneu.
Puterea narațiunii nu a fost niciodată mai mare — și totuși, niciodată mai fragilă.

Națiunile care vor prospera în secolul XXI vor fi cele care stăpânesc atât tehnologia, cât și sensul — cele care vorbesc nu mai tare, ci mai clar; nu mai mult, ci mai adevărat. Fără însă a neglija realpolitik.

Bibliografie principală

1. Despre post-adevăr și dezinformare

• Tesich, S. (1992). A Government of Lies. The Nation, 6 January.
• Keyes, R. (2004). The Post-Truth Era: Dishonesty and Deception in Contemporary Life. New York: St. Martin’s Press.
• McIntyre, L. (2018). Post-Truth. Cambridge, MA: MIT Press.
• Oxford Dictionaries. (2016). Word of the Year: Post-truth. Oxford University Press.
• Kakutani, M. (2018). The Death of Truth: Notes on Falsehood in the Age of Trump. New York: Penguin Press.

2. Despre narrative shaping și comunicare strategică

• Paul, C. (2011). Strategic Communication: Origins, Concepts, and Current Debates. RAND Corporation.
• Simpson, E. (2012). War from the Ground Up: Twenty-First Century Combat as Politics. Oxford: Oxford University Press.
• NATO Strategic Communications Centre of Excellence. (2014). Narratives and Strategic Communication.
• Snow, N., & Taylor, P. (eds.) (2009). Routledge Handbook of Public Diplomacy. London: Routledge.
• S. Joint Chiefs of Staff. (2013). Joint Doctrine Note 2-13: Commander’s Communication Synchronization. Washington, D.C.

3. Despre realpolitik și gândirea geopolitică

• Rochau, L. von (1853). Grundsätze der Realpolitik.
• Bismarck, O. von (1898). Gedanken und Erinnerungen.
• Morgenthau, H. J. (1948). Politics Among Nations: The Struggle for Power and Peace. New York: Alfred A. Knopf.
• Kissinger, H. (1994). New York: Simon & Schuster.
• Mearsheimer, J. J. (2001). The Tragedy of Great Power Politics. New York: W. W. Norton & Co.
• Zakaria, F. (2019). The Post-American World. New York: W. W. Norton & Co.

4. Context geopolitic contemporan

• Nye, J. S. (2021). Do Morals Matter? Presidents and Foreign Policy from FDR to Trump. Oxford: Oxford University Press.
• Walt, S. M. (2018). The Hell of Good Intentions: America’s Foreign Policy Elite and the Decline of U.S. Primacy. New York: Farrar, Straus and Giroux.
• Allison, G. (2017). Destined for War: Can America and China Escape Thucydides’s Trap? Boston: Houghton Mifflin Harcourt.
• Severin, A. (2024). Armonia policentrică: un nou model de cooperare și securitate globală. București: Editura Ideea Europeană.

[1]  Articolul a fost inspirat de invitația de a prezenta, în cadrul unui seminar internațional organizat de Universitatea Națională de Apărare din Pakistan la 7 Noiembrie 2025, a unei prezentări cu tema „Strategic Narratives in a Multipolar World: Lessons from Europe and the Black Sea Region”, pe care o găsiți în anexă.

[2] Termenul post-adevăr (post-truth) a fost introdus de dramaturgul sârb-american Steve Tesich în 1992 (The Nation, 6 ianuarie), pentru a descrie tendința societăților moderne de a accepta minciuna politică atunci când aceasta oferă confort emoțional. Conceptul a fost ulterior dezvoltat de Ralph Keyes (The Post-Truth Era, 2004) și Lee McIntyre (Post-Truth, 2018). În 2016, Oxford Dictionaries a definit post-truth ca situație în care „faptele obiective au mai puțină influență asupra formării opiniei publice decât apelurile la emoție și credințele personale.” Într-o definiție sintetică acceptată internațional,  Post-adevărul descrie o stare a spațiului public în care emoțiile, convingerile și percepțiile individuale prevalează asupra faptelor verificabile, iar adevărul devine un construct relativ, modelat de media și de interesele politice.

[3] Conceptul de narrative shaping a apărut în spațiul euro-atlantic după 2001, în contextul transformării comunicării strategice în instrument de putere. Termenul a fost utilizat sistematic în documente ale Departamentului Apărării al SUA și NATO (2008–2011), desemnând procesul prin care un actor statal sau alianță își modelează propria narațiune pentru a influența percepțiile publice și legitima acțiunile strategice. Definiția operațională acceptată astăzi este: „procesul de creare, structurare și menținere a unei narațiuni coerente care explică acțiunile proprii și modelează interpretarea realității”. (Vezi: Christopher Paul, Strategic Communication: Origins, Concepts, and Current Debates, RAND, 2011; Emile Simpson, War from the Ground Up, Oxford University Press, 2012; NATO StratCom COE, Narratives and Strategic Communication, Riga, 2014).

[4] Termenul Realpolitik a fost introdus în 1853 de Ludwig von Rochau în lucrarea Grundsätze der Realpolitik („Principiile politicii reale”), în care susținea că politica externă trebuie să se bazeze pe analiza lucidă a puterii și a intereselor, nu pe idealuri morale sau doctrinare. Conceptul a fost ulterior aplicat și dezvoltat de Otto von Bismarck, devenind fundamentul unei diplomații pragmatice axate pe echilibrul de forțe. În secolul XX, noțiunea a fost reluată în gândirea strategică occidentală (Henry Kissinger, Hans Morgenthau), evoluând către sensul modern de pragmatism geopolitic, orientat spre rezultate concrete și stabilitate sistemică mai degrabă decât spre valori declarative.