Economia la mâna deficitului (opinie Florin Cîțu)

Vrei să înțelegi economia României în 2025? Începe cu deficitul. Cât timp deficitul urcă de la un an la altul, recesiunea nu lovește. Simplu, nesustenabil — dar funcțional pe termen scurt. Trăim pe credit: statul cheltuie tot mai mult ca să întrețină iluzia bunăstării. Oricât de mare devine gaura, corecția e amânată. De ce? Pentru că rezultatele economice slabe pierd alegeri, iar deficitul mai mare înseamnă mai multă cerere: salarii, pensii, investiții publice care țin motorul la ralanti. Cât timp nota de plată nu explodează, reflexul este să eviți recesiunea cu bani publici și să speri că „ceva” — creșterea viitoare, fonduri UE, noroc — va repara aritmetica.

Inflația: ajutorul cu cost ascuns

Inflația, deși ne afectează buzunarele, pare să ajute bugetul pe hârtie. Pe măsură ce prețurile cresc, statul încasează mai mult din taxe precum TVA-ul. Sună bine, nu? Numai că e un avantaj înșelător. Inflația ridicată ține ratele dobânzilor sus, așa că statul plătește mult mai mult pentru a se împrumuta. Așa se face că ce “câștigă” (taxele descurajeaza activitatea economica) statul pe o parte, pierde pe alta.

În mod normal, Banca Națională a României (BNR) are rolul de a lupta împotriva inflației, controlând dobânzile. Dar atunci când Guvernul cheltuiește foarte mult, această relație se poate complica. Este foarte clar că ne confruntăm cu “dominația fiscală”: politica Guvernului devine atât de puternică încât influențează direct deciziile BNR.

Cum ne dăm seama? Guvernul are nevoie să se împrumute masiv, iar pentru ca acest proces să fie ușor și ieftin, BNR poate menține condițiile de piață “relaxate.” Banii sunt abundenți, iar dobânzile scad, chiar și sub nivelul pe care BNR și l-ar dori. Asta înseamnă că Guvernul se împrumută mai ușor, dar efectul (scump pentru români) este că inflația este foarte greu de controlat. Implicit, BNR pune pe locul doi obiectivul principal și ajută Guvernul să supraviețuiască și să amâne reformele.

Cât tolerează piața?

Atât timp cât crede într-o cale credibilă de revenire. E o fereastră, nu un cec în alb. Se închide când apar semnele clasice: licitații slab acoperite, randamente care sar și rămân sus, avertismente de la agențiile de rating, întârzieri la fonduri europene. Dacă le bifezi pe rând, corecția vine brusc: finanțarea se îngustează, costurile urcă, iar consolidarea devine forțată și pro-ciclică — exact antidotul greșit.

Lecția cinică

Deficitul mare susține activitatea pe termen scurt, inflația maschează temporar cifrele, iar riscul real crește în fundal: nota de plată poate veni sub forma unei corecții de piață. Iar corecțiile nu respectă calendarul electoral. Întrebarea serioasă nu e „cât de mare e deficitul azi?”, ci „cât mai ține fereastra pieței?”. Răspunsul decide dacă 2026 înseamnă aterizare controlată sau impact.

Concluzie: până la ajustarea inevitabilă, rămâne adevărul din titlu — creșterea e la mâna deficitului, iar deficitul e la mâna pieței. Piața are răbdare. Până n-o mai are.