* “Valoarea intelligence-ului constă în a permite decizii mai bune, reducând necunoașterea decidenților cu privire la ceea ce au de înfruntat” – David Omand – fost Director GCHQ[1]
Autor: Corneliu Pivariu – General-maior (cu două stele) în retragere, expert in geopolitică și relații internaționale, cu o experiență de peste 30 de ani în domeniile militar, diplomatic și economic.
* Introducere
Serviciile de informații au reprezentat dintotdeauna un pilon esențial al securității naționale, evoluând de la spionajul clasic și colectarea de secrete strategice la un model integrat, profund influențat de tehnologie și de natura tot mai complexă a amenințărilor globale. La mijlocul secolului XXI, estimat în jurul anului 2050, rolul acestora se transformă structural, deplasându-se de la monopolul informației clasificate către integrarea extensivă a inteligenței open‑source (OSINT), a inteligenței artificiale (AI) și a mecanismelor de contracarare a amenințărilor hibride.
Această evoluție este determinată de factori convergenți – tendința de globalizare, digitalizarea accelerată și mai ales reconfigurarea echilibrelor geopolitice – care au transformat serviciile de informații din simpli colectori de date în facilitatori centrali ai procesului decizional strategic. Responsabilitățile acestora depășesc astăzi domeniul strict militar, incluzând securitatea cibernetică, protecția infrastructurilor critice, gestionarea crizelor complexe și anticiparea efectelor sistemice ale schimbărilor climatice sau sanitare.
Istoric, serviciile moderne, în special cele occidentale, au fost modelate de logica bipolară a Războiului Rece, cu accent pe susținerea planificării militare și a politicilor externe. Atacurile de la 11 septembrie 2001 au accelerat militarizarea intelligence‑ului și integrarea actorilor privați. În 2026, ne aflăm într-un punct de inflexiune: nu asistăm la o revoluție instituțională, ci la o redefinire profundă a funcțiilor, limitelor și legitimității serviciilor de informații.
1. Evoluția istorică și tendințe structurale
De la constituirea agențiilor moderne în perioada postbelică, serviciile de informații au traversat cicluri succesive de adaptare instituțională. Secolul XXI a marcat o mutație fundamentală: diminuarea rolului exclusiv al HUMINT‑ului cantitativ și creșterea ponderii surselor deschise, digitale și comerciale.
OSINT a devenit o componentă centrală a ecosistemului de intelligence, nu ca substitut al surselor clasificate, ci ca bază de contextualizare rapidă, verificare și calibrare a analizei strategice.
1.1 Digitalizarea și integrarea AI
Inteligența artificială este utilizată pentru procesarea masivă a datelor – imagini satelitare, interceptări tehnice, fluxuri financiare, comportamente online. AI nu înlocuiește analistul, dar devine un multiplicator de capacitate, viteză și coerență analitică.
1.2 Militarizarea și privatizarea intelligence‑ului
Accentul pus pe contraterorism, război hibrid și securitate cibernetică a apropiat serviciile de structurile militare, în timp ce actorii privați au devenit indispensabili în domenii precum atribuirea atacurilor cibernetice sau protecția infrastructurilor critice. Această tendință generează însă riscuri legate de control, responsabilitate și suveranitate informațională. Externalizarea unor activități specifice de informații s-a dezvoltat foarte mult[2].
1.3 Etica și legitimitatea
Expunerea publică a unor programe secrete și presiunea societății civile au impus dezvoltarea unor cadre etice mai clare. Conceptul de „inteligență justă” încearcă să reconcilieze securitatea cu drepturile fundamentale, introducând criterii de necesitate, proporționalitate și legitimitate.
2. Realism strategic și limitele abordărilor tehnologizante
Abordările normative sau excesiv tehnologizante tind să supraestimeze rolul progresului tehnic și să subestimeze permanențele competiției pentru putere. Dintr-o perspectivă de realism strategic, serviciile de informații rămân instrumente ale statului în confruntarea pentru avantaj relativ.
La mijlocul secolului XXI, intelligence‑ul nu va fi definit de transparență sau cooperare globală, ci de asimetrie informațională, viteză decizională și capacitatea de a penetra sisteme politice, economice și cognitive adverse. Integrarea OSINT și AI nu echivalează cu o democratizare a informației, ci cu mutarea competiției către nivelul procesării și interpretării datelor.
Această realitate impune o clarificare esențială: creșterea rolului serviciilor în procesul decizional nu modifică natura politică a deciziei. Intelligence‑ul rămâne un multiplicator cognitiv al statului, nu un substitut al voinței politice.
3. Evoluția HUMINT în era tehnologică
3.1 Mitul declinului HUMINT
Contrar narațiunilor dominante, HUMINT‑ul nu dispare, ci își schimbă funcția. Într-un mediu saturat informațional, valoarea strategică se mută de la volum la accesul privilegiat la intenție, motivație și proces decizional real. HUMINT rămâne singura posibilitate de a avea acces la procesul decizional, încă din faza incipientă.
3.2 HUMINT și accesul la decizia reală
Tehnologiile descriu ce se întâmplă, dar explică limitat de ce se întâmplă. HUMINT‑ul rămâne indispensabil pentru penetrarea cercurilor restrânse de putere, identificarea fracturilor interne din elite politice, militare sau economice, evaluarea deciziei informale și anticiparea schimbărilor strategice invizibile public.
3.3 Transformarea profilului ofițerului HUMINT
Până în 2050, HUMINT‑ul va deveni mai selectiv, mai riscant și mai dependent de competențe cognitive și culturale profunde. Ofițerul HUMINT va evolua către un operator strategic, capabil să navigheze ecosisteme politice hibride și medii non‑occidentale, structuri hibride stat-privat-criminal-ideologic. Competențele lingvistice, inteligența emoțională, înțelegerea dinamicilor de putere si capacitatea de a construi relații pe termen lung, vor conta foarte mult, dar fără a neglija abilitățile tehnice de excepție, menționate mai sus.
3.4 HUMINT și riscul expunerii totale
Un paradox al erei digitale este că, paralel cu facilitățile pe care le câștiga HUMINT, vizibilitatea globală reduce dramatic libertatea de acțiune a acestuia. Supravegherea algoritmică, biometria și interconectarea bazelor de date reduc dramatic libertatea de acțiune. Ca reacție, serviciile vor reduce numărul operațiunilor HUMINT, dar vor accepta riscuri mai mari pentru câștiguri strategice superioare, dar vor crește durata și profunzimea pregătirii.
3.5 Sinergia HUMINT–AI–OSINT
Foarte sintetic, viitorul intelligence‑ului aparține complementarității: OSINT oferă contextul, AI identifică tipare, iar HUMINT validează și explică intenția. HUMINT funcționează astfel ca mecanism de control al erorii tehnologice.
4. Relația serviciilor de informații cu clasa politică și societatea
Relația dintre servicii și decidentul politic reflectă maturitatea instituțională a statului. Formal, serviciile sunt subordonate puterii civile; în practică, dependența politicului de informația de securitate creează un raport asimetric de influență.
Influența devine problematică atunci când clasa politică este slab pregătită strategic sau captivă logicii electorale. Riscurile majore sunt politizarea serviciilor și instrumentalizarea lor politică, ambele afectând calitatea deciziei și încrederea publică.
În societate, serviciile operează într-un paradox permanent: sunt indispensabile securității, dar funcționează în afara transparenței totale. Legitimitatea lor depinde de respectarea strictă a cadrului legal, de control parlamentar real și de delimitarea clară față de jocul politic.
5. Clarificări necesare în dezbaterea contemporană
Dezbaterile recente privind extinderea rolului serviciilor de informații reflectă tentația guvernării prin excepție într-un mediu strategic perceput ca haotic. Această tendință impune o delimitare conceptuală clară: integrarea intelligence‑ului în nucleul decizional nu echivalează cu transferul suveranității decizionale către structuri discrete.
Statele eficiente nu sunt „intelligence‑centric”, ci “decizie‑centric”, susținute de intelligence. Normalizarea excepției și opacitatea decizională pot oferi câștiguri pe termen scurt, dar generează vulnerabilități structurale pe termen mediu[3].
Concluzie
La mijlocul secolului XXI, serviciile de informații se află într-un punct critic de reechilibrare între necesitate strategică și limită instituțională. Extinderea rolului lor este un fapt obiectiv, impus de accelerarea crizelor, de caracterul hibrid al confruntărilor și de degradarea mecanismelor clasice de gestionare a riscurilor. A confunda însă această extindere funcțională cu o mutație a suveranității decizionale reprezintă o eroare strategică.
Inteligența nu este și nu poate deveni, fără costuri majore, o putere executivă a statului. Rolul său esențial rămâne reducerea incertitudinii, anticiparea surprizei strategice și delimitarea opțiunilor reale, nu substituirea responsabilității politice. Statele care transformă intelligence-ul din instrument cognitiv în sursă autonomă de decizie nu devin mai eficiente, ci mai opace, mai rigide și, în ultimă instanță, mai vulnerabile.
Istoria demonstrează constant că tentația guvernării prin excepție produce avantaje tactice pe termen scurt, dar erodează pe termen mediu chiar capacitatea statului de a gestiona crize complexe. Centralizarea deciziei în structuri discrete, slab supuse controlului democratic, generează dependență instituțională, diluarea răspunderii și delegitimare societală – exact vulnerabilitățile pe care intelligence-ul este chemat să le prevină.
Într-o ordine internațională marcată de competiție sistemică și instabilitate structurală, eficiența strategică nu derivă din extinderea informală a puterii serviciilor, ci din articularea clară a raportului dintre intelligence, decizia politică și mecanismele de control. Intelligence-ul este indispensabil statului modern, dar valoarea sa maximă se manifestă exclusiv atunci când rămâne un furnizor de adevăr strategic, nu un actor al puterii politice.
Viitorul serviciilor de informații nu este acela al dominației instituționale, ci al disciplinei strategice: capacitatea de a spune decidentului ceea ce trebuie să audă, nu ceea ce este convenabil, și de a opera strict în limitele unui mandat legitim, verificabil și responsabil. Orice abatere de la acest echilibru riscă să transforme intelligence-ul din garant al securității într-un factor suplimentar de instabilitate într-o lume deja fragilă.
NOTĂ. Acest articol este inspirat și constituie o versiune strategic-eseistică concentrată a unei construcții teoretice valabile și azi, pusă solid în cartea mea „Lumea secretelor, o modalitate de a înțelege informațiile strategice”, Editura Pastel – Brașov, Ediția I, 2005.
[1] Sir David Omand, fost Director al GCHQ și coordonator al intelligence-ului britanic, este un reper teoretic și practic al gândirii occidentale privind rolul intelligence-ului în sprijinul deciziei politice, la sfârșitul secolului XX și început XXI.
[2] Externalizarea unor activități specifice de intelligence reprezintă un proces gradual, cu rădăcini anterioare Războiului Rece târziu, dar accelerat semnificativ după atacurile din 11 septembrie 2001. Inițial limitată la domenii strict tehnice – dezvoltare de infrastructură SIGINT, criptografie, mentenanță IT și suport logistic – această practică s-a extins progresiv către procesarea masivă de date, analiza tehnică specializată, securitatea cibernetică, atribuirea atacurilor informatice și modelarea predictivă bazată pe inteligență artificială.
Accelerarea post-2001 a fost determinată de trei factori convergenți: explozia volumului de date relevante pentru securitate, nevoia de reacție rapidă în fața amenințărilor hibride și incapacitatea statului de a menține intern toate competențele tehnologice de vârf într-un mediu dominat de inovare comercială. Astfel s-a conturat un ecosistem hibrid de intelligence, în care actorii privați funcționează ca multiplicatori de capacitate, nu ca substituți ai autorității statale.
În prezent, în statele occidentale dezvoltate, o parte semnificativă a activităților de suport tehnic, procesare de date și analiză specializată este realizată de contractori privați, estimările orientative indicând ponderi de ordinul a 30–40% din volumul operațional total. În contrast, funcțiile cu relevanță strategică – stabilirea priorităților naționale, evaluarea finală a informației, HUMINT-ul sensibil și decizia politică – rămân aproape integral în interiorul structurilor statului.
Riscurile asociate externalizării nu derivă din transferul de sarcini în sine, ci din potențiala pierdere de control asupra lanțului informațional, din dependența tehnologică și din confuzia dintre producția de date și evaluarea strategică. Din acest motiv, statele mature mențin o separație strictă între furnizarea de capacitate tehnică și responsabilitatea analitică, considerând că externalizarea este sustenabilă doar în măsura în care nu afectează autonomia decizională și responsabilitatea politică.
[3] Dezbaterile recente din spațiul euro-atlantic privind extinderea rolului serviciilor de informații în arhitectura decizională reflectă mai degrabă reacția la percepția unui mediu strategic degradat decât cristalizarea unei doctrine coerente de guvernanță. Integrarea profundă a intelligence-ului în procesul de formulare a politicilor publice constituie o necesitate funcțională într-un context de criză permanentizată; transformarea sa într-un actor decizional autonom reprezintă însă o confuzie de roluri cu efecte structurale negative. Experiența istorică indică faptul că, în absența unor delimitări instituționale clare, această evoluție favorizează opacitatea decizională, diluarea responsabilității politice și tendința de normalizare a guvernării prin excepție. Pe termen mediu, asemenea derapaje slăbesc reziliența statului și erodează încrederea societală, afectând chiar fundamentele legitimității pe care securitatea națională pretinde că le apără.
| Știri BVB