Exclusivitate Interviu Teodor Nicolaescu: Inaugurarea Bursei în 95– desprinderea efectivă de economia centralizată

Teodor Nicolaescu a făcut parte din primul Comitet al Bursei de Valori București (BVB), imediat după redeschiderea oficială a instituției pe 1 aprilie 1995 (prin decizia CNVM), inaugurarea oficială fiind pe 23 iunie iar prima ședință de tranzacționare efectivă a avut loc pe 20 noiembrie 1995. A fost membru fondator al BVB. Ulterior, Teodor Nicolăescu a primit 7 ani de închisoare în afacerea Băncii Române de Scont. Indiferent de istoria ulterioară, contribuţia lui Doru Nicolaescu la crearea BVB nu trebuie ignorată. Doru Nicolaescu ne-a povestit într-un interviu istoria BVB de la înfiinţare. 

Reporter:  Aţi fost încă de la început implicat în înfiinţarea Bursei de Valori după Revoluţia din 1989. Cum era atunci?

Doru Nicolaescu: Vă mulțumesc că v-ați gândit la mine, pentru că toate Consiliile de administrație ale Bursei care au urmat după primul Comitet – că așa se chema pe atunci – m-au cam șters din istoria BVB. Am fost membru fondator şi vicepreședintele BVB, eu și cu răposatul meu prieten, Virgil Anastasiu, în primul Comitet BVB, din 1995. 

Eu am fost pasionat de bursele de valori încă de pe vremea facultății, încă din vremea comunismului. După ce din 1987 am ajuns să lucrez ca cercetător științific la Institutul de Economie Mondială, pasiunea mea a putut să fie alimentată de mai multe materiale care existau în biblioteca Institutului și de preocupările profesionale, mai ales ale colegului meu de birou Mugur Isărescu, care coordona colectivul financiar valutar.

În acest colectiv eu și o colegă monitorizam zilnic cotațiile valutare, evoluția principalelor valute și după ‘88 și evoluția principalelor dobânzi – London Interbank Offered Rate (LIBOR). Scriam zilnic un mic raport în 3- 4 paragrafe legat de tranzacțiile valutare și de dobânzi. Era un buletin de uz intern care circula în ministere și în întreprinderile de comerț exterior, ca să știe oamenii de la noi ce fac piețele externe și condițiile financiare.

În 1987 a avut loc în America un stock market crash care a fost un punct de reper la acea vreme.

După părerea mea, a fost prima cădere bursieră determinată de inovația tehnologică. Apăruseră deja primele programe de tranzacționare automate și unele dintre aceste programe de tranzacționare automate, când au avut semnale că trebuie să vândă, s-au apucat să vândă toate odată, ceea ce a dus și la o prăbușire semnificativă. Indicele Dow Jones, care avea pe atunci cam 2.500 de puncte, a scăzut cu 500 puncte. A fost o criză puternică și nu s-a știut exact de ce. A fost oprită căderea doar trăgând heblul, suspendând  tranzacțiile.

Să ne amintim că, în 1987, România era într-un sistem comunist și cu o ideologie comunistă; după această cădere , toată lumea de la noi a devenit interesată, mă refer la vârfuri, nu la popor.

Și bineînțeles că erau preocupări de genul: Domnule, o să fie ca la Marea Criză din 29- 33, se prăbușește capitalismul? Ce se întâmplă?

Toți veneau la Institutul de Economie Mondială să afle ce se întâmplă și ajungeau la mine, că eu eram ciudatul care studia bursele, o preocupare considerată fără niciun viitor la acea vreme. Știu ca au venit și de la Marele Stat Major al Armatei să întrebe cine e Dow Jones ăsta și ce vrea de la noi. Și atunci a trebuit să scriu mai multe materiale în legătură cu ce se întâmpla pe piețe, care era situația bursieră. De atunci, în buletinul acela, am introdus și principalii indici bursieri –  New York, Londra, Paris, Tokyo, Hong Kong. Dar, în principiu, urmăream Dow Jones, Nikkei și cred că și Frankfurt, care era mai puțin important pe atunci.

Așadar, preocuparea mea a fost intensificată după acest stock market crash. Studiam și îmi plăcea și cred că mă pricepeam ceva la chestia asta. A venit anul 1990, s-au prăbușit toate barierele pe care le aveam până atunci în comunism și s-au deschis larg porțile inovației, instituții noi, fiecare făcea diverse chestii. Eu m-am năpustit asupra dorințelor mele vechi, împreună cu câțiva prieteni de pe atunci și cunoscuți, am înregistrat în martie 1990 o așa-numita asociație numită „Bursa”. Cred că dacă studiați prin registrul persoanelor juridice de pe lângă Tribunal, s-ar putea să găsiți documentul și în ziua de azi. Acolo erau Radu Negrea, Mugur Isărescu, câțiva din cei care știau ceva pe vremea aceea înseamnă bursă. Cel care era mai cu inițiativă în grupul acesta era Radu Negrea, care voia să facă ceva, să stimuleze lucrurile.

Pe de altă parte, m-am preocupat foarte mult de la începutul anului ’90 de ce se poate face pentru schimbarea sistemului la noi și mai ales din punct de vedere economic. Să nu uităm că economia României era o economie planificată centralizat și dirijată. Era dirijată prin planuri, toate resursele circulau conform unui plan, erau controlate, toate întreprinderile trebuiau să facă un plan.  După lovitura dată sistemului s-a prăbușit și planul.  Comitetul de Stat al Planificării (CSP) a fost desființat și ne-am trezit dintr-odată cu o grămadă de întreprinderi, teoretic proprietatea statului, practic, Dumnezeu știe cine își exercita drepturile în ele, pentru că diversele colective făceau directori în fiecare săptămână. Aveam un număr mare de întreprinderi care, ca să lucreze, consumau resurse și care lucrau fără să știe exact pentru ce lucrau. Nu erau încă orientate nici spre piață și nu mai aveau nici plan.

Și atunci preocuparea mea era mai ales cum reorganizăm acest sistem de întreprinderi. Și am început să lucrez cu un colectiv care se formase din aprilie ’90, pe lângă fostul Comitet de Stat al Planificării, care devenise Ministerul Economiei. Am colaborat cu Adrian Severin, Victor Babiuc, Teodor Stolojan și alții pentru reorganizarea sistemului de stat și pentru privatizare.

Eu eram considerat priceput în domeniul privatizării, pentru că am scris niște articole prin Revista Economică despre privatizare, naționalizare, procese care s-au petrecut în Franța, în Anglia, în anii postbelici.  Ajunsesem la convingerea că, fără privatizare, nu o să avem evoluție.

Pe lângă asta, eram preocupat de specialitatea mea, care era comerțul exterior, și am primit o ofertă din partea ministrului, care era Constantin Fota, și a secretarului de stat Napoleon Pops să mă duc în Ministerul Comerțului, în calitate de consilier al ministrului. Și m-am dus.

După doar câteva săptămâni după această ofertă, am primit o altă ofertă de la fostul meu coleg Mugur Isărescu să merg la Banca Națională unde el urma să devină guvernator și i-am spus că, din păcate, nu mai pot accepta.

Reporter: Pe ce funcţie voia să vă ia Mugur Isărescu la BNR?

Doru Nicolaescu: Dat fiind că fusesem un colaborator apropiat și aveam cam aceleași idei și știa ce pregătire am, Mugur Isărescu îmi propusese un job important la BNR, îmi pomenise ceva de Direcția Valutară din câte îmi aduc aminte și eu. Dar eu, în aroganța mea de tânăr lup al liberalismului și privatizării, voiam un post de viceguvernator. Altfel nu acceptam, consideram că mi se cuvine postul 😊

La redeschiderea Bursei de Valori din România, care s-a petrecut în 1995, s-a acționat din mai multe direcții.

O direcție a fost din Banca Națională, în interiorul căreia s-a constituit un colectiv pentru dezvoltarea piețelor de capital. Banca Națională a solicitat și asistență internațională pentru acest lucru și a primit din partea guvernului canadian, care a sprijinit consistent proiectul piețelor de capital și al Bursei de Valori. Îmi aduc aminte de figura lui Hugh Leland care, ani de zile, a fost consilierul celor din colectivul acesta și, ulterior, al celor care erau implicați în Bursa de Valori. Aşadar, a existat acest proiect din Banca Națională.

 Deşi am refuzat oferta lui Mugur Isărescu, pentru că lucram la Ministerul Comerțului și Turismului, seara mă duceam la Banca Națională să lucrez cu diverse colective la liberalizarea și dezvoltarea sistemului bancar, la transformarea lui într-un sistem bancar cu două niveluri – bancă centrală și bănci comerciale – că până atunci nu exista așa ceva. Din când în când, mergeam și proiectul de dezvoltare a piețelor de capital unde lucrau cunoscuți de-ai mei, foști colegi, fie din Institutul Finanțe Prețuri, fie de la mine din Institut.

Reporter: De cine era coordonat acest proiect din Banca Națională?

Doru Nicolaescu: Sincer, nu mai știu. Posibil să fi fost la început Dinu Dinulescu, fiul lui Dinulescu, fostul președinte Bankcoop, care a murit după niște situații mai dificile. La vremea respectivă, dintre oamenii vechi din Banca Națională nu avea cine să coordoneze treaba asta. Iar cei noi nu erau cunoscuți.

Ulterior, la proiectul acesta a fost atașat Costin Donoaică care a devenit un fel de coordonator și care era pregătit de Banca Națională ca viitor director general al Bursei. În acest colectiv au fost selectați oameni care aveau ceva cunoștințe economice, care stăpâneau bine limbi străine, mai ales engleză, ca să poată să meargă la pregătire în Statele Unite, în Canada.

Îl știam pe Costin pentru că am fost în aceeași promoție.

În acest timp eu lucram consistent la Minister, eram conștient de faptul că nu poți să faci o Bursă fără să ai o piață financiară. Deci trebuia restructurată și reformată piața bancară și băncile comerciale.

Bursa de Valori, văzută de mulți drept templul capitalismului și esența capitalismului, nu este altceva decât o piață. Fac din nou această comparație care mi-a atras fulgerele și trăsnetele profesorului Petru Prunea de la Cluj, Dumnezeu să-l ierte! În urmă cu mulți ani, în 95, am mai făcut o dată comparația asta și s-a supărat foarte tare. Dar nu este altceva decât o piață la fel ca piața de zarzavat. Doar că resursa despre care este vorba în această piață nu e zarzavatul, ci sunt banii. Și atunci este esențial să ai o piață de capital într-o economie capitalistă. Este exact ceea ce face diferența. Atâta vreme cât resursa de capital este dirijată, nu poţi să ai o economie de piață. Trebuie să ai și piață de capital și piață monetară.

La noi nu mai există rigoare în definirea termenilor. Pe vremuri erau definiți: piața monetară era piața de așa numitul short term money market, piața de bani pe termen scurt. Era vorba de piața monetară interbancară. Iar piața financiară era de fapt Bursa de valori și cu toate celelalte piețe care vehiculau resursa monetară. De ce zic celelalte piețe?

Pentru că există cel puțin două tipuri de piețe. O piață ordered driven, condusă de ordine, de ordinele date de clienți, nu de relația de ordine. Deci o piață condusă de comenzile, de impulsurile  clienților și brokerilor, care este o piață de tip Stock Exchange. O altă piață este dealer driven, condusă de dealeri, care este o piață dealer to dealer, este o piață negociată, ceea ce vom întâlni mai târziu sub numele de Rasdaq. Deci, există două tipuri de piață financiară – o piață de tip Stock Exchange, de tip bursă,  și o piață târguită.

Nu poți să ai economie capitalistă fără piață de capital.

Așa că, după 90, lucram consistent în direcția asta. Dar nu aveam cum să facem o bursă imediat după 90, chiar dacă foarte mulți erau preocupați de chestia asta și erau diverse inițiative. Erau câțiva oameni care veniseră din Statele Unite, în 92-93, cu diverse idei, precum Vergil Popescu. Fusese atestat ca broker în SUA, avea foarte multă pricepere tehnică. Și Virgil Anastasiu își dăduse examen de broker în Statele Unite.

Așadar Colectivul din Banca Națională a mers înainte.  Mugur Isărescu a avut meritul că ţinut acest colectiv, l-a sprijinit și l-a dezvoltat ani de zile. A existat o hotărâre din 90. Știu că am participat și eu la scrierea ei, care dădea mandat Băncii Naționale să se ocupe de facerea Bursei de Valori. În 1992, când s-au introdus primele certificate de proprietate, a fost reiterată într-un act legislativ mențiunea că va trebui făcută Bursa de Valori care să dea un cadrul legal tranzacțiilor. Foarte mulți din mediul economic și politic se gândeau doar la asta – să fie un cadru legal pentru tranzacțiile cu niște hârtii, nu înțelegeau conceptul de piață de capital. Mulți nu îl înțeleg nici acum, mă refer la mulți din industrie, ce să mai spun de teoria economică și de ideea că resursa poate fi ori alocată prin metode administrative sau dirijată, ori împărțită pe piață, piața având avantajul că cine nu este eficient nu mai are acces la resurse.

Pe lângă proiectul BNR, în Ministerul Finanțelor se constituise o Comisie pentru valori mobiliare, un fel de strămoș al CNVM care avea un supervisory board, un board numit politic prin decret, cu Florin Georgescu, care era ministru, cu mine, numit prin hotărâre de guvern, și acest comitet păstorea un colectiv condus de Stere Farmache, care era directorul colectivului și care a fost primul oficiu care a început să înregistreze emisiuni de acțiuni și să dea autorizații pentru firme pe acțiuni și fonduri. Știu că a fost colectivul care a dat autorizație firmei SAFI. Deci exista și în Ministerul Finanțelor un colectiv, dar care nu lucra propriu-zis la Bursa de valori propriu-zisă, ci la reglementări mai largi de piață, de fonduri etc.

 * Cum a demarat procesul de privatizare în România

Reporter: Cum a demarat procesul de privatizare în România?

Doru Nicolaescu: În 1990 a fost adoptată Legea 15 de transformare a  întreprinderilor de stat în societăți comerciale și regii autonome. În această lege, din motive politice, s-a insistat să apară ceva despre privatizare.

Eu spuneam că nu suntem pregătiți să punem nimic, că nu știm ce să punem. Dar politicienii vremii, inclusiv Ion Iliescu, au insistat să facem asta ca să arătăm lumii că vrem să facem privatizări.

Și atunci a fost trecut în legea 15/1990 un articol care zicea că 30% din avuția națională va fi alocată cetățenilor români adulți.

A fost pur și simplu dorința de a arăta că se face privatizare, de a arăta că se va da ceva și poporului în acest proces și nu doar se va vinde la străini. Să nu uităm că eram în anul 1990, mergea sloganul că „Nu ne vindem țara”.

Dar era doar o dorinţă. Nu aveam nimic pregătit în sensul privatizării și nimeni nu avea vreo dee cum să facem.

Tot în legea 15 trecusem că se va înființa şi o Agenție Națională pentru Privatizare, care să lucreze la proiectul acesta și la lege. După principiul că cine zice ăla e, am fost chemat să particip la un colectiv care să lucreze la facerea acestei agenții și la dezvoltarea ei.

Dar eu nu voiam să părăsesc Ministerul Turismului și Comerțului, unde lucram cu niște oameni inteligenți cum ar fi Pop Napoleon, Constantin Fota (domnul profesor Constantin Fota cred că este încă în viață și e la Craiova, unde a publicat numeroase scrieri despre bursă, a ținut cursuri despre bursă și a avut o societate de brokeraj). Fota scrisese despre burse de mărfuri și de valori încă de pe vremea lui Ceaușescu, pe vremea când era consilierul ministrului. Lucram cu acești doi oameni și îmi era greu să-i părăsesc, în condițiile în care pe vremea aceea nu găseai mulți oameni de valoare cu care să colaborezi.

Dar seara, după program, şi în weekenduri, mergeam și la Colectivul pentru privatizare, unde erau oameni care mă cunoșteau – Ion Andrei, Dumitru Creangă.

La început agenția a fost condusă inițial de un tip de la Ministerul Finanțelor, ulterior de Teodor Stolojan până în toamna lui 1992. Stolojan a şi mers în Parlament cu legea privatizării din 1992.

A fost o mare problemă cum definești avuția națională, cum o măsori, ce echivalent valoric ii dai – în lei, în dolari, în nasturi etc. Cum împarți chestia asta la toți cetățenii apți s-o primească, toți cetățenii cu drept de vot, cetățenii cu condamnari etc. Trebuia să clarificăm cum defineşti avuția națională şi cine trebuie să o primească şi cum.

Exista şi posibilitatea să folosesti, de exemplu, un mecanism loteristic. Învârtim manivela și împărțim, a ieșit X și îi dăm întreprinderea de fiare încârligate.

Tot în acea perioadă apăruse şi o propunere de privatizare cu folosirea unor fonduri în Polonia și fuseseră folosite cupoane de privatizare care s-au acumulat în mod liber în fonduri în Cehia. Dar cum emiți aceste cupoane? Ce valoare le dai? Erau o grămadă de discuţii…

 Prima idee a fost să împărţim, să facem din 70% care rămâne la stat un fel de trust de stat, ca în Germania de Est, care să se ocupe de privatizare. Și a fost denumit Fondul Proprietății de Stat, ceea ce a indus în eroare că și-au închipuit că trebuie să administreze, nu să privatizeze.

Am făcut socoteala aşa: luăm toate companiile care au fost transformate în societăți comerciale, erau la vremea respectivă 6447, să zicem circa 6500 de societăți comerciale mari și mici. Le luăm valoarea aproximativă făcută după valorile contabile că nu aveam cum să facem evaluare la atâtea societăți. Luăm valorile contabile, le cumulăm, împărțim fiecare societate 70% – 30%. Și fiecare societate trimite un certificat de 70% către Fondul Proprietății de Stat și restul către Fondurile Proprietății Private, care nu ştiam câte vor fi. Au fost discuţii interminabile despre câte FPP să fie. Până la urmă situaţia a fost tranșată cu decizie politică.

La un moment dat, când dezbăteam noi aprins dacă să fie cinci FPP sau 7 FPP, a venit Adrian Severin, care era la vremea respectivă ministru pentru reformă și ministru asistent al primului ministru, adică viceprim-ministru, şi a zis să fie 5. Şi au fost cinci.

Ulterior trebuiau scrise statutele, cum lucrează fondurile astea, ce sunt…

Aşa că s-a angajat o consultanță de la Lazard Freres, una din cele mai tari bănci de investiții din lume, cu istorie de 150 de ani, care activa încă de la finanțarea campaniei lui Napoleon al III-lea in Mexic. Dar Lazard Freres a zis că nu se poate cum vrem noi şi au vrut să faca altfel. Le-am spus că avem de aplicat o lege, că nu avem cum să facem altfel decât cum scrie la lege.

În acest context, negocierile cu Lazard Freres s-au blocat, am intrat într-o mare încurcătura şi în martie 1992 negocierile ajunseseră în mare impas. Şi atunci Adrian Severin a insistat să mă transfer oficial la Agenţia pentru Privatizare şi să mă duc la Paris, ca să tranşez problema cu Lazard Freres. Ceea ce am şi făcut. Am părăsit Ministerul Comerţului unde eram bine-mersi și am ajuns director general la Agenția pentru Privatizare şi Dezvoltare a Întreprinderilor Private Mici și Mijlocii. Asta se întâmpla în 1991, când ministru de finanţe era Stolojan. El a venit la conducerea Agenției de Privatizare în aprilie- mai 1992.

Aşadar, în martie 1992 m-am transferat de la Ministerul Comerțului la Agenția de Privatizare, pe funcția de director general, șef de departament la dezvoltarea întreprinderi private mici și mijlocii. Ştiam ceva mai mult decât ceilalţi pentru că facusem un curs de 5-6 zile la Small Business Administration în Statele Unite, pe o inițiativă privată.

Practic, am mers la Agenţia de Privatizare pentru a finaliza negocierile și a-i convinge pe cei de la Lazard Freres că trebuie să ne facă niște statute și un mod de funcționare a FPP care să țină cont și de legea noastră. Ei voiau să facă fonduri tipice, de ventures capital. Nu mergea asta la noi că trebuiau să aibă şi alte lucruri în statut. I-am convins până la urmă, deşi nu a fost uşor. Am avut aliat un avocat francez de la o firmă de avocatură de acolo, care m-a sprijinit în asta.

Îmi amintesc că Lazard Freres avea sediul undeva pe bulevardul Haussmann, aproape de Place de L’Etoile și la prima întâlnire am întârziat intenţionat 20 de minute. Cei de la Lazard Freres au fost foarte revoltaţi de atitudinea mea. Domnul Saltier aproape că nici nu mi-a adresat cuvântul. Unul din consultanţi mi-a spus: “Domnule, noi suntem Lazard Freres, membru al guvernului francez. Nu trebuia să ne faceţi să vă aşteptăm”. 

Iar eu i-am spus răspuns: “Domnule, nu sunt premierul Franţei, dar sunt un client, care dacă  vă semneaza acordul pe care l-aţi propus Guvernului României, primiţi nişte bănuţi. Vor fi mulți, vor fi puțini…îi luaţi, nu îi dati. Și eu sunt împuternicit de Guvernul României să semnez sau nu acest acord”. Până la urmă am ajuns la o înţelegere. 

Și ne-am apucat să facem statutele FPP, planurile lor de început, să găsim consultanță pentru fiecare, să le găsim sedii.

Alocarea între FPP a fost o soluție mixtă. Am rulat mai multe scenarii pentru că voiam să fie echilibrate și atunci am făcut o împărțire și pe orizontală și pe verticală, în sensul că cele 6800 companii devenite între timp, pentru că se mai divizaseră, le-am împărțit în trei categorii, după dimensiune – mari, mijlocii, mici și în mai multe categorii după funcțiune, după industrie.

Și am zis așa:

Cele mici se alocă teritorial, egal. Deci tot ce e în zona Munteniei, întreprindere mică, ajunge la SIF Muntenia şi restul mai departe, pe regiuni.

Cele mijlocii, după un criteriu mixt, teritorial și de funcție.

Iar companiile mari, am  pus grosul industriei chimice la SIF Oltenia, grosul industriei lemnului și mobilei la SIF Banat Crișana, turism și încă vreo câteva la SIF Transilvania, industria ușoară, textilă la  SIF Moldova, aviație și construcții de mașini la SIF Muntenia.

Au fost niște criterii mixte, gândite în principal de mine cu cel care era șeful Oficiului de calcul de acolo, Ladislau Orandiak, colegul meu care nu e cunoscut în domeniu, dar care a avut o contribuție majoră în asamblarea datelor și constituirea FPP.  

La momentul respectiv, îmi imaginăm FPP-urile un pic altfel, că o să funcționeze profesional și că o să fie ferite de interferență politică. Dar a survenit momentul vară-toamnă 1992, când Guvernul Român era clar sub presiune politică, era destul de clar că n-o să reziste și se apropiau alegerile.

Adrian Severin a optat să-l consilieze pe Roman și pe alții să facă o împărțeală echitabilă, un fel de algoritm, și să numească în conducerile FPP-urilor oameni din toate zonele politice. Și uite așa, primele consilii de administrație ale FPP au avut o structură mai mult sau mai puțîn politică și cu sprijin mai mult sau mai puțîn politic.

Reporter: Cine au fost primii conducători la FPP-uri?

Doru Nicolaescu: Primii conducători au fost: Doru Mihăescu la FPP Muntenia, Mihai Fercală la FPP Transilvania, Corneliu Iacobov la FPP Moldova, Vasile Şalapa la FPP Oltenia și Ioan Cuzman la FPP Banat-Crișana.

Unii dintre conducători au știut cum să jongleze între politică și viitorul capitalist. Au învățat repede ce și cum trebuie să facă. Au știut să-și consolideze poziția nu numai prin sprijin politic, ci și prin achiziția de acțiuni. Întîi i-au rugat pe prietenii din busines să achiziționeze acțiuni. Dup-aia au achiziționat direct, prin interpuși, prin firme, și-au consolidat poziția. Aceşti conducători ar fi fost probabil și în ziua de azi pe aceleaşi poziţii dacă n-ar fi atins o vârstă și nu s-ar fi retras. Sau alții s-au retras sub presiunea acționarilor.

La început, toți au venit pe la Agenția de Privatizare să își ia numirea, să afle ce trebuie să facă. După care, după un timp, ne duceam noi la ei 😊

Așadar FPP-urile s-au născut greu și în chinurile luptelor politice ale anilor respectivi. Mai toate au beneficiat de consultanță externă care a fost negociată și asigurată de la început de Agenția de Privatizare și care le-a prins bine. Oamenii din aceste FPP s-au școlit, șefii au înțeles că trebuie să facă altceva decât credeau ei la început. Până la urmă nu au mers rău deloc.

În schimb, Fondul Proprietății de Stat a mers de la rău spre foarte rău. De la început, numirea în funcțiile de conducere la Fondul Proprietății de Stat a fost politică. Și după alegerile din 92, PDSR-ul de atunci, dominând scenă politică, a pus un senator PDSR.

FPS avea 70% din  acele companii, pe care trebuia să le administreze și să le vândă prin diverse metode, iar 30% erau administrate de FPP, în numele poporului. Fiecare cetățean avea o acțiune, fiind date primele certificate care au fost schimbate prin legea din 95.

Aşadar, în 1992, urmare a primei legi a privatizării, s-au împărțit primele certificate de proprietate. Îmi amintesc că aveau 5 fâșii cu cele cinci FPP. Puteai să desfaci o fâșie cu un FPP, să o vinzi, puteai să păstrezi altă fâşie, cu alt FPP. Mecanismul era conceput ca să permită circulația și concentrarea.

S-au dat atunci certificate pentru 17.160.000 de cetățeni. Mecanismul de împărțire a fost complicat. Am folosit poșta militară, care era atunci mult mai dezvoltată decât în ziua de azi. Agenția de Privatizare a trebuit să le emită, să le tipărească și să le distribuie. Au fost așa numitele certificate ale lui Severin, blamate grav de toți de atunci, că nu s-a scris nicio valoare pe ele. Dar nu puteam să punem o valoare cum a vrut Nicolae Văcăroiu, de 1 milion de lei,  pentru că valoarea aceea putea să nu însemne nimic.

Reporter: Cine se ocupa de verificarea acestor certificate?

Doru Nicolaescu: La început, Agenția de Privatizare avea mandat să supervizeze aceste certificate și să facă o piață a certificatelor. CNVM s-a înființat abia în toamna lui 1994.

Practic, la Agenţia de Privatizare, a apărut a treia iniţiativă de creare a unei burse, pe lângă BNR și Ministeul Finanțelor.

Reporter: Dvs aţi lucrat la toate aceste proiecte. De ce nu le-aţi unit?

Doru Nicolaescu: Pentru că decizia nu era la mine. Eu nu eram om politic. Eu eram doar specialist, propuneam diferite inițiative. 

Dar sigur că erau oamenii care au înţeles. Mugur Isărescu și Florin Georgescu, chiar Eugen Dijmărescu, care era ministrul Economiei și Finanțelor, încercau să unifice toate inițiativele astea.

Reporter: Cum a evoluat piaţa acestor certificate?

Doru Nicolaescu: Aceste certificate, emise în 92, au început să aibă o viață, au început să circule. Sigur că au apărut dealerii de certificate.

Mulți oameni de afaceri au inceput să vadă potențial în aceste certificate şi să prevadă că vor avea o valoare mai mare în viitor și pot fi achiziționate pe nimic. Și au început să le cumpere.

În primăvara lui 1994 a apărut o chestie aparte. Dacă-mi aduc aminte bine, la inițiativa senatorului PUNR Viorel Salagean, fost ziarist, comentator economic, a apărut așa-numita lege MEBO.

Mulţi auziseră de acest management and employee buyout (MEBO). Mulți se gândeau –  directori și șefi de sindicate – să facă un management employee byout.

Noi, la Agenția de Privatizare, în afară de treaba asta cu certificatele, am avut ca mandat prin legea din 92 să derulăm un program pilot de privatizare în care să experimentăm toate metodele de privatizare: vânzarea prin acțiuni pe piață, IPO cum ar veni, management employee byout, vânzarea negociată. Și au fost alese 24 de întreprinderi care să facă parte din acest program pilot.

Şi care s-a executat. Aşa a fost vândută Ursus pe acțiuni. Îmi amintesc că mi-a vândut şi mie Mirel Lichiardopol 3 acţiuni la acea vreme, că el se ocupa de asta, şi mi-a zis că trebuie să fiu un exemplu. Aşa că am cumpărat 3 acţiuni, iar anul trecut am primit dividende după 30 de ani. 

Așadar s-a făcut vânzare prin acțiuni, s-a făcut vânzare către management, s-a făcut vânzare către management și salariați, s-a făcut vânzare negociată.

Iar cei de la PUNR au propus această lege MEBO, care obligă FPP să schimbe acțiunile pe care le aveau într-o societate contra certificate de proprietate, cum ar fi să-și răscumpere propriile acțiuni cu acțiuni de la societatea X.

Sigur că 30% din societatea X avea o anumită valoare, iar certificatele de proprietate aveau o valoare nominală de 5.000 de lei pe fiecare fond. Și atunci trebuiau să strângă tot, că nu le ajungeau. Adică toți salariații aveau 200 de certificate, nu le ieșea la valoarea contabilă și trebuiau să mai cumpere, ceea ce a stimulat piața.

Aşa s-a dezvoltat piața și au învățat să-și facă niște asociații, așa-numitele PAS-ul, Programul acțiunilor pentru salariați. Au fost niște consultanți englezi care au vândut chestia asta pe piața românească. Iar pe lângă PAS-uri au apărut și intermediarii care le adunau certificate și le dădeau.

Și uite așa apare în istorie Sorin Ovidiu Vîntu, dar nu numai. Erau și Dinu Patriciu, Cătălin Chelu și alți câțiva. Se duceau la FPP și schimbau pentru acțiuni ale societății la o anumită valoare.

Sigur că această activitate a atras comentarii. Mulți au acuzat că sunt unii care cumpără pe nimic întreprinderile pentru care au muncit o viață întreagă.

Reporter: Ce s-a întâmplat în continuare?

Doru Nicolaescu: Nicolae Văcăroiu a fost premier al României în perioada 19 noiembrie 1992 – 11 decembrie 1996. Îl respect pentru faptul că a fost un om onest și a susținut puncte de vedere pe care el le considera corecte, dar avea niște concepții extrem de comuniste.

În 1994, Văcăroiu avea mai multe tipuri de presiuni, presiuni de la Banca Mondială să accelereze programul de privatizare, presiuni de la salariați care voiau să-și răscumpere mai repede întreprinderile și nu voiau să cumpere de la Vântu certificate, presiuni de la cei care voiau să cumpere de la Vintu, dar voiau să îşi ia intreprinderile mai repede, presiuni de la Vintu sau de la Dan Fischer. 

Apăruseră şi acuzaţii că se îmbogățesc unii.

Să nu uităm că Dinu Patriciu juca și un rol politic pe atunci, în PNL.

În aceste condiţii, în vara lui 94, în iunie, am fost chemat la Guvern la o ședință  de urgență. M-a chemat șeful Agenției, care era numit politic. Eu am fost chemat ca specialist.

La acea ședință la Guvern erau miniștri, miniștri de stat, consilierul primului ministru. Primul ministru, stând în capul mesei, ne-a spus că sunt anumite probleme cu certificatele, că au ajuns unii să facă milioane din asta, că unii dau certificatele pe o ţuică şi că, în concluzie, trebuie să facem ceva. Că nu putem lăsa certificatele să jongleze liber in piață, că trebuie să le dăm o valoare din oficiu și să le dăm valoarea de un milion de lei, ca să aibă și substrat politic, să arate că PDSR dă câte un milion de lei la fiecare cetățean.

Şi a expus un plan de accelerare a privatizării, care nu aveau nimic de accelerare, dar care avea drept componentă principală că se schimbau certificatele lui Severin cu certificatele lui Văcăroiu.

Certificatele nu mai aveau o valoare nominală de 25.000 de lei, cum fuseseră ale lui Severin, câte 5.000 pentru fiecare FPP, ci aveau o valoare nominală de 1 milion de lei și urmau să fie preschimbate în acțiuni concrete, de la societăți comerciale, sau în acțiuni la FPP. Acum FPP s-au transformat în SIF-uri, societăți de investiții financiare. Fiecare cetățean opta pentru companie sau pentru SIF și cei care nu optau până la încheierea perioadei de subscripție, erau vărsati la SIF-uri automat ca acționari.   

Reporter: Adică au zis din pix că valoareaza 1 milion?

Doru Nicoleascu: Da. Nicolae Văcăroiu ne-a spus valoarea aceasta în ședința de guvern, după care s-a făcut liniște la masă. Ne-a întrebat ce părere avem. Toată lumea a tăcut, dar eu m-am apucat să vorbesc: “Mă scuzați, nu știu cine a făcut acest plan, dar mi se pare o mare prostie”. Văcăroiu, cu mândrie, mi-a replicat spune: “Eu l-am făcut, în weekend”.

În timpul ședinței de guvern, când mi-am exprimat punctul de vedere, Văcăroiu mi-a zis: “Tinere, o să înţelegi mai încolo.Noi vedem lucrurile altfel. Când o să fii mai matur, o să înțelegi”. Pe vremea aceea, dacă nu aveai cel puțin 50 de ani, nu erai ascultat în cercurile guvernamentale. Și eu nu aveam vârsta aceea.

După acest episod, în zilele următoare, cei de la guvern i-au spus lui Iacob Zelenko care era preşedintele Agenției să mă dea afară. Ceea ce au și făcut.

Aşa că m-am apucat să îmi strâng bagajul. N-am zis nimic, toată viața am fost un om ascultător.

În ziua în care mă pregăteam să plec de la agenţie, aveam programat un interviu cu o ziaristă de la Cotidianul, care era organul principal al opoziției, ținea de PNȚCD, era trompetă principala. Pe vremea aia trăia bătrânul Coposu.

A venit ziaristă respectivă, i-am spus că nu pot să îi mai dau interviu pentru că nu mai sunt director general. A ieșit din birou și a ajuns la secretara mea care i-a spus fără că eu să știu: “După ce că muncește zi și noapte, stă, doarme prin agenție, uite, l-au dat afară”. Și i-a arătat ordinul de demitere a mea, că mi se desface contractul de muncă pentru faptul de a fi exprimat în public opinii personale contrare celor stabilite oficial.

Anterior, am avusesem o discuție cu niște ziariști de la Capital în care le-am spus că domnul premier Văcăroiu a hotărât să stabilească din pix valoarea certificatelor, că a auzit el că pe la Obor cu atât s-ar vinde. Era ca și cum guvernatorul Băncii Naționale i-ar fi întrebat pe valutişti cât e dolarul azi. Și acei ziariști chiar asta au scris.

Din punctul meu de vedere, ce voia să facă Văcăroiu era un plan care nu accelera cu nimic privatizarea, ci doar crea o grămadă de probleme printr-un acționar difuz la SIF-uri, un acționar difuz la întreprinderi, abuzuri de tot felul, nu permite concentrarea. După apariția articolului în presă au existat presiuni şi mai mari ca să mă schimbe din funcţie.

După aceste întâmplări, în Cotidianul a apărut că Nicolaescu de la ANP a fost dat afară pentru delict de opinie, că mi-am exprimat în public păreri personale, contrare celor stabilite oficial. Ştirea a fost preluată de alte şapte 7 ziare. Evenimentul Zilei m-a dat și cu poză la birou, cu părul ciufulit, după o noapte nedormită la birou.

În urma acestui scandal, profesorul Coșea, care era prim vice prim ministru şi care întotdeauna a fost un om inteligent, s-a consultat cu câțiva și ştia că va avea dificila sarcină să treacă la executarea planului Văcăroiu.

Iar cei cu care s-a consultat i-au zis că eu mi-am exprimat opiniile corect şi l-au sfătuit să mă ia înapoi, să mă ţină înăuntru, pentru că, dacă voi fi afară, voi face praf, public, tot planul.  

Drept pentru care am fost chemat la telefonul scurt, în biroul lui Zelenko, că vrea domnul ministru Coșea neapărat să vorbească cu mine. Şi domnul Coşea mi-a spus că voi fi reintegrat pe functie. Şi am rămas la Agenţia de Privatizare, pe aceeaşi funcţie.

Trebuia să facă cineva lista de întreprinderi, iar eu aveam baza de date. Cine era în stare să facă toată treaba asta? Dacă eu plecăm, rămânea totul în aer, mai ales dacă plecam ostil. În plus, și cei de la Oficiul de Calcul erau oamenii mei și plecau odată cu mine. Respinsesem zeci de oferte din mediul privat.

Pe vremea aceea nu erau oameni pregătiți ca în ziua de azi, cu studii în străinătate. Mai ales că salariile erau foarte mici. Aveam ceva de genul echivalentul a 50 de dolari pe lună ca director general, șef de departament. Adică era o rușine. Niciodată nu am fost bun să îmi negociez salariul, dar la poziţii şi funcţii am fost mereu foarte ferm.  

Aşa că am rămas la ANP și m-am apropiat din ce în ce mai mult de cei care erau în sectorul privat și aveau inițiative pe piață.

Sorin Ovidiu Vîntu, care începuse să capete influenţă, mă tot bătea la cap să mă duc la firma lui de brokeraj, Bursa Gelsor. Dinu Patriciu avea deja oameni. Danielescu era la SAFI…

Dar visul meu era să îmi fac o firmă de brokeraj. Am fost și în Anglia în scopul ăsta, dar nu m-am înțeles cu unii, că toți voiau să fac ceva de genul eu să fac toată munca și să fiu salariatul lor aici, iar ei să vină să se îmbogățească. Pentru că nu am reuşit să îmi fac firma mea, ulterior, mi-am dat demisia de la Agenția de Privatizare și am bătut palma cu Sorin și m-am angajat la Gelsor in aprilie 1995 director general. Am facut pasul acesta pentru că voiam neapărat un loc în arhitectura pieței.

• Comisia Națională de Valori Mobilliare – înființată în 1994

 Reporter: Când a luat ființă CNVM?

Doru Nicolaescu: Să ne întoarcem la 1994… Toată toamna aceea, pe când lucram la ANP, am urmărit cum evoluează procesul propus de Văcăroiu. Am scos catalogul societăților pe care să le răsfoiască oamenii, să-și aleagă unde să investească. Era un catalog cu date financiare de la șase mii și ceva de întreprinderi. 

În toamna lui 94 a fost numit CNVM, au fost numiti comisarii CNVM: Ştefan Boboc – preşedinte, Cezara Bebis, Gheorghe Dolgu, Mihai Radu, Daniel  Ionescu – membri. Eu m-am exprimat cumva foarte critic vizavi de noii comisari numiți pe criterii politice şi fără să se ţină cont de experienţă.

Reporter: Stere Dacă Farmache conducea Comitetul din Ministerul Finanțelor, cum de nu l-au numit pe el?

Doru Nicolaescu: El se aștepta să fie numit în conducere. Mă așteptam și eu să fiu luat în calcul drept unul din candidați. Dar Parlamentul a decis altfel, pe criterii politice.  

Stere, cum e el cuminte și disciplinat, a acceptat să fie preluat, că tot aparatul lui a fost preluat de CNVM, că aia nu aveau nimic și habar n-aveau ce să facă. A trebuit să îi preia pe unii care știau ceva și care făcuseră ceva până atunci. Aşa că Stere devenea un fel de şef de serviciu în CNVM. 

CNVM s-a instalat în funcție, a început să-și aleagă oameni, să emită diverse trăznăi și decrete.  Dar personalul de la CNVM care era luat din Finanțe începuse să fie în contact din ce în ce mai strâns cu cei de la Banca Națională, ca să nu meargă pe direcții paralele. Și consultanții de la Banca Națională au ajuns și pe la CNVM. Îmi amintesc de Hugh Leland.

Aşa că ne îndreptam încet către un proces de unificare al proiectelor. În orice caz, CNVM a emis prima legislație specifică cu privire la organizarea Bursei și a precizat că, dintre societățile de brokeraj de valori mobiliare de atunci, trebuie ales un Comitet care să conducă Bursa. În felul acesta definea Bursa ca o instituție de interes public, dar administrată privat. Ea nu era de stat, dar era de interes public, administrată privat de un Comitet ales. Practic toate firmele de brokeraj erau membre ale Asociației Bursei, care era cumva cea care înființa Bursa, dar nu era proprietar, cum s-a făcut ulterior la Rasdaq.

Asociația Bursei avea o oarecare senioritate asupra Bursei de Valori, în sensul că Asociația alegea Comitetul care numea directorul general și, odată cu numirea directorului general, își începea existența Bursa de Valori. Acesta era primul act din viața Bursei de Valori – să fie numit directorul general. Anterior numirii directorului general trebuia constituită Asociația Bursei, ceea ce trebuia constituit din membri care trebuiau să fie societăți de brokeraj și care inițial nu erau destule, pentru că, pentru a constitui o persoană juridică non-profit, dar de interes public, potrivit Legii numărul 21 din 1924, era necesar să existe 24 de persoane.

Reporter: Ce intermediari erau atunci?

Doru Nicolaescu: Cei mai activi, în afară de Gelsorul lui SOV, erau Active Internațional, unde proprietar era New Century Holdings, condus de Andrei Siminel, care a fost omul lor din 93 de când l-au recrutat. Mai era Sivamo care era al lui SAFI și al PNL, parțial. Mai era o firmă făcută de Ioan Mihăilă, care a devenit primul președinte al Bursei și care avea sprijin din partea unor grupări legate de cooperație, care controlau atunci Bankcoop și Mindbank.

Mai era o societate de brokeraj făcută de George Constantin Păunescu, că nu se putea altfel  atunci 😊

Mai erau vreo 3-4 firme din Cluj, care era un centru financiar important, din care Broker Cluj al lui Petru Prunea era cea mai importantă. Mai era una de la Târgu Mureş a lui Dănciulescu.

Sever Mureșan făcuse o firmă de brokeraj, aparent în Elveția și care deschisese o filială în București, unde era Virgil Anastasiu. Nu mai știu cum se chema atunci, dar teoretic firma avea nume de Elveția și sucursală la București. De fapt era a lui Sever Mureșan.

Toate astea au fost făcute prin toamna lui 94, începutul lui 95.

Reporter: Între timp, știu că au apărut și fondurile mutuale. Cum și-au început activitatea?

Doru Nicolaescu: Între 92 şi 93, Mișu Negrițoiu a fost ministru de stat pentru coordonare, strategie și reformă. El a fost retras drept consilier al lui Iliescu, pentru că Mișu Negrițoiu intrase în conflict cu Guvernul Văcăroiu tot pe tema accelerării privatizării și au avut câștig de cauză conservatorii, iar reformatorii, cum era Mișu, au fost retraşi. Mişu voia să îl schimbe pe şeful FPS, dar nu a reuşit.

Dar înainte să se retragă, în toamna lui 93, Mişu a promovat două acte normative foarte importante, unul legat de fondurile de  Investiții şi unul legat de piaţa de capital, documente care au stat la baza legislației dezvoltate ulterior de CNVM.

În 94, inainte de apariția Bursei și a firmelor de brokeraj, au început să apară fonduri de investiții care se înregistrau la agenția de la Finanțe, în baza legilor date de Mișu Negrițoiu. Și au început să apară fonduri de investiții, între care cel mai cunoscut a fost Fondul Oamenilor de Afaceri, administrat de SAFI, dar și Fondul Dacia Felix, administrat de Sorin Dan, care a avut o creștere la fel de rapidă ca și banca. Acesta era cercul de interese  teoretic al lui Sever Mureșan, care era în spatele băncii.

Bineînțeles că și fiecare FPP încă – că abia în 1995 s-au transformat în SIF-uri – avea o firmă de brokeraj. Și fiecare fond de investiții, își făcea, pe lângă fond, și o firmă de brokeraj, ca să poată să cumpere, să vândă acțiuni.

Reporter: Aceste fonduri de investiții aveau clienți?

Doru Nicolaescu: Erau destul de mulți. FMOA a lui SAFI și Fondul Dacia Felix au avut foarte mulți clienți. Cel mai mic era al băncii Credit Fond și administrat de firma Certinvest, care avea 5000 de investitori. SAFI avea zeci de mii de investitori. Iar fondul Dacia Felix avea vreo 17.000 investitori, dacă nu mă înșel.

Românii au apetit pentru investiții, au avut întotdeauna. Și au și acum în ciuda tuturor țepelor date. Sunt foarte mulți români pe cripto, orice chestie nouă îi atrage.     

Reporter: Să ne întoarcem la crearea Bursei.

Doru Nicolaescu: În 1994, CNVM a dat dispoziție că trebuie să se constituie Asociația Bursei și să aleagă primul Comitet și membrii în primul Comitet trebuie să fie sprijiniți de o firmă din Asociația Bursei. Eu acceptasem în aprilie 1995 oferta lui Sorin pentru un loc la Gelsor, acesta fiind tichetul meu către Comitetul Bursei, că aveam o firmă de brokeraj, un SVM cum era pe atunci, care să mă sprijine. Și bineînțeles că Sorin Vîntu m-a împuternicit ca din partea firmei Gelsor să reprezint firma și să particip la Asociația Bursei.

Îmi amintesc că nu eram destui ca să facem Asociația, așa că a făcut în mare grabă Vali Velcea o firmă de brokeraj, ca să fim 24 și să putem face o Asociație.

Reporter: Cum s-a creat Asociația Brokerilor?

Doru Nicolaescu: În paralel, unii se străduiau să facă o așa-numită Asociație a Brokerilor, care voia să facă o piață dealer- to -dealer, deci să fie Asociația Brokerilor care să dețină o piață de tip Nasdaq. Teoretic, Asociația Brokerilor trebuia făcută de oameni care aveau calitatea de brokeri, după care a venit cineva și a zis că trebuie să fie societăți de brokeraj, nu brokeri persoane fizice. 

În orice caz, la facerea ei s-au înregistrat și trei persoane fizice, fiindcă nu erau suficiente societăți de brokeraj, cele trei persoane fizice fiind Valeriu Velciu, Florin Pogonaru și subsemnatul. Ulterior, am fost cumva excluși, deși un fondator nu poate fi exclus că rămâne acolo calitatea de fondator, prima hârtie de la tribunal.

Acest lucru s-a făcut pe vremea când președintele Asociației, Marcel Cobuz, la cerința patronului lui de atunci, care era George Păunescu, și care a spus că nu pot fi membri decât societăți de brokeraj, nu și persoane fizice.

De fapt, George Păunescu nu prea voia să audă ce se vocifera, iar niciunul dintre cei trei nu eram comozi. Așa că ne-au scos și nu ne-au mai chemat la întâlniri.

Primul președinte ales la Asociația Brokerilor a fost George Constantin Păunescu, iar la Asociația Bursei, primul președinte ales a fost Sever Mureșan. Și după aceea, fiindcă a fost mazilit repede, a fost schimbat cu Ioan Mihăilă.

Reporter: Deci primul președinte al Asociației Bursei a fost Ioan Mihăilă.

Doru Nicolaescu: Da. Mihăilă voia să fie recunoscut ca președinte și încerca un pic să influențeze lumea. El era om de afaceri, fost șef de trust de construcții hidrotehnice. A făcut mari amenajări pe Valea Oltului încă de pe vremea lui Ceaușescu.

Era un om cu bani și prietenii lui din sistemul bancar și din zona politică i-au spus să își facă o firmă de brokeraj și a făcut-o. Avea și el ambiții în domeniul ăsta. Mihăilă și-a făcut campanie și a spus că o să sprijine Bursa. El nu înțelegea ce e o Bursă, dar înțelegea că e un loc de prestigiu.

El încerca să se impună ca președinte, prezidând ședințele, încercând să facă armonie între noi, ceea ce nu era ușor. Dar pe chestiuni de fond cu privire la viitorul Bursei, reușeam toți să cădem de acord și am căzut de acord de la început că Bursa trebuie să aibă un buget propriu și să aibă o disciplină bugetară strictă ca să stea pe propriile realizări, nu pe cerșeală de la Guvern, nu pe donații de la consultanți. 

La început, Mihăilă și-a exercitat mandatul foarte corect. Ne-a invitat pe toți membrii Comitetului la vila lui de la Păușa, ca să ne înțelegem, să ne împăcăm, că erau mereu dispute puternice în Comitetul Bursei.

Eram nouă în Comitetul Bursei: Doru Nicolaescu, Virgil Anastasiu, Siminel Andrei, Ioan Mihăilă, Profesorul Alexandru Rusovici (care era din partea grupului Păunescu), doamna Drăgoescu care era din partea celor de la Cluj, Băciulescu de la Târgu Mureș, Floriean Firu, Sever Mureșan. Când a plecat Mihăilă în străinătate și nu s-a mai întors, am rămas fără un om și a fost introdus Viorel Marian Pană, în martie 1997. Și l-am făcut și președinte cu acea ocazie.  

În Comitetul Bursei, trei dintre noi erau cei mai activi: eu, Virgil Anastasiu și Andrei Siminel. Toți aveam interese în spate ale propriilor firme de brokeraj și toți aveam voință puternică și pricepere tehnică. Și înfruntările între noi erau dure, iar atunci când ne înțelegeam între noi, degeaba încerca președintele să ne impună ceva, că tot Comitetul se lua după noi.

Eu și Virgil eram vicepreședinții Comitetului Bursei. În general eram pe poziții divergente, dar atunci când ne înțelegeam era greu și lui Siminel să se opună.

Siminel Andrei nu prea făcea opoziție, avea doar interese punctuale. Era activ și îl interesa propășirea Bursei ca fiind o condiție pentru propășirea firmelor pe care le reprezenta.

Reporter: Știu că statul v-a dat un credit pentru crearea BVB.

Doru Nicolaescu: Banca Națională a acordat un credit, dar nu că a vrut Banca Națională, ci au fost alocați de la buget un miliard și jumătate de lei pentru începerea activității BVB. Menționez că toți banii au fost dați înapoi.

În mod generos, Banca Națională ne-a zis că amenajează și sediul BVB, că face donație calculatoare și multe altele ce mai erau necesare.

Am preluat cu plăcere și cu mulțumiri tot ce ne-a dat Banca Națională. Inclusiv consultantul 😊.

 Reporter: Cum a ajuns Stere Farmache la conducerea BVB?

Doru Nicolaescu: Îl cunoșteam pe Stere Farmache de la Comitetul din Finanțe, și îl cunoșteam și pe Costin Donoaică, cel pe care și-l dorea BNR la conducerea BVB.

Dar noi nu doream o bursă care să fie ca o anexă a Băncii Naționale a României, ci visam la o bursă independentă.

Or Costin, deși un tip remarcabil și pregătit profesional, nu credeam atunci că ar fi putut fi în stare să se desprindă de Banca Națională, să fie independent, în timp ce Stere Farmache putea. Venea din Finanțe, n-avea relații foarte apropiate cu Banca Națională.

În culise fiind toate interesele astea, fiecare voia să-și promoveze omul ca director general.

Costin își făcuse și el lobby, vorbise cu Mihăilă și îl susținea puternic. Costin se dusese și la Sorin Vântu și Sorin îl susținea pe Costin. Dar eu nu eram mulțumit cu situația.

Soarta a făcut ca odată, când ieșeam eu de la CNVM, în primăvara lui 95, să mă întâlnesc cu Stere pe stradă. Eu trecusem deja la Gelsor și participasem la niște întruniri pentru facerea primului comitet al Bursei. Am oprit mașina și l-am întrebat dacă vrea să fie directorul general al BVB.

Nu știam că celălalt grup de interese condus de Virgil Anastasiu voia să îl susțină tot pe Stere. Dar Virgil nu îndrăznea să discute cu mine, că pe-atunci eram pe poziții ostile complet.

Virgil, care era din grupul lui Sever Mureșan, făcuse alianță cu Gabi Crăiniceanu, care era din grupul Păunescu, și trăgea și SIF Muntenia în direcția lor. Aflase din culise că Vîntu îl sprijinea pe Costin și nu îndrăznea să își prezinte propunerea oficial. Nu știa ce poziție are Siminel.

Atunci, am vorbit cu Virgil Anastasiu despre Farmache, pe care îl cunoștea de la o deplasare a lui Stere în SUA și am aflat că Virgil îl voia și el pe Farmache.   

Așa că, după ce am vorbit cu Stere, m-am dus să vorbesc cu SOV, să îl conving. Dincolo de toate cusururile lui, Sorin este un om parolist, mai ales când nu e vorba de vreun interes financiar imediat, și mi-a spus că îi promisese lui Costin că îl sprijină. Eu i-am spus că nu e bine cu Costin, că vrem o bursă independentă de Banca Națională, care să fie controlată de brokeri, că e a noastră, nu e a statului, nu e a CNVM.

I-am spus că în Comitetul Bursei eu votez ca individ, nu ca reprezentant al cuiva cu mandat. Și l-am convins că Stere e opțiunea mai bună pentru conducerea BVB.

 Așa că, în primul Comitet, noi aveam voturi pentru Farmache.  Dar Mihăilă nu-l prea voia. A oprit sedința, s-au mai dat telefoane, s-a dus el personal până la Vântu să-l convingă să mă întoarcă pe mine cu cheia în direcția cealaltă. În ciuda discuțiilor, și eu, și Virgil am fost fermi și cei ale căror voturi le-am solicitat explicându-le de ce credem că e mai bine cu Farmache au fost și ei fermi. Și, uite așa, Farmache a devenit primul director general al BVB, în mai. A fost o surpriză pentru toată lumea.

Decretul cu constituirea Asociației Bursei a fost unde pe 28-29 aprilie, numirea lui Farmache în mai. În felul acesta a apărut Bursa ca persoană juridică.

 Stere Farmache a fost omul potrivit pentru perioada dificilă de început a Bursei, pentru că el a avut calmul, tactul și diplomația necesare să navigheze printre diversele conflicte. Nu am avut ostilitatea nici cu Banca Națională. A reușit să-și atragă sprijin de la toți.

La început noi trebuia să stabilim remunerația și am decis că, neavând Bursa bani, să nu dăm niciun fel de remunerații la membrii Comitetului. Salariații Bursei au aveau salarii foarte mici, pentru că, după mentalitatea contabililor de atunci, dacă Bursa era definită ca instituție de interes public, salariații BVB erau asimilați funcționarilor publici și aveau salarii mici. Îmi amintesc că, în primele ședințe de Comitet, la sfârșitul ședinței, Mihăilă își scotea șapca și făcea o chetă pe la toți membrii ca să mai dăm un plus la salariu sau niște prime la personal, ca să nu plece.

Stere a început să angajeze oameni, a avut deplină libertate. Deși în Comitet erau reprezentați oameni importanți și cei mai mari actori ai pieței și oameni cu bani, niciunul n-a încercat să îl influențeze.

Reporter: Ce ne puteți spune despre sistemul de tranzacționare?

Doru Nicolaescu: Prima mare luptă și prima mare discuție a fost despre principiul și sistemul de tranzacționare.

Banca Națională și Hugh Leland, un remarcabil reglementator care lucrase la agenția de reglementare din Canada și participase la proiectul de constituire a Bursei din Liubliana, din Slovenia, propuseseră pentru România un sistem derspre care credeau că e bun, dar noi credeam că nu este ceea ce trebuie.

Ei doreau să facă o Bursă mică, care să crească progresiv, în timp ce noi voiam să facem un “Big Splash” de la început.

Noi voiam să creștem repede, să facem afaceri, eram dinamici. Eram lupii tineri, voiam capitalism, să ne îmbogățim. Visam la milioanele pe care le aveau brokerii pe Wall Street.

Și, desigur, era și Programul de privatizare în masă, care făcuse niște milioane de acționari în societăți și care n-aveau debușeu. Deci era clar că era un potențial uriaș de piață.

BVB se formase independent de Programul de Privatizare în Masă. Legătura a fost datorită naturii activității, că noi toți ne gândeam la asta, unde facem o marjă mare de profit.

Așa că am fost cu toți de acord că ne trebuie alt sistem de tranzacționare. Se propusese un sistem cu licitații pe fiecare titlu succesiv, cu formarea unui preț. Aici fac o paranteză  – ce este cel mai important într-o piață? Mecanismul de formare a prețului. În piața negociată, prețul se formează prin negocieri între două părți. În piața de tip Bursă, care este o licitație cu mai mulți participanți simultan, prețul ar trebui să se formeze acolo unde se pot face cele mai multe tranzacții. Acolo unde este volumul optim. Ca să cauți acest preț optim și volumul optim sunt mai multe metode.

Exista formula care fusese propusă, să facem fixing – să facem licitații pe fiecare titlu separat, ca să se formeze un preț și acela e prețul de fixing și la prețul acela se derulează tranzacțiile următoare. Dar acesta este un mecanism greoi, controlat și care nu permite deloc speculații. Ori noi visam la speculații și nu numai, dar era un mecanism greoi și care nu permitea să te desfășori ca firmă de brokeraj.

Și aici am fost toți de acord cu asta, cei din Asociația Bursei. Dar a fost foarte greu să îi convingem pe cei din stafful Bursei care știau ce învățaseră de la Hugh Leland și de la BNR.

Dar într-un final am reușit să îl convingem pe Stere Farmache care este linia care trebuie urmată.  Și am reușit să convingem și CNVM, ceea ce a fost destul de greu.

Așadar am reușit să îi convingem pe toți membrii Bursei că trebuie schimbat sistemul de tranzacționare și din acest motiv a trebui să facem un nou compromis cu politicienii zilei și să facem deschiderea oficială a Bursei atunci când nu aveam încă sistemul de tranzacționare.

Președintele Ion Iliescu voia să deschidă oficial BVB în iunie, pentru că erau multe presiuni externe și trebuia să demonstrăm că nu e cripto- comunist. Și cum demonstrezi mai bine decât lansând templul capitalismului, Bursa de Valori?

Eu m-am opus vehement la ideea inaugurării bursei în iunie, de aceea nu apar în pozele cu Iliescu. Nu am fost la acea inaugurare. Nu mi s-a părut corect. Nu aveam foarte mult respect pentru Iliescu la vremea respectivă. Fusesem la vreo două ședințe la care iar mă apucase vorbitul și a zis celor din anturajul lui să nu mă mai convoace la ședințe, că sunt un tânăr obraznic. Eu eram vehement, aveam o atitudine complet contrară lor. Eu vroiam liberalizare, privatizare, dezvoltare, bursă, ei voiau  o tranziție în etape, să nu scape controlul.

Dar erau presiuni externe foarte mari. Moldova își deschisese o bursuliță, le făcuseră ceva cei de la USAID un program în FoxPro 2, un soft de pe vremea aceea. Făcuseră un Regulament plin de arhaisme. De exemplu, directorul general era președintele Cârmuirii. Pe formularele de ordine către broker nu scria ordin, ci poruncă.

Așa că în iunie a fost inaugurarea sediului Bursei la BNR, fără tranzacții. S-au ținut discursuri, BVB avea sediu, avea oameni etc. Dar noi a trebuit din iunie până în noiembrie 95 să reconstruim tot sistemul de tranzacționare, să reconfigurăm regulamente, soft.

Am avut o activitate susținută.  Mai ales Virgil și cu Andrei Siminel au muncit la regulamente. 

Dar în afară de sistemul de tranzacționare, mai era nevoie și de marfă, de emitenți, trebuia să avem niște acțiuni care să se tranzacționeze, trebuia ca emitentul lor să fie de acord să se tranzacționeze. Nu a fost deloc o poveste simplă.

Reporter: Cum era organizată Bursa în 1995?

Doru Nicolaescu: La început, Comitetul Bursei a avut trei comisii – o Comisie de listare, o Comisie de indici care mai este și acum și mai avea și o Comisie de etică și conduită profesională care toretic trebuia să analizeze cazuri de brokeri care înșelau, brokeri care făceau diverse prostii pe piață și să judece cazurile. Această comisie era prezidată de mine.

Au fost discuții multe cu privire la cine să prezideze Comisia de listare și Cine să prezideze comisia pentru indicii. Dar neavând tranzacționare, nu aveam indici la acea vreme.

Personalul Bursei a avut merite deosebite. Nu pot să-i numesc că nu îi mai știu pe toți. Dar cei din personalul Bursei care s-a împrăștiat după aceea au avut merite deosebite, că au fost permeabili la ce le spuneam noi și au lucrat enorm.

Între timp am migrat ușor dinspre programul de asistență canadiană către British Know How Fund care a agreat direcția noastră de construcție a Bursei și ideea ca Bursa să fie construită pe surse proprii și creditul luat să fie rambursat și să nu mai căutăm donații și asistențe, să stăm pe un buget propriu și să căutăm surse de venituri, ce venituri poate să aibă Bursa.

Așa că primele venituri au fost din taxe pentru listare.  Deși aici era o mică contradicție – vrem să-i încurajăm să se listeze, dar luăm taxă. Dar nu se putea altfel.

Veniturile din comisioane de tranzacționare au venit abia târziu.

Am căutat diverse activități care să aducă venituri. De asemenea, am încercat să folosim banii de la asistența străină pentru a face prezentări și seminarii prin țară și întruniri cu potențialii candidați la listare, ca să înțeleagă ce e bursa, ce să facă. Și ne-am luptat să o ținem așa și așa am ținut-o.

Și Bursa s-a ținut bine și s-a dezvoltat și a rambursat creditul. Și a făcut bani și are bani și acum, deși mai puțini decât ar fi trebuit. În calitate de încă acționar al Bursei, cu o foarte măruntă participație, cred că o să le spun eu cu prima ocazie ce părere am despre managementul din ultimii ani.

Deși ar trebui să am o părere bună pentru că acțiunile Bursei au atins un nivel cum nu au mai avut de mult, au atins din nou spre 30 de lei și nu săriseră de 28- 29 multă vreme, dar cred că mai trebuiau multe să se facă.  

Reporter: Până la urmă, ce sistem de tranzacționare ați folosit?

Doru Nicolaescu: Noi am introdus un sistem de tranzacționare cu predeschidere în care se facă un fel de preț orientativ de deschidere. În pre-deschidere, care dura 15 minute, se introduceau ordine până la ora respectivă și pre-deschiderea aceasta dădea un preț de început, după care erau câteva ore de tranzacționare continuă, adică fără opriri, fără licitații fixe, fără fixing pe prețuri.  vindeam și cumpăram care cât puteam și ce aveam. În mod normal, când se face asta pe o piață fără lichiditate, ai fluctuații foarte mari de preț și blocaje.

La început, primele tranzacții care s-au făcut în noiembrie s-au făcut într-o sală de tranzacționare cu brokerii aflați în sală și cu noi ceilalți, directorii, acționarii brokerilor, privind printr-o ușa de sticlă, făcându-le tot felul de semne disperate că nu prea răspundeau la telefon sau nu mergea telefonul mobil – atunci apăruseră primele mobile altă normă tehnică, nu GSM.

Ședința în piața continuă se termina la o oră, era destul de scurtă pe atunci, pentru că, dacă nu ai ce să tranzacționezi, de ce să stai toată ziua să te uiți în ecran.

Dar încă din faza incipientă am avut în vedere tranzacționarea de la distanță și ce protocoale de comunicații să se folosească. Am recomandat firmelor de brokeraj să își facă linii dedicate, linii telefonice, că și actualul internet tot pe linii telefonice funcționează.

După ce s-a definit sistemul, a trebuit să găsim niște emitenți. Au fost 12 emitenți la început, între care nouă mi se pare că au fost aduși de Petru Prunea de la Broker Cluj, care a avut o activitate foarte energică în direcția asta.

Un alt emitent a fost Sanevit ARAD, care era singură firmă 100% privată. Am pus-o pe piață eu și SOV, pentru că știam că era singură formulă prin care puteam să ne facem exitul de acolo. Noi făcusem o ofertă publică în vară pentru Sanevit, doar parțial reușită. Sorin, când negociase cu acționarii lor, fără să știe ce înseamnă asta, le-a spus: “Nu, domnule, garantez eu, faceți plasament garantat!” Și eu am fost pus în fața faptului împlinit că contractul era semnat. I-am spus: “Știi ce înseamnă plasament garantat, da? Înseamnă că tot ce nu se vinde, cumperi tu”.

Și n-am avut ce să facem și a trebuit o cantitate destul de mare de acțiuni să le luăm noi, ceea ce pentru o firmă de brokeraj atunci era o imobilizare, a trebuit să luăm noi din ofertă ce nu s-a vândut în vara aceea. A fost o încercare. A fost prima ofertă publică din sectorul privat, prima ofertă publică inițială. Mulți ne-au criticat, au zis că e escrocherie. Nu. E doar o istorie destul de tristă, cu o fabrică făcută cu fonduri guvernamentale, cu garanții guvernamentale, dar cu fonduri străine. O fabrică de ultimul răcnet, foarte bună, foarte performantă, dar care din varii motive politice, de management, a ajuns rău.

Cunosc situația Sanevit pentru că m-am ocupat și de managementul fabricii vreo câteva luni. Era o fabrică bine făcută și care putea să aibă activitate bună. N-a fost să fie. Acțiunile pe piață bineînțeles că n-au performat, pentru că pe vremea aia nu era lichiditate. Cine să vândă, cine să cumpere? Sorin a profitat de primele mișcări pe piață că să-și descarce cantitatea pe care o avea ca să o facă cash, iar chestia asta a omorât prețul din plecare și interesul pentru acțiuni.

Nu a fost nici fraudă, nici escrocherie, ci așa a fost să fie.

 Reporter: Ce alte companii au mai fost listate atunci?

Doru Nicolaescu: Mi se pare că era Compa Sibiu, Foraj Sonde Videle, Sanevit, iar cele de la Cluj erau mai toate firme industriale, nu semnificative și cu o lichiditate mică. Dar, bravo lui Petru Prunea că le-a adus.

Dar nu prea au fost tranzacții cu ele. Cele mai active tranzacții la început au fost cu acțiuni Sanevit, că noi aveam interes să vindem, iar alții nu aveau ce să cumpere.

 Reporter: Cei de la BVB spun că au fost 9 emitenți, din care s-au tranzacționat 6 în prima zi.

Doru Nicolaescu: În prima zi, posibil. Eu știu că au fost 12 în primul Comitet de listare. Probabil că nu au venit cu toate documentele la timp.

Știu că trebuia cineva să înceapă tranzacțiile și mărturisesc că m-am înțeles cu cineva ca să facem o primă tranzacție. Trebuia să dăm startul cumva pentru că altfel stăteau și se uitau unii la alții. 

 Aveam o ședință de tranzacționare pe săptămână, după aceea două, după aceea trei. Nu erau ședințe zilnice, pentru că nu aveai ce să tranzacționezi.În jumătate de oră terminai toate tranzacțiile cu câte acțiuni erau atunci.

Dar oamenii care făcuseră investiții în firme de brokeraj și le susțineau, își pregăteau oamenii pentru că așteptau momentul Marii privatizări, în 97, când deveneau efective schimburile. În 95, abia se făcuse catalogul cu firmele, urmau să se emită cupoanele de un milion, să se împartă la oameni și după aceea oamenii să le subscrie în diverse părți și abia de prin 97 urmau să fie mulți acționari în multe întreprinderi. Ceea ce așteptau toți brokerii.

Toți am început să cumpărăm astfel de cupoane înainte să fie transformate în certificate de acționar în bună regulă. De la început, în construcția sistemului s-a pus și problema Registratarului, care nu a fost înțeleasă de unii mai târziu, când au făcut Registratar Central separat.

Conceptul nostru a fost totul sub un singur acoperiș și Bursa avea și registru. Și atunci ca să tranzacționezi, aveai acțiunile în registru care erau în registrul bursei, le mutai din secțiunea întâia în secțiunea a două, secțiunea întâia erau acțiuni în deținere, în depozit, secțiunea a două erau acțiuni tranzacționabile. Le tranzacționai și fiecare și le trecea unde dorea. Se făcea decontarea în sistemul T plus 3.

Inițial aveam nevoie și de o bancă depozitară, dar ulterior nu a mai fost nevoie. 

La vremea respectivă, Bursa fiind cu totul sub un singur acoperiș, exista necesitatea de a avea și un Depozitar. Și a fost și aici o dispută. Bineînțeles că primul depozitar a fost Bankcoop, a fost un compromis cu domnul președinte Mihăilă.

 Reporter: Ce ne puteți spune despre înființarea Rasdaq?

Doru Nicolaescu: Cu Rasdaq e altă istorie.

Noi așteptam companiile din Programul de Privatizare, dar nu stăteam degeaba. Căutam companii să le listăm, să aibă Bursa tranzacționare și, de aceea, treptat, s-a mărit numărul ședințelor de tranzacționare. Practic în al doilea an de funcționare ajunsesem, cred, deja la ședințe zilnice. Erau și mai mulți emitenți.

Avem în cap să dezvoltăm și o piață dealer to dealer sub umbrela Bursei.

Legat de Marea Privatizare, îmi aduc aminte de discuțiile din 94 și iarna 94- 95, când eram încă la Agenția de Privatizare și când toți au zis că va există o generoasă finanțare de la USAID de vreo 24 milioane de dolari asistență pentru Marea Privatizare.

Unii s-au apucat să lucreze țintind la această asistență. De la Guvern și sub sfatul USAID se acționa de zor în direcția creării unei noi piețe. Așa s-a creat Rasdaq, care a fost separată de BVB până la unire.

Părerea mea este că Rasdaq a fost construită greșit încă de la început. Eu le-am spus asta, dar n-au vrut să mă asculte.

La început au fost întruniri furtunoase la Bursă, unde noi nu am fost de acord cu reprezentanții USAID și i-am spus doamnei Sarah Ackerson care ne spunea că vrea să aibă discuții cu reprezentanți ai comunității de afaceri.

De fapt, cei de la USAID voiau să ne vândă, să introducem un sistem pe care îl cumpărau ei și ni-l livrau în contul asistenței, era un sistem de piață care nu avea niciun sens. Era vorba de un sistem care funcționase în Republica Kârgâzstan.

Dar noi am zis celor de la USAID că vrem portalul pe care îl folosește Nasdaq. Virgil Anastasiu a dat numele pieței Rasdaq după Nasdaqul american.

Noi voiam o piață dealer to dealer, nu ce voiau ei să ne vândă și care mersese în Kârgâzstan.

Pe scurt, reprezentanții conducerii Bursei nu s-au înțeles cu USAID. Am fost foarte criticați de colegii noștri că n-am reușit să atragem asistența de la USAID și am continuat cu o asistență modestă de la British Know-How Fund și doar pentru acțiuni, nu pentru salarii.  

Nu am vrut să ne corelăm cu USAID, care insista cu proiectul lor, dar a găsit niște oameni mult mai cooperanți, la Asociația Brokerilor, unde președinte era Marcel Cobuz. Așa că Asociația Brokerilor a fost de acord cu planurile americanilor care au format piața Rasdaq.

Reporter: Bursa era formată din brokeri și societăți de brokeraj. Asociația Brokerilor era formată tot din brokeri. Nu erați aceiași oameni?

Doru  Nicolaescu: Erau aproximativ din aceiași brokeri, dar nu am vrut să legăm BVB de finanțarea USAID. Bineînțeles că, atunci când câțiva de acolo au mers pe o anumită linie, normal că n-avea sens să ne retragem. Așa că am participat și noi, doar că trimiteam pe altcineva, nu mă duceam eu la întruniri.

Societățile de brokeraj participau și acolo, inclusiv eu știam tot ce se întâmplă și mi-am luat loc și acolo. Că voiam ambele sisteme de tranzacționare.

Andrei Siminel era mult mai interesat de Rasdaq și prin natura faptului că avea acționari americani. Era și mai favorabil USAID. Noi nu aveam multe afinități cu USAID. Pe el l-a interesat foarte mult Rasdaq, pentru că el a avut o politică,  de când s-a publicat lista cu societățile, să le analizeze, să facă o listă cu societăți prioritare pe care să le preia. 

Esența este că americanii au conceput un alt sistem. Nu au înțeles când le-am spus că nu e necesar un registru al acționarilor pentru că are bursa Registru. Ei au făcut Registrul Român al Acționarilor, ca registrar central, au făcut acest Rasdaq ca o piață deținută de Asociația Brokerilor. Bursa era o instituție doar condusă de Asociația Bursei.

Rasdaq era proprietatea Asociației Brokerilor. Și au angajat oameni acolo, cu salarii  mult mai mari decât cele din Bursă. Au fost unii care au plecat și de la Bursă pentru a merge la Rasdaq.

Dar aceste salarii mari nu erau bazate pe un buget cu venituri al Rasdaq și RRA, erau bazate pe banii USAID care în doi ani urmau să se termine.

Din cele 24 de milioane de dolari, cred că asistență pentru România au fost doar 7-8 milioane de dolari, restul s-au consumat pe  salarii de consultanți.

Știu că USAID trebuia neapărat să cheltuiască cei 24 de milioane de dolari, pentru că ei fuseseră alocați pentru niște acțiuni ale USAID în Țările Baltice și acolo rataseră. Nu obținuseră aprobarea beneficiarului și trebuiau să-i cheltuiască repede, că altfel Congresul îi tăia din bugetul lor. Și în România au venit și făceau presiuni maxime pe la Ministerul Reformei. Bineînțeles că cum ziceai ceva împotriva lor, erai criticat: Cum să nu absorbim atâtea milioane? Sigur că vreau, dar nu oricum.   

Reporter: Până la urmă pe sistem de tranzacționare a folosit Rasdaq?

Doru Nicolaescu: Având în vedere că eram membri și acolo, nu am acceptat sistemul din Republica Kârgâstan. Cei de la USAID l-au adus pe cel de la Naqdaq, așa cum a cerut Virgil Anastasiu.

Rasdaq era o construcție tehnică, era o piață administrată de un director general. În mod normal, președintele Asociației Brokerilor era și șeful Rasdaq. Mai era directorul general și câțiva salariați.

Așa că Rasdaq și-a început activitatea în 1997, când s-au vărsat prin decret toate societățile care au fost în Programul de Privatizare în Masă, 30% din peste 6000 de societăți. Acțiunile au fost toate consemnate la RRA și tranzacționabile, teoretic, pe Rasdaq.

Ceea ce a fost o porcărie. Eu m-am opus. Am spus: “Domnule, transformați brokerii în notari care să consemneze tranzacțiile”.

Primele tranzacții au fost operate pe Rasdaq la 26 octombrie 1996.

Din nefericire, majoritatea brokerilor au fost de acord cu situația pentru că voiau business, nu principii.

După entuziasmul de la începutul 97, când toți au făcut foarte mulți bani, a venit criza în vara lui 97, criză  pornită din Turcia, Rusia, după aia dusă spre Orient. Evident că a fost afectată și piața din România. Am avut discuții în vara aceea, unii plângeau că pierduseră și am făcut o ședință ca să vedem cum facem să activăm un mecanism de protecție, să oprim tranzacționarea, că se duceau acțiunile la mama dracu.

Rasdaq, n-a avut nicio idee de administrare, că au avut buget de la USAID. Când s-a terminat bugetul de la USIAD, au intrat practic în faliment, că nu mai aveau bani. Și a trebuit să găsim o soluție rezonabilă și după ce s-a târât în stare de faliment mulți ani s-a găsit soluția să fie integrată în Bursă, ceea ce s-a și făcut în 2005.

Reporter: Ce ne puteți spune despre comisioanele brokerilor de la acea vreme?

Doru Nicolaescu: La început, toți brokerii practicau comisioane foarte mari, comisionul nu era reglementat, era doar maximul stabilit la 8%. Evident că nimeni nu lua 8%.

Când a fost pusă în funcțiune Rasdaq, au fost foarte mulți oameni care au vrut să-și vândă acțiunile și mulți cumpărători interesați. Atunci volumul tranzacțiilor a crescut foarte mult, atât la Bursă, cât și la Rasdaq, iar  comisioanele au fost scăzute. La Rasdaq oricum au fost eliminate pentru că Rasdaq stătea pe banii de la USAID.

Reporter: Cum au devenit brokerii proprietari ai Bursei?

Doru Nicolaescu: Este un proces care nu mi-a plăcut. N-am fost de acord cu el, dar la acea vreme nu mai reprezentam nimic și n-am putut să mă opun eficient. Și e greu să te opui atunci când toți visează niște milioane.

Am fost vicepreședinte din 95 în 2000. Am fost în primul comitet. În 2000, când au fost alegeri, se produsese deja dezastrul FNI și bineînțeles că eu, fiind de la Gelsor, care era asociat prin Vîntu, chiar dacă n-am avut absolut nicio legătură cu FNI, sigur că am suportat deficitul de imagine.

La un moment dat, cineva a adus în discuție așa-numita demutualizare a bursei. Întâi vorbeau de privatizarea Bursei și am spus că nu face sens pentru că ea nu e a statului. I-am întrebat care ar fi organismul statului care ar putea să vândă Bursa și cum. Nu exista.

Dar prietenul Andrei Siminel a descoperit ideea demutualizării Bursei. A vorbit cu toți și absolut toți au fost super- încântați de idee și de acord.

Și a fost făcută o lege specială, prin care cei care aveau o licență valabilă de tranzacționare pe Bursă la momentul legii primeau un pachet de acțiuni. Legea a avut și susținere în Parlament, pe celebra Grațiela Iordache.

Așa că legea a făcut bogați niște oameni și a distrus un sistem de guvernanță corporatistă care funcționa foarte bine.

Atâta vreme cât Bursa a fost mutuală, ea n-a putut să cadă sub controlul nimănui, că erau interese divergente reprezentate în Comitet. Și care, ca să ajungă la o înțelegere, ajungeau în general la compromisuri utile pentru Bursă. În momentul în care brokerilor li s-au dat pachete cu acțiuni în Bursă, nu s-au mai gândit cum să facă afaceri, ci s-au gândit doar cum să-și vândă pachetul de acțiuni. Și au acționat în felul ăsta și în cadrul CA BVB, au împins Bursa în diverse direcții ca să le ajute la imaginea lor și să poată să își vândă pachetele de acțiuni.

După ce cei mai mulți au vândut pachetele de acțiuni, o bună parte dintre aceste pachete de acțiuni au ajuns și în mâinile unor bănci. Și băncile controlează acum o bună bucată din Bursa de Valori București, ceea ce, după părerea mea, nu este bine, pentru că băncile au cu totul alt business, iar firmele de brokeraj făcute de bănci sunt doar niște departamente auxiliare în bănci.

Reporter: Cum a evoluat  BVB? Ce părere aveți despre întârzierea Contrapărții Centrale?

Doru Nicolaescu: Bursa noastră tot se vaită că nu crește pentru că nu avem emitenți, că nu avem investitori. Dar vă spun că Bursa nu va crește decât când vor fi negustori puternici.

Dar per total Bursa noastră a evoluat bine, în primul rând și -a absorbi rivalul inițial, care a fost Rasdaq, și și-a demonstrat superioritatea față de Rasdaq atât prin abordarea pragmatică și de piață, cât și prin management. 

După părerea mea, Bursa de Valori București ar putea foarte bine să ignore piața de derivate.

Nu prea sunt de acord cu Contrapartea Centrală din mai multe motive. În primul rând că nu e necesar. Există și alte mecanisme de acoperire a riscului, nu doar CCP.

La început, BVB, în primele două sisteme de tranzacționare, avea o limită de tranzacționare a  participanților, care era calculată în funcție de capitalurile proprii și de ordinele de la clienți primite.

Reporter: Acum reglementarea europeană nu te lasă să ai derivate decât dacă ai și CCP.

Doru Nicolaescu: Orice reglementare europeană dă dreptul autorităților locale să deroge de la reglementare atunci când o introduc în legislație, mai ales dacă există situații care o contrazic de facto.

Știi care este sistemul de tranzacționare pe orice în Occident?

În Occident nu au existat  până în ultimii 10 ani nici tranzacții remote așa cum avem noi de atâta vreme, nici Depozitar Central.

În mod normal la orice Bursă din vest, din Anglia, din America, când introduceai niște acțiuni la tranzacționare trebuia să le strânge și să le depui ca să nu mai fie în circulație. Adică să nu poți să le vinzi de două ori, istoricește vorbind. Așa a apărut noțiunea de Depozitar.

Și în Vest era necesar, dar la noi nu era necesar, pentru că noi de la început am avut Depozitarul Central făcut pentru piața Rasdaq.

Și am avut la bursă sistemul de depozitare cu Registru, cu certificare. Dar nimeni nu s-a obosit să studieze asta și să vadă ce avem, ce n-avem, ce scrie exact în norma europeană, cât putem deroga.

O Contraparte este un mecanism de acoperire a riscului și poți să o institui sau nu, poți să o ai sau nu dacă nu ai alte mecanisme de prevenire a riscului. În sistemul BVB, contraparte este BVB. Dacă nu ai alte mecanisme de acoperire a riscului, la rigoare poți să îți asumi tu rolul de contraparte.

La noi s-a luat opțiunea cu Contraparte Centrală. Foarte bine, dar de ce e greu de făcut eu nu înțeleg? Că e foarte simplu de făcut.

Probabil că sunt diverse interese divergente și nu au ajuns la înțelegere a tuturor intereselor. Aceasta este singura explicație. Sau e cineva căruia îi place să tragă bani din bugetul acestei instituții zicând că face una, alta.

Mi se pare strigător la cer că au avut 15 milioane pentru CCP, au mai cerut acum 4 și se pare că nu le ajunge nici de data aceasta.

Nu au fost în stare în atâția ani să pună un sistem pentru această contraparte centrală. Noi am făcut un sistem de tranzacționare în 6 7 luni și erau vremuri când nu aveam atâtea aplicații, atâția IT-iști la îndemână. Dar noi avem mania consultanților.

Reporter:  Cum vedeți viitorul BVB?

Doru Nicolaescu: BVB se dezvoltă și a fost inclusă în indicii piețelor emergente.

Dar obsesia asta pentru investitorii din afară nu e tocmai bună. Cred că Bursa, la ora actuală, stă mai mult pe fonduri interne, fondurile de pensii, fonduri de investiții interne.

Opinia mea este că Bursa ar trebui să stea pe o masă mai consistentă de investitori personali. Mi se pare că acțiunile actualei conduceri sunt destul de corecte în direcția asta a popularizării bursei, a creșterii vizibilității Bursei. Noi trebuie să avem câteva sute de mii de conturi active. Nu știu dacă am depășit 50 de mii de conturi active, dar cred că e mai puțin.

Ar trebui să avem niște sute de mii de oameni în România – oameni și firme, care să cumpere, să vândă acțiuni în mod sistematic.

Un  investitor instituțional sau un fond de investiții străin, cu excepția celor speculative, nu ajută cu nimic Bursa. Vine, ia poziție și se uită. Bursa e ținută de tranzacțiile care au loc între deținători de acțiuni, de contracte derivate, de tot felul.

Bursa trebuie să fie mult mai vizibilă și mult mai atractivă pentru cei din interior. Fiind o instituție privată și care ține de sectorul privat, interesele acționarilor de a face bani și de a privi bursa ca o afacere, nu numai bursa ca o piață, ca un loc de tranzacționare, cred că ăsta nu ar fi mersul corect.

Este cert că aproximativ 93% din bursă este cartelizat din acțiunile Bursei, că doar vreo 17% sunt persoanele fizice, deci 87% ar fi cartelizat și doar 7% persoane fizice diverse, care nici alea nu mai sunt doar diverse.  

Reporter: Cum a fost SOV pentru BVB?

Doru Nicolaescu:  Nu știu ce să zic. Greu de spus, greu de evaluat.

Cred că a fost util într-o anumită perioadă și în orice caz, nu a fost dăunător în niciun fel.A fost util, a sprijinit Bursa, m-a sprijinit pe mine în comitet, indiferent ce decizii luam.

Și a vrut și el o bursă dezvoltată în care să-și facă afacerile. Dar aici a avut ghinion. A avut ghinion cu criza din 97, a avut ghinion cu o semi- criză în 99.

Dar știu din discuțiile personale că a vrut o bursă dezvoltată. Și a început s-o înțeleagă mai bine pe măsură ce a participat la ea.

Cred că a fost un sprijinitor al Bursei, mai degrabă decât un element dăunător. A fost dăunător prin imagine, mai târziu.

Reporter: Puteți să ne enumerați Top 3 persoanlități care au ajutat la dezvoltarea Bursei?

 Doru Nicolaescu: Mugur Isărescu, incontestabil, este unul din cei trei.

Un alt nume este prietenul meu Virgil Anastasiu, care a avut atunci, în 95, o contribuție esențială la schimbarea sistemului de tranzacționare. Și această schimbare a fost importantă, pentru că, dacă noi aveam un sistem lăsat de Banca Națională, nu s-ar fi dezvoltat bursa, ar fi fost ani de zile până să se dezvolte.

O contribuție importantă a avut-o și Ioan Mihăilă, care era președinte când Bursa avea nevoie de un calculator mai mare și nu avea de unde să-l ia. Și Ioan Mihăilă s-a descurcat să facă rost de 200.000 de dolari care să aducă un calculator Bursei pentru că cel donat de BNR nu era suficient pentru piața care ne trebuia nouă.

A contribuit mult și Stere Farmache prin echilibru, prin modul cum a știut să echilibreze diverse interese și să apere instituția în ani, când a fost dificil.

Au contribuit foarte mult persoane mai puțin cunoscute, precum Alin Barbu, care a făcut un soft pentru sistem de tranzacționare care se negocia cu 10 milioane de dolari cu altă bursă, de exemplu, cu bursa din Atena, ca să fiu mai specific.

Pot în nominalizez și pe Mișu Negrițoiu, pentru că el a împins înainte legislațiile care să ajute formarea bursei și a fost un sprijinitor, alături de Mugur Isărescu, constant și hotărât al Bursei.

Profesorul Mircea Coșea a sprijinit privatizarea în masă și implicit Bursa. Nu știu dacă pot să-l definesc ca un politician. Era în Guvern atunci, deci era politician..

Contribuții la dezvoltarea bursei au avut și toți cei care au fost în consiliile de administrație după aceea. Chit că m-au șters din istoria Bursei că am fost implicat în scandalurile în care am fost, că am fost condamnat, că sunt un escroc, un delapidator. Eu susțin că nu am fost.

Reporter: Aroganța v-a adus aici?

Doru Nicolaescu: Posibil.

Vă mulțumesc!