Goldring: Modelul de piață și coeficientul beta al valorilor mobiliare

de Dragoș Andrei, Broker Goldring

Preocuparea zilnică a investitorilor și a administratorilor portofoliilor de titluri este de a anticipa tendințele de creștere sau de scădere ale indicelui general al pieței bursiere. De aceste tendințe este legată evoluția valorii de piață a fiecărui titlu din portofoliu deoarece fiecare valoare mobiliară urmărește, mai mult sau mai puțin, tendințele pieței. Când indicele pieței este în creștere, majoritatea titlurilor se află pe un curs crescător și invers în perioada de scădere. Anumite valori mobiliare sunt mai sensibile decât altele la mișcările pieței bursiere, dar sunt destul de rare situațiile când valorile mobiliare și indicele bursier se mișcă în direcții total opuse.

Această relație între rentabilitatea realizată de o valoare mobiliară și rentabilitatea indicelui general al valorilor mobiliare este formalizată în cadrul conceptului „model de piață”. Modelul de piață, în forma sa cea mai simplă, reprezintă relația liniară ce poate exista între ratele de rentabilitate constatate, într-o perioadă de timp, ale unei acțiuni sau a unui portofoliu de valori mobiliare și ratele de rentabilitate realizate în aceeași perioadă prin indicele general al pieței bursiere.

Ideea centrală a modelului de piață eficientă este aceea că fluctuațiile de curs ale valorilor mobiliare sunt influențate în general de modificările indicelui general al bursei de valori și în particular de modificările în condițiile specifice ale emitenților acestor titluri.

Riscul unei valori imobiliare se împarte în două:

1. O parte determinată de influența pieței bursiere, parte care determină riscul sistematic, numit și risc nediversificabil = risc de piață

Acest risc este legat de variabilitatea principalilor indicatori macroeconomici precum:

• Produsul intern brut (PIB);
• Rata inflației;
• Rata medie a dobânzii;
• Cursul valutar etc.

Variabilitatea acestor indicatori macroeconomici induce o influență mai mică sau mai mare asupra rentabilității titlurilor. Mărimea acestei influențe este determinată de mărimea dependenței activității emitentului de condițiile mediului economic național.

2. O parte determinată de influența caracteristicilor specifice fiecărui titlu, parte care determină riscul specific sau diversificabil. În opoziție cu riscul de piață, acesta se mai numește si risc nesistematic sau individual.

Riscul specific poate fi împărțit, la rândul lui, în:

• Risc specific fiecărui titlu, determinat de modificările în comportamentul economic al emitentului
• Risc specific ramurii industriale de care aparține emitentul.

Cel mai important parametru al corelației dintre variabilitatea rentabilităților individuale ale unei acțiuni și variabilitatea rentabilității generale a pieței este coeficientul Beta (β). Coeficientul beta se determină pe baza observațiilor asupra rentabilităților săptămânale sau lunare privind un titlu și indicele bursier. Pentru relevanța indicelui beta, observațiile se fac pe o perioadă anterioară de minim 5 ani, în speranța că se va obține un beta fiabil (constant în timp).

Coeficientul beta al pieței bursiere este implicit egal cu 1. Coeficientul beta al titlurilor individuale exprimă cantitatea de risc sistematic al titlurilor: de câte ori covariația rentabilității acestora cu rentabilitatea de piață este mai mare (sau mai mică) decât riscul de piață. Spre exemplu, un beta egal cu 2 exprimă un risc de piață dublu al titlului respectiv în raport cu riscul pieței în ansamblu. Cu cât coeficientul beta este mai ridicat, cu atât riscul sistematic de piață al titlului va fi mai mare.

În raport cu β, titlurile se clasifică în:

1. Titluri volatile, cu â > 1, care semnifică faptul că o variație de ± 1% a indicelui general al pieței bursiere determină o variație mai mare de ± 1% a rentabilității titlului. O astfel de volatilitate se înregistrează de regulă la titlurile emise de întreprinderi de produse chimice, sticlărie, echipamente electrice și electronice, aparate casnice, automobile etc. Sunt, deci, ramuri producătoare de bunuri de consum, cu o sensibilitate mai mare în raport cu comportamentul cumpărătorilor din rândul populației.
2. Titluri puțin volatile, cu â < 1, care exprimă o variabilitate mai mică a rentabilității titlului determinată de variația rentabilității de piață. Această rentabilitate redusă poate fi întâlnită de regula la titlurile întreprinderilor producătoare de material rulant, imobiliare sau societăți de asigurări.
3. Titluri cu â = 1, pentru care o variație a rentabilității generale antrenează aceeași variație a rentabilității titlului. Astfel de rentabilități proporționale pot fi întâlnite în societăți de tip holding, în întreprinderi de construcții industriale, textile-încălțăminte, bănci și societăți de credit etc.

Cunoașterea coeficientului beta este recomandată, fiind practic cel mai important parametru al titlurilor pentru gestiunea eficientă a portofoliului. Cea mai frecventă utilizare a coeficientului beta se întâlnește în sarcina de zi cu zi a oricărui administrator de titluri, în funcție de evoluția pieței bursiere. Dacă se estimează o creștere a indicelui general al pieței, atunci administratorul va achiziționa și va crește ponderea titlurilor cu volatilitate mare și foarte mare, pentru că acestea vor înregistra creșteri de rentabilitate superioare creșterii rentabilității generale a pieței. Dimpotrivă, dacă se estimează o scădere a indicelui pieței, administratorul își va consolida portofoliul prin achiziționarea și creșterea ponderii titlurilor cu volatilitate scăzută, care au cele mai mici scăderi de rentabilitate în raport cu scăderea celei de piață. 

Sursa bibligrafică: Finanțe, Ion Stancu, Editura Economică, București, 2002