Guvernul providențial și virusul discreționar. Sau invers…

De Laurențiu Mitrache

Se spune că onorabilul judecător al Curții Supreme de Justiție a Statelor Unite ale Americii între 1902-1932, Oliver Wendell Holmes, Jr. (1841 -1935), călătorind cu trenul companiei Pennsilvania Railroad ar fi fost pus în neplăcuta situație de a nu putea prezenta controlorului biletul de călătorie, negăsindu-l…  Încercând să-l scoată delicat din încurcătură, tânărul funcționar feroviar i-a sugerat că ar putea cumpăra biletul la destinație. Privindu-l amuzat, judecătorul i-ar fi spus: „Problema, dragul meu, nu este biletul, problema este că dacă nu-l găsesc, nu știu unde merg!”

Istorisirea ar putea fi cu ușurință adaptată, exceptând poate adjectivul „onorabil”, având drept personaj central pe oricare dintre liderii noștri politici: parlamentari, Klaus Iohannis, Marcel Ciolacu, Ludovic Orban, miniștri, primari, lideri ai administrațiilor locale, etc.! 

Conceptual, ar putea fi însăși România! Persistența menținerii pe ultimele locuri în clasamentul european al dezvoltării economice (apud EUROSTAT!) transformă simpla bănuiala a lipsei biletului în certitudine. Abundența  conferințelor de genul „România, încotro?”, „Economia României, încotro?”, „Cum reconstruim România?”, etc. nu sunt decât un plus de confirmare. 

Distorsionarea mediatică a situației economice a țării a devenit o practică guvernamentală  curentă, arareori deranjată de mass-media și acceptată cu nejustificată indiferență de majoritatea cetățenilor, consumatori generici păcăliți, direct sau subliminal, nu doar de supermarketuri, de farmacii, de bănci, ci de chiar guvernanți…

Acceptând faptul că din sfera serviciilor secrete ar fi (fost) trase semnale corecte de alarmă (rapoartele fiind secrete, accesarea lor de către public este doar indirectă și trunchiată, prin intermediul vectorilor selectați), există totuși  documente disponibile public în integralitate,  extrem de serios întocmite.  La fiecare șase luni, Banca Națională a României elaborează și publică pe propriul site un Raport asupra Stabilității Financiare. Fără a fi declarat deschis acest lucru, „segmentul” vizat prioritar de autorii raportului este constituit, neîndoielnic, de membrii Parlamentului, Președinției României, Guvernului, instituțiilor direct subordonate statului sau având Statul acționar, unităților administrativ teritoriale, mass-mediei și, ultimii pe lista… alții!  De ani de zile, situația macroeconomică și perspectiva sa este sintetizată bi-anual sub forma a cinci indicatori: echilibrele macroeconomice interne, încrederea investitorilor în economiile emergente, riscul privind cadrul legislativ incert și impredictibil în domeniul financiar-bancar, structura și costul finanțării deficitului de cont curent și a deficitului bugetar, riscul de nerambursare a creditelor contractate de către sectorul neguvernamental.

Concluzia sintetică a raportului este o atenționare a cărei gravitate nu este decât aparent atenuată de eleganța formulării:  „Evaluările curente semnalează două riscuri de natură severă asupra stabilității financiare din România: (i) creșterea incertitudinii la nivel global și reducerea rapidă a încrederii investitorilor în economiile emergente, respectiv (ii) deteriorarea echilibrelor macroeconomice interne, inclusiv din perspectiva structurii și a costului de finanțare a deficitului bugetar. Un al treilea element de impact asupra stabilității financiare se situează la nivel ridicat: riscul privind cadrul legislativ incert și impredictibil în domeniul financiar-bancar. Alte două riscuri sunt de intensitate moderată și privesc (i) nerambursarea creditelor contractate de către sectorul neguvernamental și (ii) accesul la finanțare a economiei reale. Toate cele cinci riscuri sistemice menționate au asociată o perspectivă de creștere în intervalul următor.”

Mai puțin accesibil publicului dar neîndoielnic cunoscut Președintelui Republicii, Conducătorilor Camerelor și Primului Ministru (cel puțin) este raportul „From Uneven Growth to Inclusive Development – România’s path to shared Prosperity” elaborat de grupuri interdisciplinare de specialiști, cu implicarea și sub coordonarea Băncii Mondiale. Parcurgerea acestui raport conduce către o concluzie dătătoare de frisoane: la capătul tunelului nu este nicio lumină, este un tren care vine!

În context european, România este țara cu cel mai mare procent de populație săracă, cea mai puțin urbanizată, calificarea forței de muncă este inadecvată necesităților unei economii moderne, prezintă disparități uriașe între regiuni, între zonele urbane și cele rurale, accesul la servicii publice este extrem de redus… Productivitatea muncii a scăzut de la 8.5% înainte de criza financiară la 2,5% după criză, populația a scăzut între 2000 și 2020 (16 mai!) de la 22.8 milioane de locuitori, la 19.25 milioane de locuitori, calitatea infrastructurii de transport ne clasează pe locul 102 din 137 de țări luate în considerație… Birocrația, impredictibilitatea reglementărilor mediului de afaceri, ponderea mare a întreprinderilor proprietate a statului și guvernanță lor inadecvată subminează alocarea eficientă a resurselor…

Din păcate, pentru ca românii de rând să aibă vreodată oportunitate de a asista la o dezbatere publică a acestui raport sau a altora similare ar trebui întrunite două condiții imposibile: un „moderator” suficient de curajos pentru a  întreba și a insista să primească un răspuns și un politician (președinte, prim-ministru, miniștri, parlamentari, etc.) suficient de onest pentru a-și respecta jurământul constituțional!

Zadarnica încercare de a identifica măsuri coerente, intenționate sau luate în baza conștientizării dezechilibrelor structurale macroeconomice. Toate acțiunile puterii (pro), opoziției (contra) sau „sateliților” politici (oscilant pro sau contra) convergeau – anterior declanșării pandemiei – precum drumurile Romei antice, către… alegeri anticipate! Nimic nu răzbătea din spatele ușilor închise cu privire la ce urma să se întâmplă după alegeri, exceptând concentrarea exercitării puterii în stat – expusă deschis – și gestionarea discreționară a finanțelor – trecută sub tăcere.  Motivul secretomaniei abordării post-electorale? Sublimă, dar… lipsind cu desăvârșire!

Explicația inabilității elegant denumită astfel a „clasei noastre conducătoare”, confirmând instinctiv și (sub?!)conștient premoniția lui Lenin asupra pericolului burgheziei proletare, este dezarmant de simplă: nu cere nimeni biletul la control! Pentru că dacă l-ar cere cineva, asemenea onorabilului Oliver Wendell Holmes, Jr. nu ar avea ce să arate!

Teoretic, ar fi responsabilitatea votanților. Care votanți? 40% dintre elevii în vârstă de 15 ani sunt analfabeți funcționali, 18.5% renunta la școală, cheltuielile sociale sunt de 14.4% (penultimii în Europa!), 22% din populație nu are acces direct la apă potabilă, iar 32% nu dispun de toalete conectate la rețeaua publică de apă și canalizare….  Adorarea fără precedent a Sfintei Paraschiva și a altor moaște nu este deloc întâmplătoare!

La ultimele alegeri prezidențiale, în primul tur, pentru Klaus Johannis a votat 17.19% din populația cu drept de vot, iar pentru Viorica Dăncilă 11.16%. În turul doi, au votat 9 086 784 de alegători, adică 49.87% din total, președintele fiind ales de circa 32.41% din „dragii de români”. Deși participarea sub nivelul de 50% și pronunțarea „contra” sau abținerea a 67.59% dintre cetățeni ar trebui să fie un semnal de alarmă pentru substanțialitatea legitimității, nimeni nu pare îngrijorat, clamând o victorie „a la Alexandru Macedon” care în realitate este „a la Pyrrhus”!

Suplinirea dezinteresului (încurajat politic și „sprijinit” educațional!) a fost asumată providențial de virusul COVID-19. Guvernanții au răsuflat ușurați: uitate au fost emfaza declarațiilor privind imbatabilitatea strategiei declanșării și câștigării alegerilor anticipate, penibilitatea nominalizării prezidențiale a prim-miniștrilor doar în vederea ne-nominalizării parlamentare, „abdicarea” disperată a unui candidat pentru a evita… nominalizarea, entuziastă plata voluntar anticipată a rachetelor, crimele nerezolvate de la Caracal, majorarea pensiilor în septembrie, marile procese de corupție așteptând prescripția, cazurile Ghiță, Popoviciu, Negoiță, Adamescu, Udrea, clasarea dosarului APA NOVA s.a., bâlbâiala pensiilor speciale, a majorării alocațiilor și pensiilor …  Grija pentru viețile „românilor” a îndurerat până la lacrimi clasa politică românească, ai cărei reprezentanți au invadat micile ecrane pentru a ne convinge că dacă un alt președinte sau un alt partid ar fi fost la conducerea țării, milenarul popor român și-ar fi dat duhul.

Intuind, chiar fără a ști, adevărul profund al unui vechi proverb irlandez care spune că nu vei reuși să ari un câmp întorcând brazdele doar în mintea ta, guvernanții au realizat necesitatea implementării de măsuri, confirmând justețea caracterizării ironice a unui actor de către un ziarist interbelic: ”Când se duce, parcă vine și când vine, parcă stă, Când vorbește parcă tace și când tace, bine face!”

La început, măștile erau inutile, virusul strabatandu-le fără a le realiza existența. Apoi, când „băieți deștepți” au realizat oportunitățile importului de măști subliniind componenta financiară a anului electoral, s-a trecut la recomandarea fermă. De la aceasta la obligativitate nu mai rămâne decât un pas. Pas pe care, dictatorul haitian Papa Doc Duvallier îl făcuse de mult, obligând prin lege poporul să cumpere produsele fabricilor sale, de la sârmă ghimpată la uniforme militare!

Că pentru a justifica menținerea pensiilor speciale ale militarilor, au fost scoase blindatele pe străzi și, făcându-și un fel de mea culpă pentru învinovățirea excesivă a poliției și jandarmeriei pentru „10 august,” li s-a dat nu o license to kill ca lui James Bond ci dezlegare deplină în a acorda amenzi de până la 20 000 de lei. Entuziasmul a fost debordant: 600 000 000 de lei în două luni. Dacă mai continuă epidemia câteva luni, rambursarea datoriei externe devine floare la ureche. Amintind de anii copilăriei, când în fiecare seară la ora 19.50 era emisiune „Noapte bună, copii!”, ministrul de interne, de la înălțimea postamentului dat de instituirea stării de urgență, ne comunica o nouă ordonanță militară, cel mai adesea corectându-le pe precedentele. Măsurile nu constituiau surpriză decât pentru cei ce nu urmăreau presa sau canalele de știri TV străine: asemeni unui ecou, măsurile din Franța, Italia sau Germania, sunt decretate în România. Întârzierea de 2-3 zile este în mod sigur provocată de timpul necesar traducerii. Poate că MAE ar trebui să ceară țărilor respective să publice măsurile și în limba română. Am câștiga câteva zile… De justețea măsurilor, guvernanții nu se îndoiesc nicio clipă. Ministrul de interne ne-a făcut cunoscut faptul că urmare acțiunilor guvernamentale, în România au fost salvate 62 000 de vieți. Fix! Cred că subalternii domniei sale au fost superficiali: un raport serios ar fi menționat 62 367 de vieți.

În plan economic, ni s-a spus că dacă nu ne împrumutăm, riscăm să pierdem teren în fața Germaniei. Serios?! Prima grijă o constituie IMM-urile.  „IMM-urile? Care IMM-uri?!”, ar întreba cineva avizat:

Dintr-un total de circa 685.000 de firme, 260.000 au capitaluri proprii reprezentând sub 50% din capitalul social,  252.000 având capitaluri negative (2018), 228 000 de firme nu realizează decât… pierderi, 77 800 de firme nu au pierderi, dar nici câștiguri (!), sumele cu întârzieri la plata reprezintă 9% din PIB, restanțele către furnizori ale firmelor private au crescut cu 10% iar către buget cu 4%, IMM geneereaza 75% din totalul valorilor restante, 36 400 de firme în insolvență, 10 300 de firme în lichidare sau faliment, 83 400 de firme radiate (ian. – sept. 2019), 287 700 de firme fără niciun salariat (!), 164 400 de firme cu cifra de afaceri „0”…

Situația de mai sus nu are nicio legătură cu coronavirusul, reflectând efectul falimentar al unei îndelungate politici de protecție excesiv-irațională care a dat naștere unei „faune” de tigri de carton, incapabili să facă față provocărilor normale ale unei societăți concurențiale. Liberalismul nu trebuie exercitat doar față de cetățeni, lăsăți să se descurge cu liberalizarea pieței energiei sau să plătească apă de ploaie, de exemplu, ci și față de capital, care ar trebui să facă față singur legilor pieței, fără a apela la ajutorul financiar al cetățenilor… Situația de mai sus vorbește de la sine…

Epidemia COVID-19 a agravat  situația agenților economici, acutizand-o și evidențiindu-i precaritatea voluntar și interesat ignorată de politicieni. Momentul este favorabil luării unor măsuri de consolidare a portofoliului de agenți economici prin impunerea unor exigențe cerințe de capital, de solvabilitate, de lichiditate, prin direcționarea limitată a facilităților de ordin fiscal către sectoarele de activitate cu potențial concurențial în ansamblul pieței intră-  și extra-europene.  În loc de o astfel de intervenție exprimând o viziune pe termen mediu și lung, ni se propune „Cel mai mare program de sprijinire a IMM-urilor din ultimii treizeci de ani: IMM INVEST” care „permite IMM-urilor afectate semnificativ de criză COVID-19 să își asigure lichiditățile pentru derularea activității curente sau pentru investiții, prin accesarea unuia sau a mai multor credite pentru realizarea de investiții și/sau unul sau mai multe credite/linii de credit pentru capital de lucru, garantate de către FNGCIMM în numele și contul statului român, prin Ministerul Finanțelor Publice”

Este greu de precizat cum și cine stabilește gradul de semnificație al afectării, sugerând similaritatea cu obiectivitatea, discernământul și generozitatea agenților poliției în aplicarea amenzilor.

Frica pierderii alegerilor (amânate, dar de neevitat) generează avalanșe de discursuri și măsuri populiste a căror finalitate este previzibilă și asumată cu cinism, dezvăluind direcția către care converg „biletele” politicienilor, indiferent de orientare,  articolul 56 (1) din Constituția României: „Cetățenii ai obligația să contribuie, prin impozite și taxe, la cheltuielile publice”.  Este singurul articol ce nu trebuie explicat de Curtea Constituțională. Douăzeci de milioane de contribuabili generează un irezistibil și generos flux de numerar, accesibil doar pe linie politică…

Încet-încet, profitând de platitudinea personalităților din avangardă luptei cu COVID-19 (Johannis, Orban, Vela, Arafat, Tătaru, Rafila, etc.) și încurajat de Opoziție care nu putea rată oportunitatea (Ciolacu, Ponta, Barna, Cioloș, etc.), virusul și-a luat un avant discreționar fără precedent, susținut și în același timp contestat cu identice argumente statistice: peste 1 000 de îmbolnăviri zilnice! Fiind controlată 100% de Guvern, „statistica” demonstrează ceea ce i se cere! Sigur, rezultatele testării pot fi contestate și invalidate, ca în cazul jucătorilor de la CFR Cluj! În paralel, singura afecțiune de care mai mor românii este coronavirusul, care astfel ar putea fi declarat un eficient antidot al altor afecțiuni.

Cum se va termină capitolul „Covid – 19” este greu de estimat. Se poate însă spune ce s-ar fi întâmplat în lipsa virusului: siguranța cu care președintele Iohannis, primul – ministru Orban sau europarlamentarul Rareș Bogdan anunțau reușita anticipatelor ar fi degenerat în penibil, deficitul bugetar s-ar fi majorat oricum pentru că voturile costă, Vela și Tătaru rămâneau niște iluștri necunoscuți iar românii continuau să moară de alte boli! Presa nu putea primi 40 de milioane de euro „pe față”, importatorii măștilor trebuiau să reorienteze spre alte contracte guvernamentale (cu ușurință, nu ne îndoim!), Fondul Național de Garantare al Creditelor pentru IMM ar fi continuat să garanteze fără scuze eșecul segmentului de afaceri respectiv, băncile creditau cu aceeași insistență Statul în detrimentul economiei reale…

Viitorul va clarifica, probabil, disputele privind existența și efectele generate de virusul COVID-19. Una dintre „calitățile” sale incontestabile poate fi însă certificată încă de acum: mascarea providențială a inabilității de a guverna…