Israel – super Sparta în Orientul Mijlociu contemporan?[1] – Corneliu PIVARIU

• „Orientul Mijlociu este o regiune unde trecutul nu a trecut niciodată, unde istoria apasă asupra prezentului mai greu decât oriunde altundeva.”Bernard Lewis (istoric britanic specializat pe Orientul Mijlociu)

Autor: Corneliu Pivariu – General-maior (cu două stele) în retragere, expert in geopolitică și relații internaționale, cu o experiență de peste 30 de ani în domeniile militar, diplomatic și economic.

Introducere

Pe acest fundal istoric încărcat, declarația premierului Benjamin Netanyahu potrivit căreia Israelul trebuie să devină o „super Sparta” capătă o semnificație aparte. Nu este vorba doar de o formulă retorică, ci de o strategie prin care Israelul își reafirmă intenția de a se consolida ca putere militară de prim rang într-o regiune marcată de rivalități cronice, conflicte identitare și competiții geopolitice globale.

Autodefinirea drept „super Sparta” reflectă atât percepția unei amenințări constante la adresa securității statului evreu, cât și dorința de a proiecta forță și descurajare. În același timp, acest concept are efecte multiple: mobilizează societatea israeliană, alimentează anxietățile palestiniene, provoacă reacții contradictorii în lumea arabă și atrage atenția marilor puteri interesate de stabilitatea sau de instabilitatea Orientului Mijlociu.

Înțelegerea Orientului Mijlociu contemporan reclamă recunoașterea a două constante strategice: sprijinul permanent al Statelor Unite pentru Israel[2] și incapacitatea statelor arabe[3] de a construi o poziție unitară în jurul problemei palestiniene. Prima constantă a asigurat supraviețuirea și ascensiunea Israelului, a doua i-a facilitat consolidarea. Împreună, ele explică reziliența și permanența conflictului din regiune.

Poziția Israelului

În lumina celor două constante – sprijinul american și divizarea lumii arabe – Israelul și-a construit propria strategie de supraviețuire și afirmare regională. Declarația premierului Benjamin Netanyahu, potrivit căreia statul evreu trebuie să devină o „super Sparta”, nu este doar o formulă retorică, ci expresia unei filosofii de securitate adânc înrădăcinate în realitatea geopolitică a țării[4].

1. Consolidarea militară. Israelul a menținut constant un nivel ridicat al cheltuielilor de apărare (peste 4,5% din PIB), ceea ce îl plasează printre primele state ale lumii în termeni relativi. Armata israeliană (IDF) este concepută ca o forță polivalentă, capabilă să desfășoare operațiuni terestre rapide, să domine spațiul aerian regional și să neutralizeze amenințările maritime. De asemenea, dezvoltarea capabilităților cibernetice și informaționale este considerată esențială pentru a păstra un avantaj strategic.
2. Supremația tehnologică. Un element definitoriu al „super Sparta” îl constituie inovația. Israelul investește masiv în cercetarea militară, fiind pionier în domenii precum:

• apărarea antirachetă (Iron Dome, David’s Sling, Arrow),
• drone și sisteme autonome,
• inteligență artificială aplicată operațiunilor de intelligence și de luptă.
  Acest avans tehnologic îi permite să compenseze dezavantajul numeric față de statele arabe și să transmită adversarilor mesajul că superioritatea calitativă prevalează în fața masei critice.

3. Mobilizarea socială și cultura securității. Serviciul militar obligatoriu și rețeaua rezerviștilor ancorează armata în însăși structura societății. IDF nu este doar un instrument militar, ci și un factor de coeziune națională, un loc de formare a liderilor politici, economici și culturali. Discursul „super Sparta” întărește această cultură, prezentând securitatea nu ca pe o sarcină a guvernului, ci ca pe o responsabilitate colectivă a întregii națiuni.
4. Proiecția externă. În plan diplomatic, autodefinirea ca „super Sparta” are rolul de a descuraja adversarii și de a atrage respectul partenerilor strategici. Israelul dorește să fie perceput nu doar ca o democrație regională izolată, ci ca o fortăreață impenetrabilă, capabilă să înfrunte singură orice provocare și să fie un aliat de încredere pentru marile puteri.

Astfel, poziția Israelului poate fi rezumată ca o combinație între nevoia existențială de securitate și ambiția de a proiecta putere într-un mediu ostil, în care diplomația este adesea secundară față de forța militară.

Poziția palestiniană

Dacă pentru Israel conceptul de „super Sparta” reprezintă o strategie de supraviețuire și proiecție a puterii, pentru palestinieni el confirmă exact contrariul: intenția statului evreu de a perpetua dominația militară și de a exclude orice soluție politică reală.

1. Autoritatea Palestiniană (AP). Conducerea de la Ramallah interpretează discursul lui Netanyahu ca pe o dovadă clară a refuzului dialogului și a abandonării perspectivei soluției celor două state. Din punctul de vedere al AP, accentul pus pe militarizare și pe consolidarea identității defensive a Israelului echivalează cu o încercare de a transforma status quo-ul ocupației într-o realitate permanentă. Astfel, „super Sparta” nu este percepută ca un concept defensiv, ci ca o expresie a hegemoniei.
2. Hamas și Jihadul Islamic. Pentru mișcările radicale palestiniene, retorica israeliană validează opțiunea pentru lupta armată. Dacă Israelul se autodefinește ca o fortăreață, singura modalitate de contracarare este războiul asimetric: atacuri cu rachete, operațiuni de gherilă urbană și folosirea rețelelor de tuneluri. În logica lor, „super Sparta” justifică și mai mult rezistența, chiar cu prețul escaladării violenței și al suferinței populației civile.

Situația din Gaza. Fâșia Gaza a devenit epicentrul tragediei palestiniene și imaginea cea mai puternică a disproporției dintre puterea militară a Israelului și fragilitatea populației palestiniene. Campaniile militare israeliene succesive au provocat distrugeri masive ale infrastructurii civile, iar bilanțul victimelor depășește 70.000 de morți[5], majoritatea civili. Bombardamentele extinse, lipsa accesului la apă potabilă, electricitate și servicii medicale au transformat Gaza într-un teritoriu devastat.

Dincolo de dimensiunea militară, tot mai multe voci susțin că obiectivul real al Israelului este strămutarea întregii populații palestiniene din Gaza către Egipt sau alte zone, ceea ce ar însemna o schimbare demografică radicală, fără precedent în istoria recentă a regiunii. Această percepție nu se bazează doar pe analiza consecințelor faptice, ci și pe documente și declarații oficiale israeliene, care sugerează că evacuarea populației ar fi privită drept „soluția finală” pentru securitatea Israelului[6].

Pentru palestinieni, „super Sparta” nu mai este doar o metaforă a unei fortărețe militare, ci sinonimul unui proiect de eliminare sistematică prin moarte, exil sau marginalizare. Gaza devine, astfel, nu doar un câmp de luptă, ci și laboratorul unei politici ce vizează modificarea ireversibilă a realității demografice a conflictului.

3. Percepția opiniei publice palestiniene. La nivel societal, palestinienii trăiesc această retorică drept o condamnare la o confruntare perpetuă. În absența unui orizont politic credibil, populația resimte frustrare și disperare, ceea ce alimentează extremismul și reduce șansele unei rezolvări negociate. Pentru mulți, „super Sparta” înseamnă că Israelul nu va ceda nimic, iar pacea devine o iluzie.
4. Consecințe politice. Discursul israelian contribuie la izolarea taberei moderate palestiniene și întărește facțiunile radicale. În același timp, oferă un argument suplimentar statelor și organizațiilor care contestă legitimitatea Israelului pe scena internațională. Din această perspectivă, „super Sparta” riscă să devină o profeție autoîmplinită: cu cât Israelul se definește mai mult ca o fortăreață, cu atât palestinienii văd mai puține alternative în afara confruntării.

Reacția statelor din Orientul Mijlociu

Declarația israeliană privind transformarea într-o „super Sparta” a generat reacții diverse și, uneori, contradictorii în lumea arabă și musulmană. Ele reflectă nu doar atitudinea față de Israel, ci și rivalitățile interne ale regiunii.

1. Iranul. Teheranul a folosit imediat retorica „super Sparta” pentru a-și justifica politica de sprijin total pentru Hamas, Jihadul Islamic și Hezbollah. În discursul oficial iranian, Israelul este prezentat ca o entitate agresivă, cu ambiții expansioniste, iar „super Sparta” ar fi doar confirmarea că singurul răspuns posibil este rezistența armată și escaladarea confruntării.
2. Turcia. Ankara a condamnat deschis declarațiile israeliene, acuzându-l pe Netanyahu de destabilizarea regiunii și de perpetuarea conflictului. Totuși, relațiile economice și cooperarea punctuală pe linie de intelligence rămân active, ceea ce relevă ambivalența strategiei turce: opoziție publică fermă, dar pragmatism în culise.
3. Arabia Saudită[7] și statele din Golf. Rivalitatea cu Iranul determină Emiratele Arabe Unite și Bahrainul să coopereze discret cu Israelul în domenii sensibile precum apărarea antirachetă și tehnologia de securitate. Totuși, nici aceste state nu pot accepta public retorica „super Sparta”, care ar fi percepută de opinia arabă ca o capitulare în fața hegemoniei israeliene. Pentru Arabia Saudită, „super Sparta” este mai degrabă o problemă de echilibristică politică: în timp ce rivalitatea cu Iranul împinge Riadul spre o apropiere pragmatică de Israel, presiunea internă și statutul său de gardian al islamului îi interzic să aprobe deschis militarizarea excesivă israeliană. În consecință, Arabia Saudită oscilează între colaborarea discretă și retorica pro-palestiniană, fără a îmbrățișa vreodată conceptul în sine.
4. Egiptul și Iordania. Ambele state au tratate de pace cu Israelul și mențin o cooperare bună în materie de securitate. Reacțiile lor la retorica „super Sparta” au fost moderate, cu critici diplomatice de formă, dar fără acțiuni concrete. Pentru Cairo, prioritatea rămâne stabilitatea la granița cu Gaza, iar pentru Amman – menținerea echilibrului intern între populația majoritar palestiniană și relația strategică cu Occidentul.
5. Siria. Damascul continuă să considere Israelul un ocupant ilegal al Înălțimilor Golan, anexate în 1967 și recunoscute de SUA în 2019. În retorica siriană, „super Sparta” confirmă caracterul expansionist și agresiv al Israelului. Totuși, pe fondul izolării internaționale și al nevoii de reconstrucție după războiul civil, regimul Assad a participat la contacte discrete, mediate de Rusia și, în anumite momente, de Emiratele Arabe Unite, vizând posibilitatea unor aranjamente limitate cu Israelul (mai ales privind securitatea frontierei și schimburi de prizonieri). Deocamdată, aceste tatonări nu au produs rezultate concrete, dar simpla lor existență arată că Siria, slăbită și dependentă de Moscova și Teheran, își menține deschisă opțiunea negocierii pragmatice.
6. Lumea arabă extinsă. În Maghreb și în state precum Irak sau Yemen, discursul israelian este folosit propagandistic pentru a denunța Occidentul și alianța cu SUA. Totuși, lipsa unei capacități reale de acțiune face ca aceste reacții să rămână simbolice.
7. Qatarul și reacția lumii arabe. Atacul israelian asupra Doha a provocat o undă de șoc în regiune, având în vedere statutul Qatarului ca stat bogat, influent și gazdă a unor baze militare americane majore. În mod normal, o astfel de acțiune ar fi trebuit să genereze o reacție solidară și fermă a lumii arabe. În realitate, reacțiile au fost palide și fragmentate: condamnări verbale ferme din partea Qatarului și a câtorva aliați apropiați, dar absența unor măsuri concrete de retorsiune sau a unei mobilizări colective arabe.

Această lipsă de unitate, manifestată chiar și în fața unui atac asupra unui stat suveran din Golf, evidențiază a doua constantă a Orientului Mijlociu: incapacitatea statelor arabe de a se coagula într-o strategie comună. Pentru Israel, aceasta confirmă că își poate continua acțiunile unilaterale fără riscul unei riposte concertate regionale.

Concluzie parțială. Reacțiile din Orientul Mijlociu confirmă a doua constantă a regiunii: incapacitatea statelor arabe și musulmane de a formula o poziție unitară. În timp ce unii văd în „super Sparta” un pericol existențial, alții o percep ca pe un aliat strategic împotriva Iranului. Această divergență este, de fapt, unul dintre factorii esențiali care au permis Israelului să își consolideze statutul regional.

 Influența marilor puteri

Poziția Israelului ca „super Sparta” nu poate fi înțeleasă în afara raportării la marile puteri globale, fiecare având interese distincte în regiune.

1. Statele Unite. Washingtonul rămâne garantul fundamental al securității Israelului. Sprijinul militar, financiar și diplomatic este constant, indiferent de administrația aflată la putere. Declarația lui Netanyahu privind „super Sparta” nu a fost criticată de SUA, fiind interpretată ca o reafirmare a rolului Israelului de bastion regional al intereselor americane.

Ultimul discurs al președintelui Donald Trump la ONU (septembrie 2025) a consolidat această linie, prin respingerea explicită a recunoașterii statului palestinian. Trump a afirmat că o astfel de recunoaștere ar echivala cu „o recompensă pentru Hamas” și ar submina securitatea Israelului. Această poziție confirmă nu doar sprijinul necondiționat pentru Israel, dar și opoziția față de soluția celor două state în forma susținută de ONU și de majoritatea statelor membre.

2. Rusia. Moscova joacă un rol ambivalent. Pe de o parte, susține discursul anti-hegemonic la adresa SUA și Israel, criticând militarizarea excesivă și intervențiile unilaterale care destabilizează regiunea. Pe de altă parte, poziția sa strategică în Siria și apropierea de Iran o obligă să mențină un echilibru pragmatic cu Israelul – inclusiv coordonări tactice pentru a evita coliziunile aeriene. Rusia privește conceptul „super Sparta” ca pe o consolidare a rolului regional al SUA și, implicit, o limitare a propriilor ambiții în Orientul Mijlociu.
3. China. Beijingul evită să critice direct Israelul, dar se folosește de tensiunile din regiune pentru a se prezenta ca mediator și actor economic indispensabil. Declarațiile chineze recente subliniază nevoia de protecție a populației civile palestiniene și reluarea negocierilor. În paralel, China își extinde influența economică în statele arabe (energie, infrastructură, tehnologie) și cultivă imaginea de alternativă la hegemonia americană și israeliană. Pentru Beijing, „super Sparta” este un simptom util: confirmă percepția unei regiuni tensionate, unde China poate juca rolul „echilibratorului rațional”.
4. Uniunea Europeană. UE este printre cei mai vocali critici ai politicilor israeliene, avertizând constant că militarizarea excesivă și blocajul politic subminează soluția celor două state. Totuși, influența sa practică rămâne redusă: lipsa unei politici externe unitare și dependențele economice limitează capacitatea de acțiune.

Un element nou este creșterea numărului de state occidentale care au recunoscut Palestina ca stat. În septembrie 2025, Marea Britanie, Australia, Canada, Franța[8] și Portugalia s-au alăturat valului de recunoașteri, ceea ce ridică totalul la 158 de state membre ONU (aprox. 82% din total). Această tendință accentuează izolarea diplomatică a Israelului în chestiunea palestiniană și afectează poziția SUA în a bloca consensul global.

Concluzie parțială. Marile puteri se raportează diferit la Israel: pentru SUA este aliat strategic de prim rang; pentru Rusia, un rival incomod dar necesar de gestionat; pentru China, o oportunitate de afirmare diplomatică; iar pentru UE, o problemă mai mult politică și umanitară decât strategică. Această asimetrie a pozițiilor explică de ce Israelul își poate permite să îmbrățișeze discursul „super Sparta” fără a risca sancțiuni majore, chiar dacă recunoașterea Palestinei devine tot mai largă pe plan internațional.

Concluzii

Definirea Israelului drept „super Sparta” sintetizează realitatea unei societăți și a unui stat construite pe ideea de securitate totală, permanent amenințate, dar și permanent înarmate. Conceptul are o puternică valoare simbolică: evocă o cetate asediată, dar în același timp și o putere care își asumă să domine prin superioritate militară și tehnologică.

Pe termen scurt, această strategie servește Israelului:

• consolidează coeziunea internă,
• descurajează adversarii direcți,
• atrage respectul și sprijinul marilor puteri occidentale, în special al SUA.

Pe termen lung însă, riscurile sunt evidente:

1. Izolare diplomatică – în timp ce Israelul se definește ca o fortăreață, peste 158 de state ONU recunosc acum oficial Palestina. Această diferență între percepția internă și realitatea internațională creează o breșă tot mai dificil de gestionat.
2. Radicalizare palestiniană – lipsa oricărui orizont politic alimentează disperarea și întărește grupările radicale, transformând conflictul într-unul intergenerațional. Gaza este deja exemplul cel mai tragic al acestui proces.
3. Fragmentarea Orientului Mijlociu – incapacitatea statelor arabe de a reacționa unitar, ilustrată inclusiv de răspunsul palid la atacul asupra Qatarului, oferă Israelului libertate de acțiune, dar și perpetuează un climat de instabilitate cronică.
4. Competitia globală – în timp ce SUA sprijină fără rezerve Israelul, Rusia, China și UE încearcă să-și consolideze propriul rol în regiune, ceea ce transformă Orientul Mijlociu într-o arenă a multipolarității emergente.

Un alt element adesea trecut sub tăcere, dar esențial pentru înțelegerea rezilienței Israelului, îl constituie sprijinul financiar internațional. Mari centre de capital occidental – tradițional asociate cu rețele precum cea Rockefeller – au contribuit de-a lungul decadelor la integrarea Israelului în ordinea financiară globală. Acest sprijin nu s-a manifestat doar prin investiții și parteneriate tehnologice, ci și prin influența exercitată asupra deciziilor politice americane și europene. În esență, Israelul beneficiază de o dublă protecție: garanția strategică a SUA și ancorarea în marile fluxuri financiare internaționale. Această combinație îi asigură o marjă de manevră considerabilă și îi oferă capacitatea de a-și urmări planurile chiar și în fața unei opoziții diplomatice tot mai largi. Totuși, emergența unui sistem multipolar și apariția unor noi centre de finanțare globală (China, statele din Golf, BRICS) ar putea, pe termen lung, să limiteze caracterul absolut al acestui sprijin.

În esență, „super Sparta” este un concept care reflectă puterea Israelului de a supraviețui și domina pe termen scurt, dar și riscul ca această strategie să devină o capcană pe termen lung. O fortăreață militară poate fi redutabilă, dar dacă rămâne izolată și înconjurată de ostilitate, devine vulnerabilă la presiuni diplomatice, la contestare internațională și la conflicte fără sfârșit.

Orientul Mijlociu contemporan se află, așadar, într-un paradox: Israelul își întărește securitatea prin militarizare totală, dar fiecare pas în această direcție pare să îndepărteze și mai mult perspectiva păcii durabile.

Brasov 25 Septembrie 2025

Bibliografie esențială

Lucrări de referință și analize academice

• Lewis, Bernard. The Middle East: A Brief History of the Last 2,000 Years. New York: Scribner, 1995.
• Segev, Tom. One Palestine, Complete: Jews and Arabs under the British Mandate. New York: Henry Holt, 2000.
• Shlaim, Avi. The Iron Wall: Israel and the Arab World. London: Penguin, 2014 (ediție revizuită).
• Pappé, Ilan. The Ethnic Cleansing of Palestine. Oxford: Oneworld, 2006.
• Khalidi, Rashid. The Hundred Years’ War on Palestine. New York: Metropolitan Books, 2020.
• Corneliu Pivariu. Geopolitica actuală descoperită în 200 de episoade, Editura Pastel, 2011
• Corneliu Pivariu. Geopolitica înainte și după COVID-19, 2017-2020. Editura Marist, 2020

Studii și rapoarte internaționale

• Stockholm International Peace Research Institute (SIPRI). Military Expenditure Database, 2024.
• UN Human Rights Council – Independent International Commission of Inquiry on the Occupied Palestinian Territory. Report on Gaza, Geneva, 16 septembrie 2025.
• United Nations General Assembly. Debates and Resolutions on the Question of Palestine, septembrie 2025.
• Amnesty International. Israel/OPT: Evidence of War Crimes in Gaza, rapoarte 2023–2025.
• Human Rights Watch. Israel’s Apartheid against Palestinians, New York, 2021.

Surse de actualitate și presă internațională

• Trump at UN: No Recognition of Palestinian State, 23 septembrie 2025.
• Al Jazeera. Which Countries Have Recognised Palestine?, 23 septembrie 2025.
• AP News. France Recognises State of Palestine at UN General Assembly, 22 septembrie 2025.
• The Guardian. UN Commission Finds Israel Committed Genocide in Gaza, 16 septembrie 2025.
• Israel Reactivates E1 Settlement Plan, 20 august 2025.
• Israel Revives Settlement Project to Split the West Bank in Two, 20 august 2025.

Studii geopolitice și think tank

• Carnegie Middle East Center. Russia’s Strategy in Syria and Relations with Israel, 2024.
• Brookings Institution. China’s Belt and Road in the Middle East: Strategic Dimensions, Washington D.C., 2023.
• European Council on Foreign Relations (ECFR). EU Policy on Israel/Palestine: The Franco-Saudi Initiative, Policy Brief, septembrie 2025.

[1] Termenul a fost folosit de premierul israelian Benjamin Netanyahu într-o declarație făcută cu ocazia vizitei la ministerul israelian de finanțe la 15  septembrie 2025. Conceptul de „super Sparta” evocă un stat puternic militarizat, capabil să își asigure supraviețuirea prin forță, dar confruntat cu riscul izolării strategice și al contestării legitimității internaționale. În cazul Israelului, această paradigmă ridică întrebarea dacă un model de securitate absolută este sustenabil în Orientul Mijlociu al secolului XXI.

[2] Sprijinul permanent al SUA pentru Israel – o ancoră de securitate și de legitimitate internațională, care a permis Israelului să se dezvolte militar și economic dincolo de proporțiile sale naturale. Chiar și în momente de tensiune între administrațiile americane și guvernele israeliene (de pildă, Reagan–Begin, Obama–Netanyahu, Biden–Netanyahu), linia de fond nu s-a schimbat niciodată: Israelul rămâne pilonul central al strategiei americane în Orientul Mijlociu.

[3] Incapacitatea statelor arabe de a construi o poziție unitară și de a menține solidaritatea pe termen lung cu cauza palestiniană. De la Liga Arabă din 1948, la rivalitățile Egipt–Arabia Saudită, Siria–Irak, monarhii–republici, iar astăzi la prăpastia dintre tabăra pro-occidentală și cea pro-iraniană, lumea arabă a oscilat între perioade de coeziune declarativă și fragmentare practică. Această lipsă de unitate a oferit Israelului spațiul strategic de a-și consolida poziția și de a-și urmări propriile obiective.

[4] Pe de altă parte, această filozofie corespunde cel mai bine scopului politic al premierului Netanyahu, de a-și menține puterea, în condițiile când politica sa se confruntă cu o puternică opoziție internă.

[5] Comisia Internațională Independentă de Ancheta ONU (Independent International Commission of Inquiry on the Occupied Palestinian Territory, înființată de Consiliul pentru Drepturile Omului ONU) a afirmat, în 16 septembrie 2025, că Israelul comite genocid împotriva palestinienilor din Gaza

Raportul acesteia concluzionează că există temeiuri rezonabile pentru a considera că autoritățile israeliene și forțele de securitate au comis și continuă să comită – în Gaza – patru dintre cele cinci acte genocidare prevăzute în Convenția pentru prevenirea și pedepsirea crimei de genocid din 1948: uciderea membrilor grupului; producerea de vătămări corporale sau mentale grave; impunerea unor condiții de viață menite să aducă distrugerea fizică; adoptarea de măsuri care au ca scop prevenirea nașterilor în cadrul grupului. E important de menționat că această Comisie nu reprezintă întregul ONU și nu are putere judiciară (nu este o instanță), ci funcționează ca mecanism de anchetă și documentare.

[6] În acest sens trebuie menționat Planul E1 (zona dintre Ierusalimul de Est și colonia Ma’ale Adumim) care este unul dintre cele mai controversate proiecte israeliene de colonizare. Reluat în 2025 după o perioadă de suspendare, planul prevede construirea a circa 3.500 de locuințe și are ca efect divizarea Cisiordaniei în două, izolarea Ierusalimului de Est de restul teritoriului palestinian și imposibilitatea formării unui stat palestinian viabil și contiguu. Comunitatea internațională – inclusiv Uniunea Europeană și Națiunile Unite – a avertizat în mod repetat că implementarea acestui proiect ar însemna un pas decisiv împotriva soluției celor două state.

[7] Vezi și Planul franco–saudit (28–29 iulie 2025, reluat la 22 septembrie 2025 la New York) a urmărit lansarea unui cadru internațional pentru soluția celor două state. Inițiativa prevedea recunoașterea Palestinei, garanții de securitate pentru Israel și un mecanism financiar comun pentru reconstrucția Gaza și Cisiordaniei. Deși susținut de mai multe state europene și arabe, planul s-a lovit de opoziția imediată a Israelului și a Statelor Unite (care au respins recunoașterea statului palestinian), ceea ce îl transformă mai degrabă într-un gest diplomatic simbolic decât într-un demers cu șanse reale de implementare.

[8] La 22 septembrie, la Adunarea generala ONU, Macron a menționat că deschiderea unei ambasade a Franței în Palestina depinde de condiții precum eliberarea ostaticilor și instaurarea unui armistițiu. De asemenea, recunoașterea franceză a fost însoțită de apeluri la responsabilitate și la cooperare internațională, nu doar de o declarație simbolică.

NOTĂ: Corneliu Pivariu – General-maior (cu două stele) în retragere, expert in geopolitică și relații internaționale, cu o experiență de peste 30 de ani în domeniile militar, diplomatic si economic.
A fondat și condus timp de aproape două decenii firma INGEPO Consulting și a fost Director al prestigioasei publicații bilingve (română/engleză) „Pulsul Geostrategic”, citită în peste 50 de țări.
Este autorul mai multor cărți din domeniul intelligence, terorism și geopoliticã, a unor analize și studii de referință privind evoluții geopolitice din ultima jumătate de secol. A participat la numeroase conferințe naționale și internaționale. Promovează România în contextul marilor mișcări geopolitice ale secolului XXI.