Folosim cookie-uri pentru a analiza traficul și a îmbunătăți experiența ta.
RefuzCorneliu Pivariu
Autor: Corneliu Pivariu – General-maior (cu două stele) în retragere, expert in geopolitică și relații internaționale, cu o experiență de peste 30 de ani în domeniile militar, diplomatic și economic.
Lucrarea de față își propune să evidențieze principalele lecții geopolitice și militare rezultate din conflictul ruso-ucrainean, cel mai amplu război desfășurat pe continentul european după 1945. Analiza acestuia oferă nu doar o înțelegere a modului în care se reconfigurează relațiile internaționale, ci și a schimbărilor fundamentale în arta militară, în strategiile de apărare și în modul în care societățile răspund presiunilor generate de război.
Pentru a înțelege dimensiunea și complexitatea actualului conflict, este esențial să avem în vedere contextul izbucnirii sale. Criza nu a început odată cu atacul masiv din 24 februarie 2022, ci a fost precedată de evenimentele din 2014: anexarea Crimeei de către Federația Rusă și izbucnirea războiului din Donbas. Între 2014 și 2022 s-a desfășurat o escaladare progresivă, marcată de confruntări limitate, consolidarea sancțiunilor occidentale, creșterea sprijinului militar pentru Kiev și radicalizarea retoricii geopolitice la Moscova. Invazia pe scară largă din februarie 2022 a reprezentat punctul culminant al acestei evoluții. În acest sens este demn de menționat încheierea Acordurilor Minsk[1] I și II, care reprezintă veriga ce leagă perioada de conflict înghețat (2014-2022) de declanșarea războiului în 2022.
Ucraina deține o importanță geopolitică strategică pentru ambele tabere. Pentru Rusia, controlul asupra Ucrainei înseamnă securizarea frontului său vestic și menținerea unui spațiu tampon față de NATO, precum și acces consolidat la Marea Neagră. Pentru NATO și Uniunea Europeană, independența și reziliența Ucrainei sunt esențiale pentru securitatea frontului estic, pentru stabilitatea regiunii Mării Negre și pentru protejarea ordinii internaționale bazate pe reguli.
În acest sens, conflictul nu reprezintă doar o confruntare militară între două state, ci și un test al echilibrului de putere global. Lecțiile ce pot fi desprinse din evoluția războiului privesc atât domeniul geopolitic – transformările ordinii mondiale, funcționarea alianțelor, strategiile de securitate energetică și economică – cât și domeniul militar, unde inovațiile tehnologice (dronele, rachetele hipersonice, războiului informațional și cibernetic), logistica, inteligența umană și adaptabilitatea societății au jucat roluri decisive. Acest amestec de vechi și nou a conturat o imagine complexă a modului în care se va desfășura războiul în secolul XXI, demonstrând că niciun model operațional nu este suficient de robust în lipsa adaptabilității continue și a sprijinului logistic masiv.
Scopul acestui demers este de a oferi un cadru de reflecție pentru decidenții politici și militari care trebuie să pregătească societatea europeană și românească pentru provocările viitoare. Lecțiile războiului Rusia–Ucraina nu sunt doar ale Kievului sau Moscovei, ci reprezintă avertismente și surse de inspirație pentru întreaga comunitate internațională.
II. LECȚII GEOPOLITICE
„Istoria Europei este povestea frontierelor care nu au rămas niciodată fixe.”
Conflictul din Ucraina nu poate fi analizat izolat, ci trebuie înțeles ca expresie a unei confruntări mai largi între două orientări geopolitice și ideologice: globalismul – cu o componentă dominantă reprezentată de curentul neomarxist promovat de rețele transnaționale precum cea asociată lui George Soros – și suveranismul, care se regăsește în viziunea multipolară susținută de state precum Rusia, China sau alți actori ce contestă ordinea liberală internațională condusă de Occident. În acest context, invazia rusă din februarie 2022 și reacția Occidentului au devenit un moment definitoriu, nu doar pentru securitatea europeană, ci și pentru echilibrul global între aceste două paradigme.
Conflictul Rusia–Ucraina a devenit un catalizator al transformării ordinii internaționale, accelerând procese deja vizibile după criza financiară din 2008 și, mai clar, după anexarea Crimeei în 2014. Dacă sfârșitul Războiului Rece a consacrat o perioadă de dominație unipolară americană, invazia pe scară largă a Ucrainei, în februarie 2022, a demonstrat că această configurație nu mai corespunde realităților actuale.
Reacția Occidentului la invazia rusă din Ucraina a surprins prin amploare și coerență la nivel strategic, chiar dacă nu a fost nici uniformă, nici imediată. Statele Unite, Uniunea Europeană și aliații din NATO au reușit să transmită un mesaj comun de condamnare a agresiunii și să adopte măsuri de sprijin pentru Ucraina, demonstrând că solidaritatea transatlantică rămâne funcțională. Pentru prima dată după Războiul Rece, Occidentul a acționat concertat în fața unei amenințări majore la adresa ordinii internaționale.
Totuși, analiza detaliată arată că acest răspuns a fost unul gradual și marcat de diferențe interne. Sancțiunile economice, sprijinul financiar și ajutorul militar au fost introduse treptat, în funcție de nivelul de dependență energetică și de constrângerile politice interne ale fiecărui stat. Dacă SUA și Marea Britanie au adoptat un ritm alert, în Uniunea Europeană s-au evidențiat ezitări și abordări divergente: Germania a oscilat între prudență și fermitate, Franța a încercat să mențină deschis canalul diplomatic, iar Ungaria a contestat deschis unele măsuri.
Paradoxal, războiul a revitalizat NATO, instituție pe care mulți o considerau aflată în declin. Agresiunea rusă a determinat nu doar o întărire a Flancului Estic, ci și extinderea Alianței cu Suedia și Finlanda – un pas istoric care a schimbat balanța de securitate în regiunea nordică a Europei. În același timp, planurile de reînarmare și creșterea bugetelor de apărare în majoritatea statelor membre indică o reașezare strategică pe termen lung.
Pe de altă parte, unitatea Occidentului rămâne supusă unor presiuni semnificative. Costurile economice ale sancțiunilor, oboseala opiniei publice și dinamica electorală din statele democratice riscă să erodeze sprijinul pentru Ucraina pe termen mediu și lung. Lecția geopolitică esențială este că Occidentul poate construi un front comun atunci când percepe o amenințare directă, însă această coeziune este fragilă și depinde de menținerea unui consens politic intern și transatlantic.
Pe de altă parte, însă, conflictul a scos la lumină și faptul că o parte semnificativă a comunității internaționale, inclusiv puteri emergente precum China, India, Brazilia sau Africa de Sud, refuză să accepte paradigma occidentală ca unică referință de legitimitate. Neutralitatea strategică a numeroase state din „Sudul Global” reflectă o reașezare a raporturilor de forță, în care marile puteri non-occidentale caută să-și maximizeze autonomia și să-și negocieze interesele în funcție de propriile priorități.
Astfel, războiul din Ucraina a accelerat tranziția către multipolarism prin:
Multipolarismul care se conturează nu este însă un sistem stabil și previzibil, ci mai degrabă o „multipolaritate fluidă” – caracterizată prin alianțe conjuncturale, pragmatism economic și competiție intensă pentru resurse și tehnologie. Această fluiditate sporește incertitudinea strategică, întrucât regulile jocului global sunt tot mai puțin clare și tot mai disputate.
Un efect vizibil al conflictului a fost extinderea BRICS (Brazilia, Rusia, India, China, Africa de Sud) prin admiterea unor noi membri în 2023–2024, între care Arabia Saudită, Iran, Emiratele Arabe Unite, Egipt și Etiopia. Această diversificare exprimă dorința mai multor state de a se alinia unui pol alternativ la G7, atât pe plan politic, cât și economic. Chiar dacă BRICS nu constituie o alianță politico-militară, ci mai degrabă o platformă de cooperare, simbolistica sa geopolitică este puternică: semnalează că state-cheie din Orientul Mijlociu și Africa caută o poziție mai autonomă față de Occident.
India a practicat o strategie de „echilibristică diplomatică”: a refuzat să condamne explicit Rusia și și-a intensificat importurile de petrol rusesc la preț redus, dar a menținut totodată relații strânse cu SUA și cu UE, consolidându-și statutul de „actor indispensabil” în arhitectura Indo-Pacificului. Această flexibilitate arată că multipolarismul nu presupune blocuri rigide, ci alianțe selective, calibrate în funcție de interesul național.
China a preferat să joace rolul unui „sprijin indirect” pentru Rusia, oferindu-i o piață de desfacere și sprijin diplomatic, dar evitând să încalce frontal sancțiunile occidentale. Beijingul a testat și postura de mediator, lansând planuri de pace și proiectându-și imaginea de „alternativă” la diplomația occidentală. În realitate, însă, China a urmărit mai ales să profite economic și strategic de izolarea Rusiei, obținând acces preferențial la resursele energetice și la piețele rusești.
Turcia reprezintă un caz aparte de actor care a reușit să se repoziționeze cu abilitate. Ca membru NATO, a furnizat Ucrainei sisteme Bayraktar și a sprijinit inițiativele Alianței, dar a negociat simultan cu Moscova acorduri privind exportul de cereale și menținerea canalelor economice. Acest „dublu joc” i-a permis Ankarei să-și consolideze statutul de putere regională indispensabilă atât pentru Occident, cât și pentru Rusia.
În ansamblu, aceste evoluții arată că multipolarismul nu este doar un concept teoretic, ci o realitate în curs de cristalizare, vizibilă prin repoziționarea concretă a actorilor globali și regionali care refuză să se raporteze exclusiv la ordinea liberală occidentală. Pentru România și regiunea Mării Negre, această dinamică are implicații directe, întrucât spațiul devine unul de intersecție între NATO, Rusia și noii poli de putere regionali.
Ordinea internațională și multipolarismul nu se definesc doar prin realitățile obiective ale puterii, ci și prin modul în care actorii globali își construiesc și proiectează percepțiile despre aceste realități. De multe ori, în geopolitică, diferența dintre realitate și percepție devine ea însăși un câmp de confruntare; totuși, chiar dacă percepțiile pot modela pentru o vreme cursul evenimentelor, realitatea își spune, mai devreme sau mai târziu, cuvântul.
Războiul declanșat de Federația Rusă împotriva Ucrainei a pus în lumină limitele și vulnerabilitățile relației dintre Moscova și Occident, dar și capacitatea acestuia din urmă de a-și regăsi unitatea strategică în fața unei amenințări majore. Dacă până în 2022 Rusia reușise să exploateze diviziunile interne din NATO și UE prin politici de influență, dependențe energetice și diplomație selectivă, invazia la scară largă a Ucrainei a produs efectul invers: o coeziune sporită a Occidentului.
Totuși, această coeziune nu este lipsită de fisuri. În plan economic, sancțiunile impuse Rusiei au scos în evidență diferențele dintre statele europene dependente de gazul rusesc și cele care dispuneau de alternative energetice. În plan politic, unele capitale au oscilat între fermitate și prudență, de teama costurilor interne sau a unei escaladări directe cu Moscova. În plan militar, deși NATO a dovedit o rapiditate de reacție considerabilă, există discrepanțe majore între capacitățile Statelor Unite și ale aliaților europeni, ceea ce confirmă dependența structurală a Europei de umbrela de securitate americană.
Pentru Rusia, confruntarea cu Occidentul a scos la iveală atât vulnerabilități, cât și resurse. Pe de o parte, izolarea economică și tehnologică a arătat limitele integrării selective pe care Moscova o promovase timp de trei decenii. Pe de altă parte, Kremlinul a reușit să mențină un front diplomatic activ în afara spațiului euro-atlantic, exploatând frustrarea unor state din Sudul Global și consolidând relațiile cu China, Iran sau Coreea de Nord. Astfel, conflictul a transformat relația Rusia–Occident într-un pivot al noii confruntări geopolitice globale, cu reverberații mult dincolo de continentul european.
O lecție majoră ce se desprinde este că, în ciuda aparentei unități a Occidentului, relația cu Rusia rămâne una asimetrică și instabilă, în care interesele imediate și percepțiile publice pot influența deciziile la fel de mult ca realitățile strategice. Mai mult, această relație nu este doar o chestiune bilaterală, ci un test al capacității Occidentului de a-și menține coerența internă și credibilitatea externă în fața unei puteri revizioniste, care contestă ordinea internațională liberală.
a. Eșecul descurajării reciproce
Invazia a arătat că mecanismele de descurajare occidentală nu au reușit să împiedice Kremlinul să recurgă la agresiune. Deși SUA și aliații europeni au transmis avertismente ferme, acestea nu au fost însoțite de măsuri militare preventive, ci doar de anunțuri privind sancțiuni economice. La rândul său, Rusia a mizat pe lipsa de unitate a Occidentului și pe incapacitatea NATO de a reacționa rapid. Calculul Kremlinului s-a dovedit greșit: reacția a fost promptă, masivă și susținută.
b. Reacția NATO
Alianța Nord-Atlantică a trecut printr-o transformare majoră:
Astfel, o organizație pe care unii o considerau „în moarte cerebrală” (Emmanuel Macron, 2019) și-a dovedit vitalitatea printr-o adaptare rapidă la realitatea războiului convențional de mare intensitate.
c. Uniunea Europeană și sancțiunile
Uniunea Europeană a demonstrat un nivel neașteptat de unitate: până la jumătatea lui iulie 2025, au fost adoptate 18 pachete de sancțiuni împotriva Rusiei. În plus, se lucrează deja la 19‑lea pachet, programat să fie adoptat în lunile următoare
Aceste măsuri au permis reducerea rapidă a dependenței de gazul rusesc și sprijinirea Ucrainei cu zeci de miliarde de euro. Totodată, acordarea statutului de țară candidată pentru Ucraina și Republica Moldova a fost un pas cu puternice semnificații geopolitice — un mesaj clar de reconfigurare a echilibrului în vecinătatea estică.
Cu toate acestea, coeziunea europeană, deși reală și rară, a venit la un cost. Inflația și creșterea prețurilor la energie au generat nemulțumiri sociale și au alimentat valuri de euroscepticism și populism în mai multe state membre. Coordonarea s-a realizat prin compromisuri — cum a fost cazul Slovaciei, care a ridicat veto-ul în schimbul unor garanții pe domeniul gazelor naturale
Eficiența sancțiunilor a fost amplificată prin țintirea sectorului energetic, a „shadow fleet” (flotila fantomă) responsabilă de transportul de gaze și petrol rusesc, precum și bănci și entități din sectorul militar și financiar În pachetul #18, UE a redus plafonul de preț al petrolului rusesc de la 60 la 47,6 USD/baril
Pe termen lung, aceste sancțiuni au un impact de durată mai mare ca instrument de desprindere economică și politică decât de constrângere imediată. Rusia s-a orientat tot mai mult către Asia și Sudul Global, reducând astfel influența economică europeană.
Decizia de a oferi statut de candidată Ucrainei[2] și Moldovei are un dublu rol: simbolic și geopolitic — un semnal clar al angajamentului Uniunii față de direcția strategică a spațiului est-european, chiar dacă aderarea reală va dura mulți ani.
d. Reconfigurarea relațiilor transatlantice
Statele Unite au revenit în centrul sistemului de securitate europeană. Washingtonul a furnizat cel mai amplu sprijin militar și financiar pentru Kiev, iar liderii europeni, chiar dacă uneori reticenți, au acceptat rolul esențial al SUA ca garant al apărării. Această situație a întărit axa transatlantică, dar a evidențiat și dependența strategică a Europei de America, mai ales în domeniul militar și tehnologic.
Totodată, această reconfigurare nu este lipsită de incertitudini. Recalibrarea angajamentului american față de Europa și Ucraina a început deja, fiind determinată de prioritizarea competiției cu China în Indo-Pacific și de presiunile interne asupra bugetului federal. Sprijinul pentru Kiev a devenit mai selectiv și condiționat, iar Washingtonul a transmis un mesaj clar către aliați: europenii trebuie să-și asume o parte mult mai mare a poverii securității colective. În acest sens, solicitarea ca statele NATO să aloce 5% din PIB pentru apărare marchează o schimbare de paradigmă, semnalând că SUA își vor concentra tot mai mult resursele în alte teatre strategice[3].
e. Perspective
Pe termen mediu și lung, relația Rusia–Occident traversează o ruptură structurală:
Războiul din Ucraina a reprezentat un test de stres pentru întregul sistem internațional de securitate. Modul în care principalele organizații au reacționat sau, dimpotrivă, au eșuat să gestioneze conflictul, oferă lecții prețioase despre limitele și potențialul cooperării multilaterale.
ONU, concepută pentru a preveni și soluționa conflictele majore, s-a dovedit neputincioasă în fața invaziei ruse. Dreptul de veto al Moscovei în Consiliul de Securitate a blocat orice rezoluție coercitivă, ceea ce a subminat grav credibilitatea mecanismului de securitate colectivă. Adunarea Generală a adoptat rezoluții simbolice de condamnare, dar fără efect practic. Situația a confirmat că ONU rămâne prizoniera arhitecturii din 1945, incapabilă să facă față realităților multipolare actuale.
OSCE, tradițional un forum de dialog între Est și Vest, a intrat într-un impas profund. Misiunile sale de monitorizare în Ucraina au fost sistate, iar Rusia a blocat bugetele și mecanismele de decizie. Conflictul a demonstrat că OSCE, bazată pe consens, nu are instrumente eficiente pentru a preveni sau gestiona războaie de mare intensitate.
Consiliul Europei a reacționat prin excluderea Rusiei în martie 2022, un gest fără precedent, dar mai degrabă simbolic. Deși important din punct de vedere normativ, Consiliul Europei nu are capacitate executivă în materie de securitate, rolul său limitându-se la dimensiunea valorilor democratice și a drepturilor omului.
NATO a fost singura organizație internațională care și-a demonstrat relevanța strategică. Capacitatea de reacție rapidă, adaptarea planurilor de apărare și extinderea cu Finlanda și Suedia au arătat că alianța este încă piatra de temelie a securității europene. Totodată, NATO a evitat implicarea directă în război, păstrându-și mandatul de apărare colectivă și transferând responsabilitatea sprijinului militar bilateral statelor membre.
UE a făcut pași fără precedent:
Concluzie parțială:
Rolul organizațiilor internaționale în conflictul din Ucraina arată o dublă realitate: instituțiile create în perioada postbelică (ONU, OSCE, Consiliul Europei) și-au arătat limitele, în timp ce structurile mai noi sau mai flexibile (NATO, UE) și-au întărit relevanța. Lecția principală este că viitorul arhitecturii internaționale de securitate va depinde tot mai mult de organizațiile capabile să combine voința politică, resursele economice și capabilitatea militară.
Invazia Rusiei în Ucraina a produs cea mai profundă reașezare a arhitecturii de securitate europeană de după 1989. Dincolo de impactul imediat asupra Ucrainei, conflictul a determinat statele europene să-și regândească prioritățile strategice, să își crească investițiile în apărare și să accepte o militarizare accelerată a continentului.
Țările de pe Flancul Estic al NATO – Polonia, România, statele baltice – au devenit noul centru de greutate al securității europene.
Această schimbare indică o mutare a centrului de securitate de la Atlantic spre Estul Europei, acolo unde riscurile sunt percepute ca fiind imediate și existențiale.
Prin aderarea Finlandei (2023) și a Suediei (2024), NATO și-a extins considerabil frontiera directă cu Rusia, schimbând echilibrul strategic în nordul Europei. În sud, Marea Neagră a devenit o zonă-cheie pentru securitatea Alianței, odată cu accentuarea importanței României și Bulgariei ca state de primă linie. Astfel, „frontiera de securitate europeană” nu mai este fluviul Elba sau Zidul Berlinului, ci linia estică a NATO, de la Baltică la Marea Neagră.
NATO a trecut de la o postură de descurajare prin prezență simbolică (batalioane multinaționale) la una de apărare avansată: brigăzi aliate, sisteme de apărare antiaeriană, centre logistice și infrastructuri de sprijin. În România, prezența militară americană și aliată a crescut semnificativ, bazele de la Mihail Kogălniceanu și Cincu devenind noduri strategice.
Majoritatea statelor europene și-au asumat ținta de 2% din PIB pentru apărare, iar unele (Polonia, statele baltice) chiar au depășit-o. Germania a creat un fond special de 100 miliarde de euro pentru modernizarea Bundeswehr-ului, marcând un punct de cotitură istoric. Această tendință arată că securitatea a redevenit prioritate absolută pentru Europa, după decenii de subfinanțare și complacere în „dividendele păcii”.
Totuși, Europa rămâne dependentă de SUA pentru capacități-cheie: apărare antiaeriană, sateliți, avioane de generația a cincea, comandă și control. De asemenea, divergențele dintre statele membre – mai ales între cei din Est și cei din Vest – persistă cu privire la ritmul și amploarea sprijinului pentru Ucraina.
Concluzie parțială:
Conflictul Rusia–Ucraina a produs o revoluție strategică în Europa: militarizarea Estului, extinderea NATO, redefinirea frontierelor și creșterea bugetelor de apărare. Totuși, dependența structurală de SUA și lipsa unei industrii europene de apărare suficient de integrate rămân puncte slabe majore.
Războiul din Ucraina a avut efecte structurale nu doar în plan militar și geopolitic, ci și în dimensiunea energetică și economică, transformând fundamental relațiile dintre state și logica interdependențelor. Europa, în special, a fost nevoită să facă ajustări rapide și dureroase pentru a-și menține stabilitatea economică și securitatea energetică.
Până în 2021, Rusia furniza aproximativ 40% din necesarul de gaze al Uniunii Europene. Invazia Ucrainei și ulterior sabotajul gazoductelor Nord Stream au forțat Europa să reducă drastic această dependență. În doar doi ani, UE a reușit să diversifice sursele:
Această schimbare a însemnat însă creșterea prețurilor la energie și a presiunilor inflaționiste, cu efecte sociale și politice asupra guvernelor europene.
Pentru Rusia, pierderea pieței europene a fost o lovitură strategică. Kremlinul a încercat să redirecționeze exporturile către China, India și Turcia, oferind reduceri semnificative. Deși acest lucru a atenuat șocul economic, veniturile obținute au fost mult sub nivelul celor generate de piața europeană. Rezultatul a fost o repoziționare accelerată a Rusiei ca furnizor dependent de Asia, cu o capacitate mai redusă de proiecție de putere prin instrumente energetice.
Războiul a perturbat coridoarele de transport și comerț:
Conflictul a contribuit la:
Principala lecție este că dependența unilaterală de un singur furnizor constituie o vulnerabilitate strategică. Europa a învățat această lecție prin costuri ridicate, dar și-a sporit reziliența pe termen lung. Totodată, războiul a arătat că energia rămâne o armă geopolitică de prim rang, capabilă să influențeze nu doar economiile, ci și orientările politice ale statelor.
Concluzie parțială:
Dimensiunea energetică și economică a conflictului Rusia–Ucraina a produs o dublă transformare: Europa a devenit mai puțin vulnerabilă față de Rusia, dar mai dependentă de SUA și de piețele globale de LNG; Rusia și-a pierdut poziția dominantă în Europa, dar a întărit parteneriatele cu Asia. În ansamblu, economia globală se confruntă cu o fragmentare accelerată, cu consecințe pe termen lung asupra stabilității și prosperității.
Războiul declanșat de Federația Rusă a readus în prim-plan fragilitatea frontierelor Ucrainei și disputa asupra legitimității lor istorice și juridice. Pentru Moscova, frontierele actuale ar fi rezultatul unor decizii arbitrare din perioada sovietică, în timp ce pentru Occident ele reprezintă o realitate consfințită de dreptul internațional și o condiție fundamentală pentru stabilitatea europeană.
Dimensiunea istorică
Granițele Ucrainei s-au constituit printr-un proces marcat de decizii politice luate la Moscova. În 1922, Republica Sovietică Socialistă Ucraineană a intrat în componența URSS cu granițele sale istorice. Ulterior, teritoriile s-au modificat semnificativ: în 1940, nordul Bucovinei și sudul Basarabiei au fost anexate de la România; în 1954, Crimeea a fost transferată Ucrainei printr-un decret al Prezidiului Sovietului Suprem, ca gest simbolic. La destrămarea URSS în 1991, Ucraina și-a proclamat independența în frontierele existente, iar acestea au fost recunoscute internațional, inclusiv de Rusia, prin tratate bilaterale și prin Memorandumul de la Budapesta (1994), care garanta integritatea teritorială ucraineană în schimbul renunțării la arsenalul nuclear.
Nu putem ignora faptul că pactul Ribbentrop–Molotov din 1939 și protocolul său secret, prin care URSS și Germania nazistă și-au împărțit sferele de influență în Europa de Est, au stat la baza modificărilor teritoriale din 1940. Deși pactul a fost declarat nul de către comunitatea internațională și de către URSS însăși în 1989, nu toate consecințele sale au fost anulate. Astfel, unele teritorii anexate atunci – precum nordul Bucovinei și sudul Basarabiei – au rămas în componența Ucrainei independente după 1991. În cazul României, această realitate a fost asumată prin Tratatul de bună vecinătate cu Ucraina din 1997, prin care Bucureștiul a recunoscut frontierele existente ca parte a angajamentelor sale pentru integrarea euroatlantică.
Dimensiunea politico-juridică
Ordinea internațională post-1945 s-a sprijinit pe principiul inviolabilității frontierelor, consacrat prin Actul Final de la Helsinki (1975) și prin Carta ONU. Contestarea granițelor Ucrainei de către Rusia a pus în coliziune două principii fundamentale:
Invazia din 2022 a arătat că Rusia a ales să impună propria interpretare prin forță, subminând cadrul normativ care a garantat pacea europeană după Războiul Rece.
Dimensiunea geopolitică
Frontierele Ucrainei au o relevanță strategică directă. Controlul asupra Crimeei asigură dominația în nordul Mării Negre și accesul la resursele maritime, în timp ce Donbasul, bogat în resurse și industrie, reprezintă un pivot energetic și logistic. În plus, granițele de vest ale Ucrainei o transformă într-un coridor esențial de legătură între spațiul euroatlantic și cel eurasiatic.
Contestarea acestor frontiere nu este doar o problemă bilaterală, ci o chestiune europeană și globală. Dacă inviolabilitatea frontierelor recunoscute internațional devine negociabilă prin forță, precedentul ar putea destabiliza nu doar Europa de Est, ci și alte regiuni ale lumii, de la Orientul Mijlociu la Asia de Est.
Concluzie
Problema frontierelor Ucrainei este o lecție geopolitică majoră: arată cât de fragile pot fi construcțiile statale rezultate din compromisuri istorice și cât de vulnerabilă rămâne ordinea internațională atunci când principiile sunt contestate prin acțiuni de forță. Rezolvarea acestei dispute va influența nu doar viitorul Ucrainei, ci și credibilitatea întregii arhitecturi de securitate europeană și globale.
Dacă analiza frontierelor Ucrainei scoate în evidență fragilitatea construcțiilor statale și implicațiile directe pentru securitatea europeană, la nivel global conflictul a determinat și repoziționări strategice ale marilor puteri, fiecare încercând să-și maximizeze câștigurile într-o lume multipolară în formare.
Războiul Rusia–Ucraina a avut un impact ce a depășit granițele Europei, obligând marii actori globali să-și clarifice pozițiile și să-și adapteze strategiile. Poziționările lor reflectă dinamica unei lumi multipolare în care interesele naționale prevalează asupra solidarității ideologice.
China a evitat să condamne invazia, menținând un discurs ambiguu: susținerea principiului integrității teritoriale, dar și înțelegerea „preocupărilor legitime de securitate” ale Rusiei. În realitate:
Lecția: China profită de conflict pentru a slăbi Occidentul și a atrage Rusia în orbita sa, dar evită să se asocieze prea strâns cu un actor perceput ca „perdant pe termen lung”.
India a urmat o linie de echilibru:
India demonstrează că multipolarismul nu înseamnă blocuri rigide, ci flexibilitate diplomatică și utilizarea conflictelor regionale pentru a-și avansa propria agendă.
Multe state din Africa, Asia și America Latină au adoptat o poziție neutră sau au refuzat să aplice sancțiuni Rusiei. Motivele sunt multiple:
Pentru Sudul Global, lecția principală este că fragmentarea geopolitică le oferă spațiu de manevră, dar și vulnerabilități acute în fața crizelor alimentare și energetice.
Turcia s-a profilat ca actor indispensabil:
Turcia demonstrează că statele de talie medie pot juca un rol disproporționat de mare atunci când beneficiază de poziție geografică strategică și flexibilitate diplomatică.
Dincolo de poziționările individuale ale marilor actori, tabloul general al conflictului relevă tendințe structurale și constante care modelează ordinea internațională. Acestea se cristalizează în câteva concluzii esențiale privind direcția de evoluție a geopoliticii contemporane.
Conflictul ruso-ucrainean a acționat ca un catalizator al unor tendințe deja vizibile în plan global, scoțând la lumină realități și contradicții pe care comunitatea internațională nu le mai poate ignora. Analiza lecțiilor geopolitice conduce la câteva concluzii fundamentale:
Normele juridice internaționale, elaborate cu dificultate în deceniile postbelice, sunt tot mai des ignorate, reinterpretate sau aplicate selectiv. Invadarea Ucrainei de către Federația Rusă, dar și numeroase alte intervenții sau acțiuni militare din ultimele decenii, demonstrează că dreptul internațional nu mai are aceeași forță de constrângere. În lipsa unor mecanisme de aplicare eficiente și imparțiale, acesta riscă să devină un simplu instrument retoric. Această tendință nu doar subminează arhitectura de securitate globală, ci și accentuează percepția de dublu standard, fapt ce reduce legitimitatea instituțiilor internaționale.
După încheierea Războiului Rece, speranța într-o ordine mondială stabilă s-a dovedit iluzorie. Balansul global al puterii se fragmentează, iar centrele de putere se multiplică, fără a exista mecanisme clare de reglaj între ele. Rivalitatea strategică dintre SUA și China, competiția dintre Rusia și Occident, precum și ascensiunea unor puteri regionale (India, Turcia, Iran, Arabia Saudită, Brazilia) accentuează volatilitatea relațiilor internaționale. Fiecare criză regională riscă să devină o piesă într-un joc global al marilor puteri, ceea ce crește probabilitatea escaladării și a conflictelor indirecte.
UE, deși are o masă critică economică și instituțională uriașă, continuă să fie percepută ca un actor geopolitic secundar. Diviziunile interne, incapacitatea de a formula politici externe coerente și leadershipul adesea lipsit de viziune au diminuat rolul Uniunii în ordinea globală. În contextul războiului din Ucraina, UE a acționat în principal sub umbrela și inițiativa Statelor Unite, confirmând statutul său de actor normativ, dar nu și de actor strategic. Lipsa unei politici externe și de securitate comune credibile lasă Uniunea vulnerabilă și dependentă de deciziile altora.
Deși Washingtonul a redevenit principalul garant al securității europene, este tot mai vizibil că puterea americană are limite. Polarizarea politică internă și incertitudinile electorale afectează consistența politicii externe. În plus, strategia de a menține simultan supremația în Europa, Orientul Mijlociu și Indo-Pacific pune o presiune uriașă pe resursele militare și diplomatice ale SUA. Criza de încredere din partea unor aliați și oboseala opiniei publice față de angajamentele externe de lungă durată indică faptul că hegemonia americană se confruntă cu o eroziune graduală.
Beijingul și-a consolidat poziția internațională printr-un mix de creștere economică, expansiune tehnologică, diplomație activă și modernizare militară. Spre deosebire de SUA și UE, China propune o alternativă la ordinea liberală occidentală, bazată pe concepte precum „win-win cooperation” sau „Comunitatea cu destin comun”. În paralel, inițiative precum BRICS, SCO sau Belt and Road Initiative oferă Beijingului un instrument de influență globală. În contextul conflictului din Ucraina, China a evitat o poziționare frontală, dar a profitat de circumstanțe pentru a-și crește influența în rândul țărilor din „Global South”. Această ascensiune graduală schimbă profund arhitectura de putere a lumii.
Războiul din Ucraina nu este doar un conflict regional, ci un eveniment pivot pentru ordinea mondială. China și India își afirmă statutul de poluri emergente, Sudul Global caută autonomie față de Occident, iar Turcia confirmă rolul puterilor regionale ca factori de echilibru. Multipolarismul nu mai este un concept abstract, ci o realitate dinamică, vizibilă prin modul în care actorii globali își calibrează răspunsurile la conflict.
O altă lecție majoră este legată de raportul dintre percepții și realitate. Percepțiile pot modela deciziile politice și reacțiile publice, pot genera alianțe și mobilizări rapide, dar pe termen lung realitatea strategică – resursele, geografia, demografia și capacitățile militare – își impune cursul. În cazul războiului din Ucraina, percepția unei reacții „rapide și unitare” a Occidentului a ascuns divergențele reale dintre capitalele europene și între acestea și Washington, divergențe care devin tot mai vizibile pe măsură ce conflictul se prelungește.
În concluzie, lecțiile geopolitice ale războiului arată că lumea traversează o tranziție accelerată și haotică spre multipolarism. Niciun actor global nu mai deține monopolul puterii sau legitimității, iar competiția dintre marile puteri se desfășoară simultan pe plan militar, economic, tehnologic și ideologic. În acest context, statele mijlocii și mici, precum România, sunt constrânse să navigheze cu prudență între oportunități și riscuri, adaptându-și permanent strategiile pentru a nu deveni victime colaterale ale marilor rivalități.
Războiul a confirmat că România se află într-o zonă de contact geopolitic între blocuri rivale: NATO/UE și spațiul de influență rusesc. Această poziție conferă avantaje (atenție sporită din partea aliaților, oportunități de securitate și investiții), dar și riscuri (posibilitatea de a deveni teatru de război sau zonă de presiune hibridă). România trebuie să transforme această poziție într-un activ strategic, nu într-o vulnerabilitate.
Agresiunea Rusiei a demonstrat că garanțiile externe, chiar și cele NATO, nu exclud responsabilitatea națională. România trebuie să-și crească reziliența internă, să-și modernizeze armata și industria de apărare și să-și asigure infrastructurile critice (energie, transport, comunicații, resurse naturale). Fără aceste măsuri, dependența exclusivă de sprijinul aliat poate fi riscantă.
Energia și resursele au devenit arme geopolitice. România, deși are resurse în Marea Neagră și un potențial agricol important, rămâne vulnerabilă prin lipsa unei strategii coerente de valorificare. Lecția conflictului arată că securitatea energetică și alimentară sunt dimensiuni directe ale securității naționale.
Irelevanța geopolitică a UE arată că România nu poate miza doar pe „umbrela” Bruxelles-ului. Este nevoie de o strategie dublă: implicare activă în deciziile UE pentru a apăra interesele naționale, dar și consolidarea relațiilor bilaterale cu actori-cheie (SUA, Turcia, Polonia, Franța, Marea Britanie). În același timp, România trebuie să fie atentă la evoluția relației UE–China, care va influența decisiv viitorul economic și politic al continentului. O poziționare lucidă, ce evită atât dependența excesivă, cât și confruntarea inutilă cu Beijingul, poate deveni un avantaj strategic pentru București.
SUA rămân garantul securității României, dar slăbiciunile interne americane și posibilitatea unei retrageri selective obligă Bucureștiul să diversifice parteneriatele și să-și crească propria capacitate de apărare. România trebuie să se pregătească atât pentru scenariul menținerii angajamentului american, cât și pentru un eventual reechilibru al priorităților Washingtonului spre Indo-Pacific.
Apariția unui sistem multipolar – în care China se afirmă ca principal contrabalans al Statelor Unite, iar India, Turcia sau alte puteri regionale își sporesc influența – creează noi spații de manevră pentru statele mijlocii. România trebuie să conștientizeze că, deși rămâne ancorată ferm în NATO și UE, nu își poate permite să ignore China. Dialogul pragmatic cu Beijingul, gestionat în coordonare cu partenerii occidentali, poate oferi oportunități economice și tehnologice, dar și o mai bună înțelegere a direcțiilor majore ale ordinii mondiale.
Astfel, România apare ca un actor care nu se rupe de alianțele sale, dar nici nu închide ochii la dinamica multipolară.
Experiența conflictului a arătat că percepțiile pot masca realitățile. România trebuie să evite dependența excesivă de narative externe și să investească în propriile capacități de analiză, comunicare strategică și intelligence, pentru a distinge între percepții și realități.
📌 Sintetizând: Lecția fundamentală pentru România este că nu poate rămâne doar un receptor pasiv de securitate, ci trebuie să-și asume un rol activ, consolidându-și capacitățile interne și valorificând oportunitățile geopolitice create de multipolarism, fără a se îndepărta de alianțele occidentale.
Aceasta este singura cale prin care România poate transforma vulnerabilitățile sale în atuuri strategice și prin care poate evita riscul de a deveni doar un teren de confruntare între mari puteri, într-o lume aflată în plină schimbare.
Dacă lecțiile geopolitice relevă transformările structurale ale ordinii mondiale, lecțiile militare pun în lumină modul concret în care aceste transformări se manifestă pe câmpul de luptă și ce învățăminte practice pot fi extrase din confruntarea ruso-ucraineană.
………………
[1] Acordurile Minsk I (septembrie 2014) si Minsk II (februarie 2015) sunt văzute ca o soluție politico-diplomatică la conflictul din Donbas, dar au rămas mai degrabă pe hârtie. În practică, Ucraina a folosit perioada post-Minsk pentru a-și reorganiza armata, a primit instruire și echipamente din partea SUA, Marii Britanii, Canadei și altor parteneri NATO, în timp ce Rusia și-am consolidat forțele separatiste, menținând controlul de facto asupra Donbasului și pregătindu-se pentru o confruntare ulterioară. Afirmația că Minsk a oferit timp Ucrainei pentru pregătire militară a fost confirmată chiar de Angela Merkel si Francois Hollande (principalii artizani ai Acordurilor) in 2022.
[2] Candidatura Ucrainei la UE nu este respinsă de Rusia, spre deosebire de primirea in NATO care este vehement negată de Moscova și este văzută ca o amenințare asupra securității sale naționale. Personal consider ca, în condițiile actuale, o primire a Ucrainei în EU, chiar intr-un viitor mai îndepărtat, este foarte puțin probabilă, atât datorită problemelor interne ale Ucrainei, dar si evoluțiilor probabile din UE.
[3] Propunerea ca statele membre NATO să atingă pragul de 5% din PIB pentru cheltuieli de apărare a fost avansată de oficiali americani în cadrul discuțiilor pregătitoare pentru Summitul NATO de la Washington (iulie 2025), fiind prezentată drept o posibilă țintă de referință pentru viitor.
[4] Ca și in lucrarea mea anterioară “Evoluții geopolitice mondiale în primul sfert al secolului XXI. România în acest context. Previziuni pentru 2050” – August 2025 (vezi și Diplomat Magazin – ) prefer folosirea termenului de “front” în loc de „flanc” (utilizat până acum in toate documentele publice), fiind mai conform cu terminologia militară. De altfel, acest aspect a fost semnalat si de alți geopoliticieni de talie internațională.
NOTĂ: Corneliu Pivariu – General-maior (cu două stele) în retragere, expert in geopolitică și relații internaționale, cu o experiență de peste 30 de ani în domeniile militar, diplomatic si economic.
A fondat și condus timp de aproape două decenii firma INGEPO Consulting și a fost Director al prestigioasei publicații bilingve (română/engleză) „Pulsul Geostrategic”, citită în peste 50 de țări.
Este autorul mai multor cărți din domeniul intelligence, terorism și geopoliticã, a unor analize și studii de referință privind evoluții geopolitice din ultima jumătate de secol. A participat la numeroase conferințe naționale și internaționale. Promovează România în contextul marilor mișcări geopolitice ale secolului XXI.
„Istoria este cea mai bună profeție, dar numai pentru cei care știu să o citească.”…
Abordarea preşedintelui american Donald Trump în ceea ce priveşte diplomaţia este "destul de cinică", dar…
China a declarat vineri că se opune ferm oricărei presiuni, după apelul preşedintelui american Donald…
Preşedintele ucrainean Volodimir Zelenski a afirmat vineri că este important ca garanţiile de securitate acordate…
Autoritatea de Supraveghere Financiară va începe procesul de desemnare a unui număr de trei membri…
Începând de astăzi, 5 septembrie, până vineri, 12 septembrie, persoanele fizice rezidente și nerezidente, cu…
This website uses cookies.
Read More