Lukoil pleacă, dar întrebările rămân: ce facem după retragerea unui actor major din energie? (opinie Oana Ijdelea)

de Oana Ijdelea, avocat specializat în energie

Decizia Lukoil de a-și vinde activele internaționale, inclusiv cele din România – o consecință a sancțiunilor americane și europene poate fi un punct de cotitură în arhitectura energetică a regiunii. Vedem acum o mutare geopolitică de anvergură, nu doar un exit corporativ. România, aflată la intersecția dintre piețele europene occidentale și regiunea Mării Negre, nu poate trata această schimbare ca pe o simplă știre de business.

Sancțiunile impuse recent de Statele Unite împotriva Lukoil și Rosneft — cele mai mari companii petroliere private și de stat ale Rusiei — marchează o nouă fază în politica de izolare economică a Moscovei. Sancțiunile energetice au fost introduse încă din 2022, dar momentul ales acum pentru extinderea lor este semnificativ: piața petrolului trece printr-un echilibru fragil între nevoia de securitate energetică și imperativele politice de a reduce dependența de resursele rusești. Washingtonul transmite un mesaj clar: nu doar gazul, ci și petrolul rusesc — sub orice formă, rafinat sau distribuit prin subsidiare europene — trebuie eliminat din lanțurile de aprovizionare occidentale.  Iar România – cu sau fără voia ei – se regăsește în miezul acestei reconfigurări.

De peste 25 de ani, Lukoil a fost o prezență semnificativă în economia românească, atât prin rafinăria Petrotel din Ploiești, cât și prin rețeaua de peste 300 de stații de distribuție. A generat locuri de muncă, venituri fiscale și investiții locale. Dar, în același timp, a fost și o sursă constantă de suspiciune strategică: de la acuzațiile de evaziune fiscală, la întrebările privind proveniența țițeiului procesat la Ploiești și legăturile indirecte cu finanțarea regimului de la Kremlin. Diferența dintre activitățile upstream (extracție) și downstream (rafinare și distribuție) este esențială aici. Lukoil România este doar o verigă dintr-un lanț complex, cu structuri de proprietate încrucișate, vehiculate prin entități din Elveția, Cipru și Olanda. Această fragmentare face dificilă identificarea controlului efectiv, dar permite o adaptabilitate juridică rapidă — inclusiv în contextul sancțiunilor. Cu alte cuvinte, Lukoil poate vinde, poate face rebranding sau poate transfera activele astfel încât operațiunile să continue sub o altă formă, dar cu aceleași fluxuri comerciale.

Iar în anunțatul exit, nuanțele contează. Decizia Lukoil de a se retrage nu e un gest voluntar de bunăvoință, ci o reacție la presiunea externă. Totuși, nuanțele contează: vânzarea trebuie aprobată de OFAC (Trezoreria SUA), printr-o licență de „wind down” – o perioadă tranzitorie care permite finalizarea operațiunilor curente și evitarea colapsului lanțurilor de aprovizionare. Pe scurt: nu este un „exit” curat, ci o ieșire controlată. Iar România nu trebuie să trateze acest moment de o manieră fatalistă, ca pe o pierdere; ci trebuie gândit momentul ca pe o oportunitate de reașezare strategică a sectorului autohton de rafinare și distribuție.

• Stocarea și rezervele strategice – vulnerabilitatea reală

Impactul plecării Lukoil nu este doar comercial, ci mai ales strategic și logistic. În prezent, 9 perimetre din sectorul românesc al platoului continental al Mării Negre sunt concesionate unor companii pentru explorarea și exploatarea resurselor de gaze naturale din Marea Neagră, iar compania rusească Lukoil este una dintre acestea. Lukoil Overseas Atash BV, o subsidiară olandeză a Lukoil, deține și va trebui să caute cumpărător pentru 87,8% din perimetrul de ape adânci EX-30 Trident (acționarul minoritar, Romgaz având o cotă de participare de doar 12,2%), situat la aproximativ 170 km de țărm, în zona economică exclusivă a României. Conform datelor existente, zăcământul ar fi de peste 30 de miliarde de metri cubi de gaze, ceea ce poate reprezenta o miză pentru operatori și investitori interesați de Marea Neagră.

Apoi, rafinăria Petrotel joacă un rol în lanțul de stocare și în menținerea rezervelor naționale de produse petroliere. Într-un context global instabil, capacitatea României de a-și asigura rezervele proprii devine un subiect de securitate națională.

Or, dacă o parte din potențialul de resurse de gaze naturale și o parte din infrastructura de stocare sau transport sunt controlate de o companie supusă sancțiunilor, statul trebuie să intervină rapid: fie prin preluare temporară, fie prin transfer către un investitor credibil. Dar la ce cost? Și, mai ales, cât de pregătit este statul să gestioneze asemenea operațiuni? Și mai ales, cine vine în loc? Aceasta este întrebarea-cheie. Găsirea unui cumpărător nu este doar o chestiune de preț, ci una de aliniere geopolitică.  Gunvor Group Ltd, care a anunțat că vrea să cumpere activele din străinătate ale Lukoil, este o companie de trading de mărfuri în domeniul energiei (petrol, gaze, LNG). Este înregistrată în Cipru şi are sediul principal de activitate la Geneva, Elveţia. Dar este posibil să apară și alte oferte din partea unor companii din zona Caspică sau Orientul Mijlociu — poate din Azerbaidjan, Kazahstan sau Turcia. Poate vor fi interesai și jucători occidentali, dacă regimul de reglementare este clar și stabil.

România are o istorie ambivalentă în privința tratamentului investitorilor strategici: de la indecizia în privința privatizărilor din energie până la ingerințele administrative care au blocat investiții de miliarde. Poate că momentul Lukoil este și un test de maturitate pentru politica noastră economică: putem gestiona o tranziție strategică transparentă, bazată pe reguli, nu pe reflexe politice?

Există și varianta unei intervenții statale: preluare, administrare temporară, sau chiar o formă de „naționalizare tehnică”. Dar o asemenea soluție trebuie tratată cu luciditate. Statul nu este, prin definiție, un operator eficient de piață. În absența unui plan clar de guvernanță corporativă, riscul este ca o măsură de urgență să se transforme într-un precedent periculos.

Naționalizarea nu trebuie confundată cu securizarea energetică. Prima este o reacție politică; a doua – o strategie economică.

Eu cred că România trebuie să acționeze în trei direcții simultan: prima direcție trebuie să dea claritate juridică – să stabilească un cadru transparent pentru tranzacțiile care implică entități sancționate, fără ambiguități ce pot bloca investițiile legitime. Apoi, este nevoie de evaluare strategică – statul trebuie să identifice ce infrastructuri energetice trebuie protejate și prin ce mecanisme (statale sau private). Și să nu uităm deloc că România are nevoie de parteneriate de încredere – să atragă investitori compatibili cu valorile și regulile pieței europene, evitând tentația soluțiilor de moment.

Lukoil pleacă, dar lecția rămâne: dependența de capitalul geopolitic este o vulnerabilitate structurală. Iar dacă nu învățăm să gestionăm astfel de tranziții prin drept, transparență și strategie, riscăm să repetăm aceleași erori – doar cu alți actori și alte drapele.

Oana Ijdelea este Managing Partner, Ijdelea & Asociații, avocat de business cu peste 18 ani de experiență în promovarea și dezvoltarea investițiilor străine în România. Este recunoscută pentru contribuția semnificativă la realizarea unor proiecte de referință în domeniul energetic și pentru implementarea cu succes a unui număr de mandate de pionierat în România, fiind, deopotrivă, un contribuitor constant la redactarea legislației primare și secundare dintr-o gamă largă de industrii și sectoare. Expertiza Oanei este completată de activitatea desfășurată ca membru de board în companii precum Black Sea Oil & Gas și organizații non-profit și de binefacere din România, precum HOSPCE Casa Speranței.