LUMEA ÎNTRE SPECTACOL ȘI REALITATE (partea a II-a)/ Dublul standard ca limbaj al puterii într-o ordine globală a excepțiilor (Col. (rz.) dr. Cătălin BALOG[1])

REZUMAT. Dublul standard ca limbaj al puterii într-o ordine globală a excepțiilor

Ordinea internațională contemporană este marcată nu doar de o fragmentare geopolitică, ci și de o mutație a modului în care sunt formulate și justificate deciziile strategice. Acest articol analizează tensiunea dintre spectacol și realitate ca element structural al exercitării puterii, într-un context dominat de narațiuni concurente, presiune mediatică și comprimarea deliberării sub imperativul urgenței. Lucrarea examinează transformarea excepției din eveniment limită în procedură recurentă, evidențiind rolul dublului standard și al ipocriziei funcționale în gestionarea riscului strategic. Pornind de la literatura clasică de analiză strategică și intelligence, analiza arată că riscul major al epocii nu este conflictul global deliberat, ci acumularea de decizii luate sub incertitudine și „mispercepție”[2]. Concluzia susține că stabilitatea actuală este menținută prin administrarea unor ambiguități, într-un sistem în care legitimitatea rămâne limbajul ordinii, iar excepția, instrumentul deciziei.

 

PROLOG

Lumea contemporană nu mai poate fi înțeleasă prin opoziții simple între agresor și victimă, legal și ilegal, democrație și autoritarism. Nu pentru că aceste distincții ar fi dispărut, ci pentru că ele nu mai sunt suficiente pentru a explica cum se iau deciziile și de ce sunt tolerate anumite acțiuni, în timp ce altele sunt condamnate fără echivoc.

În spatele fiecărei crize majore se desfășoară un proces mai discret, dar mai relevant decât evenimentul în sine: definirea excepției – cine o poate invoca, în ce condiții și cu ce costuri. În acest spațiu, regulile nu sunt abolite, ci suspendate temporar; normele nu sunt negate, ci reinterpretate, iar dreptul internațional nu dispare, ci este utilizat selectiv, ca instrument de legitimare. Pentru analiza de intelligence, această mutare este esențială: nu intenția declarată produce riscul strategic, ci felul în care percepțiile, justificările și precedentele modelează decizia sub presiune (Heuer Jr. 1999; Jervis 1976).

Spectacolul public al confruntării, declarațiile, sancțiunile, condamnările morale, creează impresia unei ordini aflate în colaps. În realitate, ceea ce se conturează este un regim mai rece și mai stabil decât pare: o ordine a ambiguităților gestionate, în care puterea nu caută legitimitate universală, ci predictibilitate între actorii capabili să se sancționeze reciproc.

Ipocrizia, în acest context, nu este o deviație morală, ci o tehnică de guvernare. Dublul standard nu semnalează incoerență, ci adaptare strategică. Aceleași principii sunt invocate cu solemnitate într-un teatru și relativizate într-altul – nu din confuzie, ci din calcul.

Textul de față nu este o pledoarie și nici un rechizitoriu, ci o încercare de a descrie mecanismul prin care excepția a devenit limbajul curent al puterii, iar norma, un instrument flexibil. De la Venezuela la Ucraina, de la Gaza la Taiwan, de la marile puteri la statele periferice, aceeași logică se repetă: nu întrebarea „cine are dreptate” decide cursul evenimentelor, ci „cine poate impune definiția realității”. În acest sens, analiza nu vizează evaluarea morală a actorilor, ci descrierea unui tipar decizional emergent, relevant pentru toate sistemele politice confruntate cu presiunea excepției și cu erodarea normei.

1. MUTAREA PRAGULUI

Venezuela ca precedent operațional

Utilizarea forței nu mai este astăzi definită exclusiv prin actul material, ci prin încadrarea sa semantică. În cazul Venezuelei, miza centrală nu a fost intervenția în sine, ci modul în care aceasta a fost re-etichetată: nu ca o operațiune militară clasică, ci ca acțiune coercitivă legitimă, derivată din imperative de securitate, de combatere a criminalității transnaționale și corectare a unei ilegitimități politice persistente.

Această mutare de limbaj nu este un detaliu retoric, ci o operațiune strategică. Prin translatarea utilizării forței într-un registru juridico-operațional, decizia este scoasă din zona excepției declarate și reintrodusă în zona ordinii. Astfel, forța nu apare ca suspendare a regulii, ci ca instrument al acesteia, iar pragul nu este încălcat frontal, ci redefinit.

Reacțiile internaționale confirmă relevanța cadrului. Condamnările sunt fragmentate, pozițiile sunt nuanțate, iar sprijinul politic se exprimă predominant în registre morale sau de oportunitate, nu juridice. Legalitatea devine subiect de dezbatere secundară, în timp ce narațiunea legitimității ocupă centrul scenei. Acceptarea nu este explicită, dar este suficientă pentru ca acțiunea să nu genereze costuri sistemice majore.

Precedentul care se conturează nu este unul juridic, ci unul operațional. El nu stabilește o regulă formală, ci un reper implicit privind tolerabilitatea acțiunii. Astfel, precedentul operațional nu se validează prin unicitate, ci prin transferabilitate: capacitatea sa de a fi invocat, explicit sau tacit, în alte contexte, de alți actori, pentru a justifica decizii similare.

Un element central în această ecuație este delegitimarea politică a țintei. Atunci când un regim este descris ca ilegitim, criminal sau disfuncțional, discuția despre legalitatea intervenției este împinsă în plan secund și accentul cade pe necesitate și urgență, nu pe procedură. Astfel, persoana lui Nicolás Maduro devine un vector narativ și focalizarea asupra ilegitimității politice reduce presiunea asupra demonstrației juridice.

Acest mecanism nu este nou, dar contextul actual îl face mai eficient. Într-un sistem internațional fragmentat, fără un centru normativ incontestabil, acceptarea tacită a unui precedent este suficientă pentru a-i asigura funcționalitatea. Nu consensul deplin contează, ci absența unei reacții capabile să impună costuri prohibitive.

Mesajul strategic transmis este clar: regulile nu sunt abolite, ci reinterpretate funcțional, în funcție de actor, context și justificare. Excepția nu mai este proclamată, ci este absorbită în limbajul ordinii. Pragul utilizării forței nu dispare, dar se mută într-o zonă mai greu de delimitat, unde legitimitatea este negociată, nu demonstrată.

II. EXCEPȚIA CA PROCEDURĂ GLOBALĂ

Ucraina, Gaza, Taiwan – mecanismul comun

Situațiile din Ucraina, Fâșia Gaza și Taiwan nu sunt comparabile moral, juridic sau istoric. Diferențele de context, statut și responsabilitate sunt reale și decisive. Totuși, ele devin comparabile prin procedura de legitimare a excepției utilizată de actorii implicați.

În fiecare caz, decizia de utilizare a forței sau de asumare a riscului strategic este justificată printr-o combinație recognoscibilă: securitate existențială, urgență, prevenție. Această triadă produce un efect constant asupra procesului decizional: comprimarea timpului și relativizarea demonstrației. Cu cât urgența este mai accentuată, cu atât cerința de probă completă este amânată, fragmentată sau transferată în spațiul clasificării.

Excepția nu mai apare ca un eveniment singular, ci ca procedură. Ea este invocată repetitiv, administrată incremental și calibrată pentru a rămâne sub pragul reacției sistemice. Nu se urmărește evitarea conflictului, ci menținerea lui într-o zonă de control relativ. Așadar, prin „management al riscului” înțelegem capacitatea actorilor majori de a calibra utilizarea forței astfel încât costurile sistemice să rămână sub pragul confruntării directe.

Această procedură produce o mutație esențială în funcționarea normelor. Regula nu este contestată frontal, ci condiționată contextual. Legalitatea este afirmată ca principiu, dar aplicarea sa devine dependentă de actor, de moment și de capacitatea de a gestiona consecințele. În acest sens, excepția nu suspendă ordinea, ci o reconfigurează operațional.

Un element recurent în toate aceste teatre este decalajul dintre narațiunea publică și logica decizională internă. Discursul extern accentuează valorile și principiile; deliberarea internă restabilește prioritățile în evaluarea costurilor, anticiparea reacțiilor și capacitatea de control. Această disonanță nu este accidentală, ci structurală. Ea permite acțiunea fără asumare deplină și reculul fără pierdere simbolică majoră.

Pe măsură ce această procedură se repetă, toleranța sistemului crește. Ceea ce inițial ar fi generat reacții puternice devine, prin uzură, acceptabil. Excepția se normalizează nu prin validare explicită, ci prin absența unei sancțiuni decisive. Astfel, pragurile nu sunt doar mutate, ci devin mobile, ajustabile în funcție de context.

Această dinamică explică de ce sistemul rezistă, în pofida acumulării de crize. Stabilitatea nu este produsul consensului normativ, ci al unui echilibru precar între presiune și auto-control. Ordinea rezultată nu este una coerentă, ci una funcțională, dependentă de capacitatea actorilor de a anticipa reacțiile celorlalți și de a-și gestiona propriile constrângeri interne (Heuer Jr. 1999).

Excepția ca procedură globală nu anunță colapsul ordinii internaționale, dar îi modifică profund mecanismul de funcționare. Norma rămâne limbajul legitimării, iar excepția devine instrumentul deciziei.

III. IPOCRIZIA CA INSTRUMENT AL PUTERII

Dublul standard nominalizat

Descrierea funcțională a ipocriziei nu echivalează cu legitimarea ei normativă. Ea urmărește explicarea mecanismului prin care puterea operează într-un sistem lipsit de un centru normativ incontestabil. Dublul standard nu este un accident al discursului, ci o tehnică de gestionare a riscului într-un mediu competitiv.

În cazul Statelor Unite, intervenția în Venezuela este justificată prin imperative de securitate regională, combaterea criminalității transnaționale și delegitimarea politică a regimului. Aceleași principii sunt invocate pentru a condamna acțiunile Rusiei în Ucraina drept încălcări grave ale suveranității și ordinii internaționale. Diferența nu constă în principiile afirmate, ci în selecția contextului în care acestea sunt aplicate.

Rusia, la rândul ei, califică intervenția americană drept ilegală și destabilizatoare, în timp ce își legitimează propria acțiune printr-un registru aproape simetric: securitate, prevenție, protecția populației. Condamnarea selectivă devine astfel oglindă, nu excepție. Ipocrizia este reciprocă și previzibilă, nu asimetrică.

Poziția Chinei adaugă un strat suplimentar de ambiguitate: Beijingul condamnă ferm intervenția Statelor Unite, invocând suveranitatea și neamestecul în treburile interne, dar evită condamnarea explicită a Rusiei. Această selectivitate nu este contradicție, ci aliniere la propriile linii roșii strategice, în special în raport cu Taiwanul.

Uniunea Europeană funcționează într-un registru diferit, dar nu mai coerent: dacă la nivel instituțional, discursul rămâne normativ și principial, la nivelul statelor membre pozițiile variază de la condamnare fermă la justificare tacită sau apel la prudență. Astfel, UE apare ca polifonie, nu ca actor unitar, ceea ce reduce capacitatea sa de a impune costuri și îi amplifică dependența de alinierea transatlantică.

Această distribuție a pozițiilor nu reflectă o criză morală, ci o logică de putere. Actorii invocă aceleași norme pentru a produce efecte diferite, în funcție de interes, context și capacitatea de a absorbi costuri. Dublul standard devine limbaj comun al competiției strategice, permițând afirmarea principiilor fără constrângerea acțiunii.

Într-un sistem în care regulile sunt flexibile, ipocrizia îndeplinește o funcție stabilizatoare pe termen scurt: ea face posibilă coexistența unor poziții incompatibile fără o confruntare directă. Pe termen lung, însă, această practică erodează încrederea în normele invocate și mută centrul de greutate al ordinii internaționale dinspre legalitate spre predictibilitate (Jervis 1976).

Nominalizarea dublului standard nu urmărește distribuirea vinei, ci clarificarea regulilor reale ale jocului. În absența acestei clarificări, analiza riscului devine imposibilă, iar surpriza strategică, inevitabilă. În acest punct devine clar că, în ordinea contemporană, nu dreptatea decide cursul evenimentelor, ci capacitatea de a impune definiția realității.

IV. ROMÂNIA

Dublul standard ca practică de aliniere

România nu este un actor care definește regulile ordinii internaționale, dar este un stat care interiorizează rapid consecințele flexibilizării lor. Poziționată la intersecția dintre angajamentele unor angajamente politice și propriile vulnerabilități structurale, România oferă un studiu de caz relevant despre modul în care dublul standard este adoptat nu ca opțiune ideologică, ci ca strategie de minimizare a riscului.

În raport cu agresiunea Rusiei împotriva Ucrainei, poziția României este fermă și consecventă. Sunt invocate explicit principiile suveranității, integrității teritoriale și respectării dreptului internațional. Sprijinul politic, diplomatic și logistic pentru Kiev este prezentat ca obligație strategică și morală, derivată atât din apartenența euroatlantică, cât și din evaluarea amenințărilor regionale. În acest caz, norma este afirmată fără ambiguități, iar excepția este respinsă.

În schimb, reacția României la intervenția Statelor Unite în Venezuela se înscrie într-un registru diferit. Declarațiile oficiale evită calificările juridice ferme și privilegiază argumente de ordin politic și moral: ilegitimitatea regimului, necesitatea unei tranziții, suferința populației. În acest caz, diferența nu constă în absența principiilor, ci în suspendarea aplicării lor explicite atunci când actorul implicat este un aliat strategic.

Această asimetrie nu este rezultatul incoerenței sau al confuziei doctrinare. Ea reflectă un calcul implicit: pentru un stat de dimensiunea României, contestarea publică a acțiunilor unui actor central al alianței este percepută ca având costuri strategice mai mari decât eroziunea coerenței normative. Dublul standard devine astfel o practică de aliniere, nu o declarație de valori.

Aceeași logică se reproduce, cu variații, în plan intern. Anularea procesului electoral din 2024 a fost justificată prin invocarea securității, a ingerințelor externe și a protejării ordinii constituționale. Indiferent de validitatea finală a justificărilor invocate, ceea ce este relevant analitic este mecanismul decizional, nu verdictul juridic: excepția a precedat demonstrația, iar opiniei publice i s-a cerut un act de încredere.

Paralela cu planul extern nu este forțată. În ambele registre, securitatea este utilizată ca valoare prioritară, capabilă să suspende temporar proceduri, să amâne demonstrația completă și să reducă spațiul deliberativ. Diferența este una de scară, nu de structură. România aplică intern aceeași logică pe care o acceptă extern: stabilitatea precede transparența, iar gestionarea riscului primează asupra coerenței normative imediate.

Această poziționare are consecințe strategice. Pe termen scurt, ea reduce expunerea și maximizează predictibilitatea relațiilor cu actorii dominanți. Pe termen lung, însă, erodează credibilitatea normativă a statului. Astfel, România riscă să fie percepută nu ca apărător consecvent al regulilor, ci ca executant disciplinat al unei ordini flexibile, în care principiile sunt afirmate selectiv.

Alternativa este limitată: într-un sistem internațional guvernat de ambiguități gestionate, statele mici și medii nu dispun de luxul coerenței absolute, fiind nevoite să navigheze între loialitate, expunere și adaptare. Dublul standard nu este ales ca virtute, ci învățat ca necesitate. Procedând astfel, România nu creează ipocrizia sistemului, dar o reproduce, pentru că aceasta este moneda de circulație a ordinii actuale.

V. AMBIGUITĂȚI GESTIONATE

Ordine fără reguli, stabilitate fără legitimitate

Ordinea internațională contemporană nu este nici anarhică, nici guvernată de reguli clare și universal aplicate. Ea funcționează într-un registru intermediar, definit de ambiguități gestionate, în care stabilitatea nu rezultă din respectarea normelor, ci din capacitatea actorilor majori de a controla gradul și ritmul încălcării acestora.

Această ordine nu este rezultatul unui acord formal și nici al unui proiect ideologic coerent. Ea provine din acumularea de decizii tactice tolerate, din ajustări succesive ale pragurilor și din evitarea sistematică a confruntărilor directe. Regula continuă să existe ca limbaj al legitimității, dar nu mai funcționează ca limită operațională. Ceea ce contează nu este conformitatea, ci gestionabilitatea consecințelor.

Ambiguitatea devine astfel o resursă strategică. Ea permite acțiunea fără asumare deplină, justificarea fără demonstrație completă și reculul fără cost simbolic major. Atunci când o intervenție este definită ca temporară, limitată sau condiționată, ea poate fi extinsă, suspendată sau reconfigurată fără a fi percepută ca schimbare de doctrină. Ordinea nu este afirmată explicit, ci este menținută prin improvizație controlată.

În acest cadru, legitimitatea clasică este treptat înlocuită de predictibilitate. Nu mai contează dacă o acțiune este unanim acceptată ca justă, ci dacă este anticipabilă și gestionabilă pentru ceilalți actori relevanți. Condamnările publice, rezoluțiile și sancțiunile îndeplinesc o funcție ritualică: mențin aparența normativă, dar rareori modifică decizia atunci când costurile sunt considerate suportabile.

Aceasta nu este o ordine stabilă, ci una funcțională prin evitare. Stabilitatea este produsul auto-controlului strategic, nu al încrederii. Actorii cooperează nu pentru că împărtășesc valori comune, ci pentru că anticipează corect costurile coliziunii. Atâta timp cât acest calcul rămâne valid, sistemul rezistă, chiar dacă legitimitatea sa este erodată.

Prețul acestei funcționalități este fragilitatea structurală: pe măsură ce ambiguitatea devine normă, spațiul pentru eroare se lărgește. Deciziile sunt luate sub presiunea timpului, a opiniei publice și a constrângerilor interne, cu informații incomplete și interpretări concurente. Cu cât ordinea se bazează mai mult pe gestionarea excepției, cu atât depinde mai mult de performanța cognitivă a decidenților (Heuer Jr. 1999).

În acest context, statele mici și medii sunt structural dezavantajate. Ambiguitatea favorizează actorii cu capacitate de proiecție și penalizează actorii care depind de reguli pentru protecție. Alinierea nu garantează consecvență, iar invocarea principiilor nu asigură reciprocitate. Ordinea devine un spațiu de navigație permanentă, nu un cadru de siguranță.

Ambiguitățile gestionate nu anunță prăbușirea sistemului, dar îi modifică profund modul de funcționare. Stabilitatea obținută astfel este reală, dar condiționată și reversibilă. Atunci când capacitatea de gestionare scade, nu normele vor eșua primele, ci mecanismul care le suspendă.

VI. RISC SISTEMIC: AL III-LEA RĂZBOI MONDIAL?

Matrice de risc într-un sistem al incertitudinii

Întrebarea privind un al III-lea război mondial reapare de fiecare dată când excepția devine o practică recurentă și dublul standard un limbaj curent. Formulată ca predicție, este sterilă, dar formulată ca problemă de risc, devine necesară. Miza nu este identificarea unei intenții declarate de confruntare globală, ci evaluarea sustenabilității unui sistem construit pe suspendări succesive ale regulilor.

În condițiile actuale, o conflagrație globală clasică, simetrică, rămâne improbabilă. Pentru Statele Unite, Rusia și China, costurile unei confruntări directe sunt prohibitive. Descurajarea nucleară, interdependența economică și constrângerile interne acționează ca frâne structurale. Riscul dominant nu derivă din voința explicită de război, ci din acumularea de situații limită gestionate imperfect.

Istoria arată că marile conflagrații nu au rezultat din intenții declarate, ci din erori cumulative de percepție și calcul (Jervis 1976). Pe măsură ce numărul excepțiilor tolerate crește, densitatea zonelor gri se mărește, iar interpretarea semnalelor devine mai riscantă. Sistemul funcționează printr-o coregrafie a testării: fiecare actor împinge pragurile până aproape de linia roșie, observă reacțiile și ajustează intensitatea. Această dinamică reduce probabilitatea unei escaladări deliberate, dar crește probabilitatea accidentului strategic.

Riscul este distribuit, nu concentrat. Astfel, Ucraina, Gaza, Taiwan, Venezuela nu sunt declanșatoare izolate, ci noduri interconectate într-o rețea de tensiuni. O criză severă într-un teatru poate transfera presiune și justificări către altele, reducând timpii de reacție și îngustând spațiul decizional. Într-un asemenea mediu, escaladarea poate apărea nu prin decizie strategică unică, ci prin contagiune.

MATRICEA DE RISC (probabilitate × impact)

• Factori care cresc probabilitatea:

– escaladare neintenționată: incidente militare locale, lovituri „limită”, acțiuni cu atribuire ambiguă;

– calcul greșit: supraestimarea auto-controlului adversarului sau subestimarea constrângerilor interne;

– colaps regional: prăbușirea unui stat-tampon sau extinderea unui conflict local dincolo de cadrul inițial;

– transfer de justificare: toleranța acordată într-un teatru este invocată ca precedent într-altul.

• Factori care reduc probabilitatea:

– descurajarea nucleară: cost existențial al confruntării directe;

– inter-dependența economică: lanțuri de aprovizionare, piețe financiare, costuri sociale interne;

– canale de „de-confliction”: linii de comunicare militară și diplomatică menținute chiar în criză;

– auto-control strategic: preferința pentru menținerea conflictelor sub prag și utilizarea intermediarilor.

• Evaluare sintetică:

– probabilitate: scăzută spre medie, în absența unei decizii deliberate;

– impact: extrem de ridicat, inclusiv în scenarii limitate, prin efecte de contagiune globală.

Diferența față de perioadele istorice anterioare nu este intensitatea rivalității, ci forma ei. În locul blocurilor rigide și al regulilor explicite, competiția este fluidă, cu norme flexibile și excepții administrate. Această flexibilitate a prevenit până acum o confruntare majoră, dar a introdus o vulnerabilitate structurală: dependența de un management aproape perfect al riscului.

Un asemenea management este, prin definiție, fragil. El presupune anticiparea corectă a reacțiilor tuturor actorilor relevanți și controlul propriilor dinamici interne. Crizele politice, presiunile economice sau schimbările de leadership pot eroda rapid acest auto-control. Într-un sistem saturat de excepții, o singură eroare poate avea efecte disproporționate.

Problema centrală nu este dacă va exista un al III-lea război mondial, ci dacă regimul actual de ambiguități gestionate poate fi menținut fără un accident major. Sistemul reduce riscul unei confruntări deliberate, dar acumulează riscuri sistemice., iar stabilitatea obținută astfel este reală, dar temporară și condiționată de o performanță decizională continuă.

EPILOG

După risc, ce fel de lume administrăm?

Ordinea internațională contemporană nu se prăbușește sub greutatea conflictelor, ci se reconfigurează sub presiunea deciziilor tolerate. Nu evenimentele excepționale sunt definitorii, ci faptul că ele devin repetabile fără a produce rupturi sistemice. Aceasta este mutația centrală a epocii: excepția nu mai semnalează criza, ci mecanismul prin care criza este gestionată.

Puterea nu mai caută legitimitate universală, ci spațiu de manevră. Regula este invocată pentru a structura discursul public, nu pentru a constrânge decisiv acțiunea. Norma rămâne limbajul ordinii, dar nu mai funcționează ca limită operațională. În acest cadru, dublul standard nu este o anomalie, ci infrastructura funcțională a sistemului.

Stabilitatea obținută astfel este reală, dar condiționată. Ea depinde de un nivel ridicat de auto-control strategic, de capacitatea de anticipare a reacțiilor adverse și de menținerea canalelor de comunicare chiar și în context de confruntare. Cu cât ambiguitatea este mai mult utilizată ca resursă, cu atât sistemul devine mai vulnerabil la eroare, accident și decizie luată sub presiune internă.

Pentru actorii majori, ambiguitatea oferă flexibilitate. Pentru statele mici și medii, ea devine un mediu de risc permanent. În lipsa unor reguli aplicate consecvent, protecția juridică, precedentul și solidaritatea declarativă funcționează doar atât timp cât nu intră în conflict cu interesele strategice ale celor capabili să redefinească excepția. Alinierea nu garantează coerență, iar invocarea principiilor nu asigură reciprocitate.

Lumea de astăzi nu se află pe marginea unui colaps inevitabil, dar nici într-o ordine stabilă. Ea funcționează într-un echilibru fragil, menținut prin administrarea continuă a excepțiilor. Atunci când acest mecanism va ceda, cauza nu va fi lipsa normelor, ci saturația sistemului de suspendări.

Aceasta este diferența dintre spectacolul public al confruntării și realitatea decizională a puterii. În spatele declarațiilor, sancțiunilor și condamnărilor morale, ordinea este menținută nu prin reguli comune, ci printr-o înțelegere tacită a riscurilor acceptabile.

REPERE METODOLOGICE

Analiza de față se înscrie în linia unor evaluări strategice care privilegiază mecanismele decizionale, percepția riscului și gestionarea incertitudinii, în detrimentul judecăților normative sau al explicațiilor mono-cauzale. Textul tratează ordinea internațională ca un sistem adaptiv, în care stabilitatea rezultă din administrarea excepțiilor și din auto-controlul actorilor capabili să genereze costuri sistemice.

Abordarea acestei lucrări este:

– cognitiv-analitică, concentrată pe „bias”-uri, erori de calcul și limitele raționalității în condiții de presiune (Heuer 1999);

– procedurală, focalizată pe modul în care precedentele sunt create, transferate și invocate în decizie (Neustadt și May 1986);

– relațională, atentă la percepție, „mispercepție” și dinamica escaladării neintenționate (Jervis 1976);

– strategică, în sens clasic, tratând conflictul ca instrument politic și sursă de fricțiune (Clausewitz 1976);

– realist-critic, utilizând explicațiile de putere fără a le absolutiza sau a le transforma în determinism (Mearsheimer 2001).

Textul nu urmărește stabilirea vinovățiilor, ci clarificarea regulilor reale ale jocului     într-un mediu în care norma rămâne limbajul legitimității, iar excepția, instrumentul deciziei. Analiza este construită pentru orice tip de lectură și evită atât relativismul moral, cât și alarmismul strategic.

BIBLIOGRAFIE

1. Heuer, Richards J., Jr. 1999. Psychology of Intelligence Analysis. Washington, DC: Center for the Study of Intelligence, Central Intelligence Agency.
2. Jervis, Robert. 1976. Perception and Misperception in International Politics. Princeton: Princeton University Press.
3. Neustadt, Richard E., and Ernest R. May. 1986. Thinking in Time: The Uses of History for Decision-Makers. New York: Free Press.
4. Clausewitz, Carl von. 1976. On War. Translated by Michael Howard and Peter Paret. Princeton: Princeton University Press.
5. Mearsheimer, John J. 2001. The Tragedy of Great Power Politics. New York: W. W. Norton & Company.

[1] [1] Cătălin BALOG este analist și formator cu experiență în intelligence, securitate informațională și comunicare strategică. Doctor în Științe Militare, cu o teză dedicată managementului riscurilor de securitate în spațiul cibernetic, a activat timp de peste două decenii în structuri ale Ministerului Apărării Naționale. În prezent, este cadru didactic asociat la Universitatea din București, unde predă cursuri cu tematică de management al informației. În particular, este preocupat de analiza mecanismelor sociale și politice contemporane, cu accent pe relația dintre ideologie, tehnologie și simulare a democrației.

[2] Termenul „mispercepție” este utilizat ca adaptare consacrată în limba română a conceptului anglo-saxon misperception, central în literatura de relații internaționale și studii strategice (Jervis 1976). Spre deosebire de eroarea de percepție sau percepția greșită, care descriu generic un rezultat incorect al procesului cognitiv, „mispercepția” desemnează un tipar sistematic și persistent de interpretare eronată a realității, produs de cadre cognitive, așteptări preexistente și constrângeri contextuale. În această accepțiune, „mispercepția” nu este un accident cognitiv punctual, ci un fenomen structural al procesului decizional, cu efecte cumulative asupra evaluării intențiilor și capacităților adversarului. Astfel, utilizarea termenului permite o distincție analitică mai precisă între eroarea individuală ocazională și distorsiunea cognitivă stabilizată, relevantă pentru înțelegerea escaladărilor neintenționate și a eșecurilor strategice.