LUMEA ÎNTRE SPECTACOL ȘI REALITATE/ Procesul de luare a deciziilor într-o ordine globală fragmentată (Col. (rz.) dr. Cătălin BALOG,[1])

• REZUMAT. Procesul de luare a deciziilor într-o ordine globală fragmentată

Ordinea globală contemporană este marcată nu doar de fragmentare geopolitică, ci de o criză a cadrului cognitiv în care sunt formulate și evaluate deciziile strategice. Acest articol analizează tensiunea structurală dintre spectacol și realitate ca element central al politicii și conflictelor actuale, într-un context dominat de mediatizare, narațiuni concurente și presiune emoțională. Lucrarea propune o abordare integrată, structurată pe trei niveluri interdependente: vulnerabilitatea internă a statului, hibridizarea conflictelor și războiul cognitiv ca sursă sistemică a erorii decizionale. Pornind de la literatura clasică și contemporană de strategie, relații internaționale și intelligence, analiza evidențiază modul în care erodarea legitimității, capturile instituționale și manipularea informațională reduc capacitatea statelor de a distinge între aparență și constrângere reală. Concluzia susține că riscul major al epocii nu este conflictul în sine, ci normalizarea deciziei strategice într-un mediu dominat de spectacol, în care realitatea devine secundară percepției.

I. INTRODUCERE

Lumea între spectacol și realitate: luarea deciziilor într-o lume fragmentată

Ordinea internațională contemporană traversează o fază de fragmentare accelerată, caracterizată nu doar prin redistribuiri de putere materială, ci mai ales printr-o criză a mecanismelor de interpretare a realității. Conflictele recente, tensiunile geopolitice persistente și polarizarea politică internă din numeroase state indică faptul că miza centrală a competiției globale nu mai este exclusiv controlul teritoriului sau al resurselor, ci controlul sensului atribuit evenimentelor. În acest context, distincția dintre realitate și spectacol devine esențială pentru înțelegerea modului în care sunt formulate și implementate deciziile strategice.

În tradiția clasică a gândirii strategice, războiul a fost conceput ca un instrument al politicii, supus unei logici raționale și orientat spre atingerea unor obiective clar definite. Carl von Clausewitz sublinia că războiul este „continuarea politicii prin alte mijloace”, plasând decizia politică în centrul acțiunii militare (Clausewitz 1832/1976). Totuși, această relație presupunea existența unui cadru relativ stabil de interpretare a realității, în care actorii împărtășeau un set minim de referințe comune. Lumea actuală pare să fi depășit acest stadiu.

Transformările tehnologice, mediatizarea permanentă a conflictelor și proliferarea actorilor non-statali au modificat profund cadrul în care sunt luate deciziile politice și strategice. Războiul, politica externă și chiar guvernarea internă sunt tot mai frecvent practicate sub presiunea audienței, a emoției colective și a narațiunilor dominante, într-un mediu public saturat de semnificații simbolice. După cum observă Lawrence Freedman, strategia contemporană nu mai poate fi separată de povestea care o însoțește, întrucât percepția publică a devenit o variabilă strategică de sine stătătoare (Freedman 2013). În aceste condiții, spectacolul nu mai este doar un produs secundar al exercitării puterii, ci un instrument utilizat activ în competiția strategică.

Această mutație are consecințe directe asupra procesului de luare a deciziilor. Într-un mediu informațional saturat și profund polarizat, diferența dintre semnal și zgomot se estompează, iar decidenții sunt constrânși să opereze sub presiunea timpului, a emoției și a anticipării reacțiilor publice. Robert Jervis a arătat că percepțiile greșite, imaginile cognitive distorsionate și interpretările eronate ale intențiilor adversarului constituie surse majore de eroare strategică, adesea mai periculoase decât lipsa de informații (Jervis 1976). În condițiile actuale, aceste riscuri sunt amplificate exponențial.

Articolul de față pornește de la ipoteza că lumea contemporană poate fi înțeleasă adecvat doar prin analiza tensiunii structurale dintre spectacol și realitate. Spectacolul reprezintă ansamblul narațiunilor, imaginilor și emoțiilor care mediază accesul publicului și al elitelor la evenimentele globale; realitatea desemnează constrângerile materiale, interesele strategice și raporturile de putere care continuă să modeleze sistemul internațional, chiar și atunci când sunt ocultate sau reinterpretate. Confuzia dintre aceste două planuri nu este accidentală, ci devine un instrument strategic deliberat.

Din această perspectivă, textul propune o analiză structurată pe trei niveluri interdependente. Primul vizează statul vulnerabil, analizat prin prisma fragilității instituționale, a erodării legitimității democratice și a disocierii dintre limbajul politic și experiența socială concretă. Al doilea nivel examinează războiul fără frontiere clare, în care confruntarea militară clasică este dublată sau chiar substituită de instrumente juridice, economice și informaționale. Al treilea nivel explorează războiul cognitiv și eroarea umană, concentrându-se asupra limitelor raționalității decizionale într-un mediu dominat de manipulare informațională și presiune narativă.

Miza acestei analize o reprezintă doar clarificarea mecanismelor prin care se iau deciziile într-o ordine globală fragmentată. Într-o lume în care spectacolul tinde să substituie realitatea, riscul major nu este doar escaladarea conflictelor, ci pierderea capacității de a distinge între aparență și structură, între emoție și interes, între reacție și strategie. Această pierdere constituie vulnerabilitatea fundamentală a epocii noastre.

II. STATUL VULNERABIL

Captură instituțională, legitimitate erodată și simularea suveranității

Vulnerabilitatea statului contemporan nu derivă, în principal, din presiuni externe directe, ci din procese interne cumulative care afectează funcționarea instituțiilor, calitatea reprezentării politice și relația dintre stat și societate. În literatura de specialitate, această dinamică este analizată sub concepte precum democratic backsliding, state capture sau institutional decay, care descriu degradări graduale, adesea dificil de detectat în absența unor rupturi spectaculoase (Levitsky și Ziblatt 2018).

Un prim vector al vulnerabilității îl constituie captura instituțională, înțeleasă nu doar ca acaparare ilegală a resurselor statului, ci ca deformare sistematică a procesului decizional în favoarea unor rețele restrânse de interese. Daron Acemoglu și James A. Robinson arată că diferența dintre instituțiile „incluzive” și cele „extractive” nu este una formală, ci funcțională: instituțiile extractive pot mima procedurile democratice, în timp ce subminează substanța acestora (Acemoglu și Robinson 2012). În acest sens, vulnerabilitatea nu se manifestă prin absența instituțiilor, ci prin golirea lor de conținut.

Această golire este însoțită de o erodare progresivă a legitimității. Legitimitatea nu este un atribut static, conferit exclusiv prin alegeri periodice, ci rezultatul unui raport continuu între performanța instituțională, respectarea normelor și percepția publică. Atunci când limbajul oficial al statului intră într-o disonanță tot mai accentuată cu experiența cotidiană a cetățenilor, se produce o ruptură simbolică ce afectează capacitatea statului de a mobiliza consens și loialitate (Mungiu-Pippidi 2015). Statul rămâne funcțional din punct de vedere administrativ, dar devine fragil din punct de vedere politic.

În acest cadru, suveranitatea tinde să fie simulată, nu exercitată efectiv. Discursul politic abundă în referințe la independență, interes național și control decizional, însă aceste formule retorice maschează adesea dependențe structurale, constrângeri externe sau incapacități interne. Suveranitatea devine un element de spectacol discursiv, destinat consumului intern, în timp ce deciziile reale sunt luate sub presiunea interdependențelor economice, a angajamentelor juridice sau a vulnerabilităților energetice și tehnologice. Această disjuncție între discurs și practică amplifică neîncrederea și cinismul societal.

Un al doilea vector al vulnerabilității este degradarea spațiului public deliberativ. Polarizarea accentuată, fragmentarea mediatică și competiția narativă permanentă reduc capacitatea societății de a formula diagnostice comune asupra realității. Steven Levitsky și Daniel Ziblatt subliniază că democrațiile nu se prăbușesc, de regulă, prin lovituri de stat, ci prin normalizarea comportamentelor care erodează încrederea reciprocă și regulile informale ale jocului politic (Levitsky și Ziblatt 2018). Statul vulnerabil este, astfel, produsul unei uzuri lente, nu al unui șoc singular.

Această uzură este exploatabilă strategic din exterior. Statele cu legitimitate fragilă și coeziune socială scăzută devin ținte privilegiate pentru operațiuni de influență, presiuni economice sau șantaj politic. Vulnerabilitatea internă se transformă într-un multiplicator al presiunii externe, reducând marja de manevră a decidenților și crescând dependența de soluții reactive. În acest punct, distincția dintre politică internă și politică externă devine artificială: fragilitatea democratică internă se traduce direct în slăbiciune strategică externă.

În concluzie, statul vulnerabil nu este un stat eșuat, ci un stat funcțional în aparență, dar lipsit de reziliență structurală. Vulnerabilitatea sa derivă din discrepanța dintre forme și fond, dintre procedură și legitimitate, dintre suveranitate declarată și capacitate reală de decizie. Într-o ordine globală fragmentată, aceste fisuri interne nu rămân neutre, ci sunt inevitabil integrate în competiția geopolitică mai largă, devenind parte a confruntării dintre spectacol și realitate.

III. SPECTACOL, PERCEPȚIE ȘI PUTERE

Narațiuni strategice într-o lume mediatizată

Puterea politică și strategică în lumea contemporană nu mai pot fi înțelese exclusiv prin prisma capacităților materiale sau a constrângerilor structurale. Ele sunt exercitate, tot mai vizibil, prin controlul percepțiilor, prin definirea cadrului interpretativ în care evenimentele sunt înțelese de public, elite și actori internaționali. În acest sens, spectacolul nu reprezintă o simplă distorsiune a realității, ci un mediu operațional în care puterea este produsă, legitimată și contestată.

Literatura despre „strategic narratives” subliniază că actorii politici încearcă să construiască povești coerente despre identitatea lor, despre ordinea internațională și despre legitimitatea acțiunilor proprii. Aceste narațiuni nu sunt simple instrumente de comunicare, ci mecanisme de structurare a percepției și de orientare a comportamentului (Miskimmon, O’Loughlin și Roselle 2013). Ele stabilesc ce este considerat amenințare, ce este acceptabil moral și ce tip de reacție este așteptată din partea publicului sau a aliaților.

Această logică este amplificată de mediatizarea permanentă a politicii. Spațiul mediatic global, fragmentat și accelerat, favorizează mesajele emoționale, imaginile dramatice și explicațiile simplificate. Complexitatea strategică este adesea redusă la opoziții binare, iar ambiguitățile sunt prezentate ca slăbiciuni. Într-un asemenea mediu, spectacolul devine o formă de putere simbolică, capabilă să substituie analiza prin reacție afectivă. După cum avertiza Robert Jervis, percepțiile, mai degrabă decât realitățile obiective, tind să ghideze comportamentul actorilor, mai ales în situații de incertitudine și criză (Jervis 1976).

Un risc major al acestei dinamici este confuzia dintre vizibilitate și relevanță strategică. Evenimentele care domină agenda mediatică nu sunt neapărat cele mai importante din punct de vedere structural, iar deciziile luate sub presiunea spectacolului pot ignora procesele lente, dar decisive, care modelează raporturile de putere. Lawrence Freedman subliniază că strategia presupune nu doar reacție, ci și capacitatea de a rezista tentației narațiunilor simplificatoare, menținând atenția asupra obiectivelor pe termen lung (Freedman 2013).

Conceptul de spectacol a fost analizat critic încă din a doua jumătate a secolului XX. Guy Debord descria societatea modernă ca pe un spațiu în care reprezentarea tinde să înlocuiască experiența directă, iar aparența devine mai importantă decât relația socială reală (Debord 1967). Deși formularea sa are un caracter filosofic și normativ, intuiția rămâne relevantă pentru analiza contemporană: în politică și război, ceea ce este văzut și povestit poate cântări mai mult decât ceea ce este efectiv realizat.

În plan strategic, această predominanță a spectacolului creează o vulnerabilitate cognitivă. Actorii care reușesc să impună narațiuni persuasive pot constrânge opțiunile adversarilor fără a recurge la forță directă. În același timp, actorii care confundă propria narațiune cu realitatea riscă erori grave de calcul. Spectacolul devine astfel un teren de confruntare dublu: este simultan armă și capcană.

Această tensiune se reflectă și în relația dintre lideri și public. Presiunea de a performa mediatic favorizează decizii orientate spre impact imediat, nu spre coerență strategică. Politica externă este transformată într-un exercițiu de comunicare continuă, iar gesturile simbolice tind să substituie strategia articulată. Într-un asemenea context, distincția dintre leadership și management al imaginii devine tot mai fragilă.

În concluzie, spectacolul nu poate fi eliminat din analiza puterii contemporane, dar nici confundat cu realitatea strategică. Înțelegerea relației dintre percepție și putere presupune recunoașterea faptului că narațiunile modelează comportamentele, fără a anula însă constrângerile materiale și structurale. Tocmai această diferență dintre ceea ce se vede și ceea ce contează constituie una dintre principalele surse de eroare decizională într-o ordine globală fragmentată.

IV. RĂZBOIUL FĂRĂ FRONTIERE CLARE

Hibridizare, lawfare și economie ca instrumente de putere

Conflictele contemporane se disting printr-o estompare progresivă a granițelor tradiționale dintre pace și război, civil și militar, intern și extern. Această transformare nu reflectă o aberație temporară, ci o reconfigurare structurală a competiției strategice, în care utilizarea forței armate este doar una dintre multiplele modalități de constrângere. Războiul fără frontiere clare desemnează tocmai acest tip de confruntare hibridă, în care instrumentele militare, juridice, economice și informaționale sunt integrate într-un spectru operațional coerent.

Conceptul de hybrid warfare a fost consacrat pentru a descrie combinarea deliberată a mijloacelor convenționale și neconvenționale, a actorilor statali și non-statali, precum și a acțiunilor cinetice și non-cinetice. Frank G. Hoffman subliniază că specificul războiului hibrid nu constă în noutatea fiecărui instrument în parte, ci în sincronizarea lor strategică, menită să creeze ambiguitate și să complice răspunsul adversarului (Hoffman 2007). Ambiguitatea devine astfel un multiplicator de putere, reducând capacitatea sistemelor politice și juridice de a reacționa rapid și legitim.

Un element central al acestei hibridizări este lawfare-ul, utilizarea deliberată a dreptului internațional și a procedurilor juridice ca instrumente de constrângere strategică. Orde F. Kittrie definește lawfare-ul ca folosire a legii „ca substitut al forței militare tradiționale sau ca mijloc de a obține avantaje strategice care altfel ar necesita utilizarea violenței” (Kittrie 2016). În practică, aceasta se traduce prin contestarea legitimității acțiunilor adversarului, exploatarea zonelor gri ale dreptului internațional și blocarea proceselor decizionale prin litigii și proceduri.

În paralel, economic statecraft a devenit un pilon esențial al confruntării strategice. Sancțiunile, controalele asupra exporturilor, regimurile de investiții și manipularea lanțurilor de aprovizionare sunt utilizate pentru a impune costuri politice și economice fără recurgerea la forță armată. Henry Farrell și Abraham L. Newman arată că interdependențele economice, odată considerate garanții ale păcii, pot fi transformate în arme de coerciție, mai ales atunci când sunt controlate de noduri centrale ale sistemului global (Farrell și Newman 2019). Această „weaponization of interdependence” redefinește raportul dintre putere economică și securitate.

O trăsătură distinctivă a războiului fără frontiere clare este problematica legitimității. Spre deosebire de conflictele clasice, în care actul de război era formal declarat și relativ ușor de încadrat juridic, confruntările hibride operează într-o zonă de ambiguitate normativă. Actorii implicați urmăresc nu doar eficiența operațională, ci și menținerea unei aparențe de conformitate cu normele internaționale. Legitimitatea devine, astfel, un câmp de luptă în sine, iar victoria este definită nu doar prin rezultate materiale, ci prin capacitatea de a impune propria interpretare a legalității și moralității.

Această ambiguitate are implicații directe asupra procesului decizional al statelor democratice. Constrânse de proceduri legale, de opinia publică și de alianțe multilaterale, acestea tind să reacționeze mai lent și mai fragmentat decât actorii care exploatează deliberat zonele gri. Războiul hibrid nu urmărește neapărat distrugerea adversarului, ci erodarea voinței politice, creșterea costurilor interne ale reacției și inducerea unui sentiment de impotență strategică.

În același timp, războiul fără frontiere clare amplifică tensiunea dintre spectacol și realitate. Acțiunile non-cinetice sunt adesea invizibile sau dificil de explicat publicului, în timp ce reacțiile simbolice și declarațiile politice capătă o importanță disproporționată. Această asimetrie favorizează politicile reactive și gesturile demonstrative, în detrimentul strategiilor coerente pe termen lung.

În concluzie, războiul fără frontiere clare reprezintă o mutație fundamentală a conflictualității internaționale. El nu anulează relevanța forței militare, dar o integrează într-un ecosistem strategic mai larg, în care dreptul, economia și percepția publică devin instrumente de constrângere comparabile cu armele clasice. Într-o asemenea ordine, capacitatea de a distinge între spectacol și realitate, între legalitate declarată și efect strategic real, devine esențială pentru supraviețuirea politică a statelor.

V. RĂZBOIUL COGNITIV

Eroarea umană și limitele raționalității strategice

Transformările recente ale conflictelor armate și ale competiției geopolitice indică o deplasare semnificativă a centrului de greutate strategic dinspre dimensiunea strict militară către sfera cognitivă, informațională și decizională. În acest context, ceea ce este pus sub presiune nu este doar capacitatea materială a statelor, ci însăși calitatea procesului de luare a deciziilor. Războiul cognitiv nu vizează în primul rând distrugerea forțelor adverse, ci degradarea percepției realității, fragmentarea raționalității colective și inducerea erorii strategice sistemice (Jervis 1976; Freedman 2013).

Literatura clasică de intelligence a demonstrat de timpuriu că decidenții nu operează într-un mediu de informație completă și nici nu sunt actori perfect raționali. Dimpotrivă, analiza informațiilor este structural afectată de bias-uri cognitive, de presiuni organizaționale și de constrângeri politice. Richards J. Heuer Jr. a arătat că erorile de analiză nu derivă, în principal, din lipsa informației, ci din modul în care aceasta este interpretată prin filtre mentale preexistente (Heuer 1999). În mod similar, cercetările din psihologia deciziei au arătat că procesul decizional este marcat de scurtături cognitive și de limite structurale ale raționalității, mai ales în situații de incertitudine și stres (Kahneman 2011).

Aceste constatări devin cu atât mai relevante într-un mediu strategic saturat informațional, în care actorii statali și non-statali exploatează deliberat vulnerabilitățile cognitive ale adversarilor. Conceptul de Foreign Information Manipulation and Interference (FIMI), consacrat în documentele Uniunii Europene și NATO, descrie un set coerent de practici menite să influențeze percepțiile, emoțiile și comportamentele publicului țintă prin combinarea dezinformării, manipulării narative și amplificării artificiale a polarizării sociale. Scopul nu este convingerea rațională, ci confuzia epistemică și erodarea criteriilor de adevăr.

În acest sens, războiul cognitiv funcționează ca o formă de forță indirectă, care precede sau înlocuiește confruntarea militară clasică. Așa cum subliniază Lawrence Freedman, strategiile contemporane nu mai urmăresc neapărat victoria decisivă, ci gestionarea percepțiilor și controlul cadrului interpretativ în care sunt evaluate evenimentele (Freedman 2013). Realitatea devine astfel secundară față de narațiunea care o explică, iar spectacolul informațional ajunge să modeleze decizia politică mai puternic decât faptele brute.

Un efect cumulativ al acestui proces este normalizarea erorii strategice. Atunci când decidenții sunt expuși constant la medii informaționale distorsionate, diferența dintre semnal și zgomot se estompează. Robert Jervis a demonstrat că percepțiile greșite și interpretările eronate ale intențiilor adversarului pot conduce la spirale de escaladare sau, dimpotrivă, la paralizie decizională (Jervis 1976). În conflictele recente, această dinamică este amplificată de viteza circulației informației și de presiunea mediatică permanentă asupra liderilor politici.

Mai mult, intersecția dintre războiul cognitiv și technocracy without knowledge creează un paradox strategic: deciziile sunt prezentate ca fiind „bazate pe date”, în timp ce în realitate ele sunt filtrate de modele incomplete, indicatori selectivi și presupuneri normative ascunse. Criticile aduse tehnocrației contemporane subliniază faptul că expertiza fragmentată, lipsită de înțelegere contextuală, poate produce politici aparent coerente, dar strategic disfuncționale (Friedman 2012). În acest sens, supra-producția de date nu conduce automat la claritate decizională, ci poate accentua doar iluzia controlului.

În plan strategic, consecința majoră este mutarea competiției dintre state în zona legitimității percepute. Actorii care reușesc să impună o narațiune coerentă despre propriile acțiuni și să delegitimeze acțiunile adversarilor obțin avantaje semnificative, chiar și în absența superiorității militare. Războiul cognitiv devine astfel un multiplicator de putere, capabil să transforme slăbiciunile materiale în pârghii politice și să compenseze asimetrii structurale.

În concluzie, înțelegerea conflictelor contemporane impune abandonarea unei viziuni strict kinetice asupra războiului și integrarea sistematică a dimensiunii cognitive în analiza strategică. Astfel, eroarea umană, bias-urile decizionale și manipularea informațională nu mai reprezintă fenomene marginale, ci variabile centrale ale ordinii internaționale actuale.

Într-o lume în care spectacolul tinde să substituie realitatea, miza fundamentală nu mai este doar cine deține forța, ci cine controlează sensul.

VI. CONCLUZIE

Decizia strategică între spectacol și realitate într-o ordine globală fragmentată

Analiza de față a pornit de la constatarea că ordinea internațională contemporană nu se caracterizează doar printr-o redistribuire a puterii materiale, ci printr-o criză a cadrului cognitiv și normativ în care sunt luate deciziile strategice. Fragmentarea geopolitică, hibridizarea conflictelor și mediatizarea permanentă a politicii au creat un mediu în care spectacolul tinde să concureze, iar uneori să substituie, realitatea. În acest context, problema centrală nu mai este exclusiv cine deține puterea, ci cine reușește să definească sensul acțiunii și legitimitatea acesteia.

În tradiția clasică a gândirii strategice, decizia era concepută ca rezultatul unui calcul rațional, ancorat în raporturi relativ stabile dintre politică, război și societate. Carl von Clausewitz presupunea existența unei relații inteligibile între scopuri politice și mijloace militare, chiar și în condiții de incertitudine (Clausewitz 1832/1976). Lumea analizată în acest articol indică însă o ruptură parțială a acestei relații, generată nu de dispariția constrângerilor materiale, ci de deformarea percepției asupra lor.

Spectacolul informațional, narațiunile strategice concurente și presiunea emoțională exercitată asupra liderilor și societăților produc o distorsiune a procesului decizional. Deciziile sunt tot mai frecvent evaluate în funcție de impactul simbolic imediat, nu de consecințele strategice pe termen lung. Așa cum subliniază Lawrence Freedman, strategia riscă să fie redusă la un exercițiu de gestionare a percepțiilor, pierzându-și funcția de orientare coerentă a acțiunii politice (Freedman 2013). În aceste condiții, performanța mediatică devine un substitut precar al gândirii strategice.

În același timp, analiza a evidențiat faptul că această transformare nu anulează realitatea conflictului, ci o face mai dificil de înțeles și de gestionat. Războiul fără frontiere clare, lawfare-ul, coerciția economică și războiul cognitiv nu elimină violența, ci o redistribuie și o maschează, mutând confruntarea în zone de ambiguitate juridică și normativă. În acest cadru, erorile de percepție devin factori structurali ai instabilității. Robert Jervis a arătat că percepțiile greșite pot conduce nu doar la escaladări neintenționate, ci și la paralizie strategică, atunci când actorii nu mai pot evalua corect intențiile și capacitățile adversarului (Jervis 1976).

Pentru statele vulnerabile, această combinație dintre fragilitate internă și presiune externă amplifică riscurile. Eroziunea legitimității, capturile instituționale și fragmentarea spațiului public reduc capacitatea de a formula strategii coerente și de a le susține în timp. Într-o ordine globală fragmentată, slăbiciunea cognitivă internă se transformă rapid într-o vulnerabilitate strategică externă, iar distincția dintre politică internă și politică externă își pierde relevanța analitică.

Concluzia fundamentală a acestui demers este că miza epocii actuale nu este victoria într-un conflict singular, ci capacitatea de a menține contactul cu realitatea strategică într-un mediu dominat de spectacol. Decizia politică eficientă presupune nu eliminarea narațiunilor sau a percepțiilor, ci recunoașterea limitelor lor și reintegrarea lor într-un cadru de analiză care să distingă între aparență și structură, între emoție și interes, între reacție și strategie. Fără această distincție, riscul major nu este doar eșecul politicilor curente, ci normalizarea erorii strategice ca mod de guvernare.

VII. BIBLIOGRAFIE

1. Acemoglu, Daron, și James A. Robinson. Why Nations Fail: The Origins of Power, Prosperity, and Poverty. New York: Crown Business, 2012.
2. Clausewitz, Carl von. On War. Trad. Michael Howard și Peter Paret. Princeton: Princeton University Press, 1976. (lucrare originală publicată în 1832)
3. Debord, Guy. The Society of the Spectacle. New York: Zone Books, 1994. (lucrare originală publicată în 1967)
4. Farrell, Henry, și Abraham L. Newman. “Weaponized Interdependence: How Global Economic Networks Shape State Coercion.” International Security 44, nr. 1 (2019): 42–79.
5. Freedman, Lawrence. Strategy: A History. Oxford: Oxford University Press, 2013.
6. Friedman, Jeffrey. Power without Knowledge: A Critique of Technocracy. Oxford: Oxford University Press, 2012.
7. Heuer Jr., Richards J. Psychology of Intelligence Analysis. Washington, DC: Center for the Study of Intelligence, CIA, 1999.
8. Hoffman, Frank G. Conflict in the 21st Century: The Rise of Hybrid Wars. Arlington, VA: Potomac Institute for Policy Studies, 2007.
9. Jervis, Robert. Perception and Misperception in International Politics. Princeton: Princeton University Press, 1976.
10. Kahneman, Daniel. Thinking, Fast and Slow. New York: Farrar, Straus and Giroux, 2011.
11. Kittrie, Orde F. Lawfare: Law as a Weapon of War. Oxford: Oxford University Press, 2016.
12. Levitsky, Steven, și Daniel Ziblatt. How Democracies Die. New York: Crown Publishing, 2018.
13. Miskimmon, Alister, Ben O’Loughlin, și Laura Roselle. Strategic Narratives: Communication Power and the New World Order. London: Routledge, 2013.
14. Mungiu-Pippidi, Alina. The Quest for Good Governance: How Societies Develop Control of Corruption. Cambridge: Cambridge University Press, 2015.

[1] Cătălin BALOG este analist și formator cu experiență în intelligence, securitate informațională și comunicare strategică. Doctor în Științe Militare, cu o teză dedicată managementului riscurilor de securitate în spațiul cibernetic, a activat timp de peste două decenii în structuri ale Ministerului Apărării Naționale. În prezent, este cadru didactic asociat la Universitatea din București, unde predă cursuri cu tematică de management al informației. În particular, este preocupat de analiza mecanismelor sociale și politice contemporane, cu accent pe relația dintre ideologie, tehnologie și simulare a democrației.