Parchetul General a anunţat că analizează introducerea unei căi extraordinare de atac împotriva deciziei Instanţei supreme prin care au fost achitaţi definitiv torţionarii disidentului Gheorghe Ursu.
“Cu referire la soluţia de achitare dispusă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cauza cunoscută generic sub denumirea de ‘Dosarul Ursu’, în care PÎCCJ – Secţia parchetelor militare a dispus trimiterea în judecată pe data de 1 august 2016, conducerea PÎCCJ a dispus efectuarea unei analize a soluţiei, inclusiv în privinţa identificării posibilităţii juridice de a declara o cale extraordinară de atac”, spune Parchetul într-un comunicat.
Ministrul Justiţiei, Alina Gorghiu, a afirmat ieri, după ce judecătorii i-au achitat definitiv pe foştii ofiţeri de Securitate Marin Pîrvulescu şi Vasile Hodiş, acuzaţi că l-au torturat pe disidentul Gheorghe Ursu, că pentru ea este o zi tristă şi că nu şi-ar fi dorit să fie martoră la validarea “oricărei forme de represiune şi de tortură”.
“Fără a interfera cu rezultatul analizei de la nivelul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi distinct de atribuţiile mele de ministru al Justiţiei, pot spune că pentru mine e o zi tristă azi! Mi-aş fi dorit, ca simplu cetăţean al unei ţări, pentru care dictatura va rămâne o amintire sinistră, care a măcinat destine, să nu fiu martorul validării oricărei forme de represiune, de tortură, al legitimizării instrumentelor de forţă, care aruncă în obscur drepturi şi libertăţi fundamentale”, transmite Gorghiu, într-un mesaj pe Facebook.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus joi achitarea definitivă a foştilor ofiţeri de Securitate Marin Pîrvulescu şi Vasile Hodiş, acuzaţi că l-au torturat pe disidentul Gheorghe Ursu.
Instanţa supremă a respins, ca nefondate, apelurile depuse de procurori şi Andrei Ursu, fiul lui Gheorghe Ursu, fiind menţinută decizia de achitare aplicată în octombrie 2019 de Curtea de Apel Bucureşti.
Marin Pîrvulescu şi Vasile Hodiş au fost trimişi în judecată de procurori pentru crime împotriva umanităţii, însă judecătoarea Mihaela Niţă de la Curtea de Apel Bucureşti a schimbat încadrarea faptelor în infracţiunea de tratamente neomenoase, pe motiv că legea mai favorabilă este Codul penal din 1968. În acelaşi dosar, Tudor Postelnicu (decedat), fost şef al Departamentului Securităţii Statului, a fost achitat pentru complicitate la tratamente neomenoase.
Gheorghe Ursu, inginer de construcţii, poet şi scriitor, a fost cercetat de Securitate în anii ’80, după ce a trimis scrisori către “Europa Liberă” şi pentru că ţinea un jurnal în care nota ororile conducerii comuniste.
Procurorii susţin că, în perioada ianuarie – noiembrie 1985, inginerul disident Gheorghe Ursu a făcut obiectul urmăririi informative şi judiciare pentru acte sau fapte considerate ostile regimului comunist, fiind arestat la 21 septembrie 1985. A murit pe 17 noiembrie 1985.
Procurorii militari au stabilit că Marin Pârvulescu şi Vasile Hodiş au exercitat acţiuni represive şi sistematice (filaj, urmărire informativă, percheziţii, audieri sistematice, acte de violenţă fizică şi psihică) asupra lui Gheorghe Ursu, acţiuni care “au avut ca urmare producerea de suferinţe fizice sau psihice grave şi au fost de natură să îi aducă o atingere gravă a drepturilor şi libertăţilor fundamentale, în principal a dreptului la viaţă”.
Fiul disidentului, Andrei Ursu, susţine că Mihai Pîrvulescu a fost cel care l-a anchetat mai întâi în stare de libertate pe Gheorghe Ursu. Pentru că acesta din urmă a refuzat să îşi denunţe prietenii, printre care cunoscuţii scriitori Nina Cassian, Geo Bogza, Radu Cosaşu, Securitatea a hotărât “continuarea cercetărilor sub stare de arest”, “urmând ca în cercetări să se clarifice şi natura relaţiilor” cu aceştia.
Pentru a încerca să evite un caz de persecuţie politică ce ar fi fost neprielnic pe plan internaţional regimului Ceauşescu, Securitatea i-a înscenat lui Gheorghe Ursu un caz de drept comun pentru posesia a 17 dolari, pentru care l-a arestat pe 21 septembrie 1985. A fost închis într-o celulă cu doi deţinuţi de drept comun, Marian Clită şi Gheorghe Radu, care au primit ordin de la securişti să exercite acte de violenţă asupra lui.
Inginerul Gheorghe Ursu a murit în urma bătăilor primite de la Marin Pîrvulescu şi de la alţi ofiţeri de securitate, dar şi în urma agresiunilor din partea unor deţinuţi de drept comun.
Până acum, trei persoane au fost condamnate în acest caz: col. (r) Tudor Stănică, pe atunci şeful Miliţiei din Capitală, col. (r) Mihai Creangă, adjunctul său, şi Marin Clită, colegul de celulă al disidentului.
Tudor Stănică nu a făcut nicio zi de închisoare invocând motive medicale, Mihai Creangă a scăpat după zece ani, iar deţinutul de drept comun Marin Clită a ieşit din puşcărie după nouă ani pentru bună purtare. În prezent, Clită este din nou în penitenciar, unde execută o condamnare de 14 ani primită în Danemarca, fiind acuzat că a omorât o stewardesă într-o cameră de hotel din Copenhaga.
* Pavel Popescu: Decizia de achitare a torționarilor securiști Marin Pârvulescu şi Vasile Hodiş, cei care l-au filat si torturat pe disidentul Gheorghe Ursu, este o pată imensă pe obrazul justiției din România
Muraru: Fac apel la instituţiile statului să identifice o cale extraordinară de atac în cazul Gheorghe Ursu
Deputatul PNL Alexandru Muraru face apel la instituţiile statului să identifice o cale extraordinară de atac în cazul Gheorghe Ursu.
“Fac apel la instituţiile statului român, la Ministerul Public, la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să identifice cale extraordinară de atac (recurs în casaţie) şi să răstoarne o decizie care aduce o gravă atingere idealului nostru de a crede în dreptate şi libertate”, a scris Muraru, joi, pe Facebook.
El susţine că “decizia uluitoare a magistraţilor Curţii Supreme în cazul achitării ofiţerilor de Securitate care l-au anchetat pe Gheorghe Ursu este de neînţeles şi anihilează orice speranţă că România mai putea face dreptate în cazul uciderii acestuia”.
Deputatul liberal afirmă că hotărârea de achitare a ofiţerilor de securitate Marin Pârvulescu şi Vasile Hodiş este “derutantă şi totodată înspăimântătoare şi reprezintă, fără doar şi poate, un eşec instituţional perpetuu, la limita coluziunii cu resemnarea faptică”.
El aminteşte că în 2021 l-a întâlnit pe Andrei Ursu, fiul lui Gheorghe Ursu.
“Este important să vorbim apăsat despre decizia de astăzi a unor magistraţi pentru că uciderea lui Gheorghe Ursu nu este doar un alt dosar din arhivele comunismului care îşi aşteaptă rândul la bară judecăţii, ci reprezintă, dacă vreţi, imaginea de ansamblu a justiţiei româneşti, a tuturor proceselor Securităţii începute acum 33 de ani şi trimise pe un drum anevoios al amânărilor, blocajelor şi deciziilor de ultimă instanţă care au tergiversat adevărul istoric”, spune Muraru.
Deputatul PNL subliniază că “orice tentativă de acceptare a acestei decizii înseamnă relativizarea memoriei victimelor comunismului şi spălarea ororilor unui regim dictatorial pentru a cărui înlăturare s-au vărsat râuri de sânge”.
El susţine că aducerea ca martori în persoana lui Aurel Rogojan şi Vasile Mălureanu, implicaţi în operaţiunea de reprimare şi lichidare a revoluţionarilor din Timişoara şi Bucureşti, denaturează orice aşteptare a unui proces echitabil.
“Ceea ce frapează însă, în cazul achitării celor doi ofiţeri de securitate, este acceptarea ca martori favorabili torţionarilor din rândul Securităţii, contrar Codului de procedură penală şi a prevederilor care interzic legăturile de interese cu una din părţile dosarului. (…) Prin natura lor şi obiectul de activitate, ofiţerii de securitate sunt agenţi ai intoxicării, dezinformării şi minciunii, iar acceptul lor ca martori echivalează cu principiile pe care se bazează adevărul juridic”, arată Alexandru Muraru.
Liberalul punctează că societatea românească nu poate accepta rescrierea istoriei comunismului prin “spălarea securiştilor”.
“Putem să le vorbim tinerelor generaţii despre drepturile şi libertăţile de astăzi ale torţionarilor şi foştilor ofiţeri de securitate în timp ce răsfoim manuale de istorie ale comunismului? Putem să le povestim despre atrocităţile regimurilor totalitare criminale fără să le spunem că dreptatea nu a fost făptuită nici după trei decenii de la căderea lor?”, afirmă el.
Muraru face apel la instituţiile statului român să identifice orice cale extraordinară de atac în cazul Gheorghe Ursu, subliniind că este în interesul statului de drept, al imaginii României şi a încrederii în justiţie să îndrepte o eroare care nu trebuie să reprezinte sistemul judiciar în ansamblul său.
* Motivare ICCJ: Gheorghe Ursu nu a fost opozant al regimului comunist şi nu s-a aflat în relaţii de adversitate cu Securitatea
Judecătorii de la Instanţa supremă susţin că disidentul Gheorghe Ursu nu a fost un opozant al regimului comunist şi nici nu s-a aflat în relaţii de adversitate cu Securitatea, astfel încât nu se poate reţine infracţiunea de tratamente neomenoase în sarcina ofiţerilor care l-au anchetat.
Instanţa supremă a dat publicităţii joi motivele pentru care foştii ofiţeri de Securitate Marin Pîrvulescu şi Vasile Hodiş, acuzaţi că l-au torturat pe disidentul Gheorghe Ursu, au fost achitaţi pentru săvârşirea infracţiunii de tratamente neomenoase.
În documentul instanţei se arată că infracţiunea de tratamente neomenoase nu are un subiect pasiv calificat, totuşi sfera acestuia este determinată prin lege (art.358 din Codul penal), respectiv răniţii, bolnavii, membrii personalului civil sanitar sau al Crucii Roşii ori al organizaţiilor asimilate acesteia, naufragiaţii, prizonierii de război şi, în general, orice alte persoane căzută sub puterea adversarului.
Dintre toate categoriile prevăzute de lege, Gheorghe Ursu s-ar putea încadra doar în categoria persoanelor căzute sub puterea adversarului, însă judecătorii susţin că nu există probe în acest sens.
Concret, arată instanţa, în anul 1985, Gheorghe Ursu era inginer în cadrul Institutului de Cercetări şi Proiectare pentru Sistematizare Locuinţe şi Gospodărire Comunală Bucureşti şi, anterior acestui an, el s-a bucurat de libertate de mişcare, călătorind de nenumărate ori în Occident.
De asemenea, în anul 1983, fiica lui a plecat definitiv România şi s-a stabilit în Statele Unite ale Americii, iar la sfârşitul anului 1984 Gheorghe Ursu a obţinut viză de a călători în SUA pentru a se întâlni cu fiica sa.
“Or, este de notorietate faptul că, în regimul comunist, orice deplasare în afara ţării, în scop turistic, era un adevărat privilegiu de care nu se puteau bucura decât anumite persoane şi sub un control strict din partea organelor de securitate. Pentru a se acorda permisiunea de a călători în afara lagărului comunist, organele de Securitate efectuau investigaţii speciale cu privire la persoana solicitantă, vizând riscul de a rămâne în străinătate. Victimei i s-a acordat această permisiune, chiar în condiţiile în care avea rude şi cunoştinţe în Elveţia, Argentina, Australia, Israel, R.F. Germania, Anglia, astfel cum rezultă din materialele existente la dosarul cauzei, nefiind identificate aspecte deosebite în comportamentul şi conduita acesteia. La întoarcerea în ţară, victima redacta câte o notă despre călătoria efectuată, persoanele cu care s-a întâlnit, discuţiile purtate etc. Aşadar, până la momentul identificării jurnalului nu au rezultat suspiciuni care să determine neacordarea de către organele de Securitate a permisiunii de a pleca în scop turistic în străinătate, deşi se cunoştea că nu era tocmai un simpatizant al conducerii de stat şi partid”, arată magistraţii.
Pe de altă parte, judecătorii recunosc că Gheorghe Ursu avea, “ca de altfel mulţi români în aceeaşi perioadă”, serioase nemulţumiri faţă de politica şi conducerea de stat şi de partid, pe care şi le-a manifestat în jurnalul său intim, prin materialele transmise la postul de radio Europa Liberă, precum şi la locul de muncă, verbal şi prin afişarea unor citate, însă nu au atras atenţia organelor de Securitate până la momentul în care a fost găsit jurnalul său intim.
“Nici măcar jurnalul şi celelalte acţiuni desfăşurate de victimă şi identificate de organele de Securitate nu au fost suficiente pentru a antrena răspunderea acestuia pentru comiterea vreuneia dintre infracţiunile contra orânduirii socialiste sau pentru arestarea sa preventivă. Astfel, după identificarea jurnalului, în perioada ianuarie-mai 1985, victima (Gheorghe Ursu, n.r.) nu a fost cercetată, în stare de libertate, de către organele de securitate ale Statului pentru infracţiunea de propagandă împotriva orânduirii socialiste (…) La data de 03.08.1985, victima a fost avertizată la locul său de muncă, în prezenţa mai multor persoane din conducerea institutului, ocazie cu care a recunoscut faptele şi s-a angajat ca în viitor să nu mai comită nicio faptă de natură să lezeze interesele statului, precizând că este conştient că dacă în viitor va mai proceda în acest fel poate fi tras chiar şi la răspundere penală şi a mulţumit organelor de stat pentru clemenţa de care au dat dovadă în cazul său, fiindu-i luat un angajament scris. Prin referatul din data de 14.08.1985 întocmit de inculpatul (…), s-a propus neînceperea urmăririi penale, în cauza privind pe Gheorghe Ursu, pentru infracţiunea de propagandă împotriva orânduirii socialiste”, se arată în motivarea instanţei.
Ulterior, autorităţile comuniste au decis arestarea lui Gheorghe Ursu pentru deţinere şi operaţiuni ilegale cu mijloace de plată străine.
“În acest context, Înalta Curte reţine că victima nu a fost un opozant al regimului comunist şi nu s-a aflat în relaţii de adversitate cu organele de Securitate ale statului, atât timp cât opiniile sale şi dezacordul faţă de politica şi conducerea de stat nu au fost făcute publice, nu a ajuns la cunoştinţa publicului larg pe vreo altă cale şi nu au produs vreo consecinţă în realitatea exterioară (nu au fost de natură a propaga idei şi concepţii ostile ori de a instiga la acţiuni împotriva orânduirii socialiste). Astfel, victima nu şi-a manifestat public dezacordul faţă de politica şi conducerea de stat şi partid, astfel încât să devină o persoană periculoasă pentru securitatea statului, din cauza posibilităţii de influenţare a opiniei publice şi de instigare a populaţiei împotriva conducerii de stat şi partid. Opiniile şi nemulţumirile sale au fost exprimate fie în jurnalul său intim, dar nu a fost făcut public, fie prin materialele transmise la postul de radio Europa Liberă, dar nu a fost menţionat numele său, fie prin păreri exprimate la locul de muncă, dar care nu au fost în măsură să atragă atenţia organelor de Securitate, fiind arestat şi deţinut pentru infracţiuni de drept comun (infracţiunea de operaţiuni interzise cu mijloace de plată străine)”, este opinia judecătorilor.
Magistraţii consideră că Gheorghe Ursu nu se afla în opoziţie faţă de puterea comunistă, astfel încât nu poate fi considerat ca fiind o “persoană căzută sub puterea adversarului”, atât timp cât opiniile sale despre regimul comunist şi conducerea de stat şi de partid nu au fost făcute publice.
În consecinţă, Înalta Curte constată că fapta pentru care foştii ofiţeri de Securitate Marin Pîrvulescu şi Vasile Hodiş au fost trimişi în judecată nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tratamente neomenoase şi a dispus achitarea lor.
ICCJ mai susţine că represiunea organizată de Securitate nu avea un caracter sistematic: Un conflict limitat la câteva persoane
Judecătorii de la Instanţa supremă susţin, în decizia de achitare a foştilor ofiţeri de Securitate Marin Pîrvulescu şi Vasile Hodiş, cei care l-au torturat pe disidentul Gheorghe Ursu, că la nivelul anului 1985 nu se poate reţine că represiunea organizată de Securitate avea un caracter sistematic şi s-ar fi exercitat prin controlul informativ al “întregii populaţii active”, ci ar fi vorba doar de “un conflict limitat la câteva persoane”.
Mai mult, judecătorii spun că în timpul regimului Ceauşescu nu exista o intenţie clară de exterminare sistematică a oricărui opozant din partea autorităţilor statului.
În motivarea deciziei, magistraţii fac o comparaţie între cazul disidentului Gheorghe Ursu şi cu suferinţele îndurate de deţinuţii politici la Penitenciarul de la Râmnicu – Sărat, condus de torţionarul Alexandru Vişinescu.
Concluzia judecătorilor este că, dacă la nivelul anilor 1948 – 1964, autorităţile comuniste au încercat suprimarea fizică şi psihică a unui număr imens de români, în special intelectuali de elită şi personalităţi din toate domeniile vieţii sociale, nu acelaşi lucru se poate spune de securiştii care l-au anchetat şi torturat pe Gheorghe Ursu.
“Spre deosebire de anii 1948-1964, în care s-au produs acele atrocităţi împotriva poporului român, la nivelul anului 1985 nu se mai poate considera că există o intenţie clară de exterminare sistematică a oricărui opozant din partea autorităţilor statului, prin acte materiale ce s-ar circumscrie infracţiunii analizate şi care să permită încadrarea oricărui comportament nelegal faţă de persoanele aflate în detenţie în acest tip de infracţiune. Împrejurarea evocată de procuror în sensul că represiunea organizată de Securitate ar avea un caracter sistematic şi s-ar exercita prin controlul informativ al “întregii populaţii active” (şi prin aceasta s-ar face dovada situaţiei premisă cerută de textul incriminator), dat fiind numărul cetăţenilor români supravegheaţi sau urmăriţi de securitate în anii 1974-1989, nu poate fi reţinută de Înalta Curte”, precizează Instanţa supremă.
Mai mult, judecătorii susţin că în rechizitoriu se reţine că ar fi vorba de un control informativ al “întregii populaţii active”, însă la nivelul anului 1985 populaţia României număra peste 22 de milioane de persoane, iar dacă numai jumătate din aceasta ar fi fost activă, cele 110.000 (indicate de parchet ca existând la nivelul anului 1989) de persoane aflate în diverse forme de urmărire informativă ar reprezenta un procent de 1% din populaţia activă şi nicidecum întreaga populaţie activă, cum se susţine de către procuror.
Totodată, prin rechizitoriu se susţine, în privinţa metodelor utilizate de Securitate în acţiunile represive, că tortura a fost principala metodă ilegală de anchetă, dar şi folosirea bătăii şi a subalimentaţiei prelungite, în scopul obţinerii de declaraţii acuzatoare, presiuni morale pentru constrângerea persoanelor anchetate de a declara ce li se impunea, însă judecătorii spun că “nu s-a indicat nicio probă din care să rezulte folosirea acestor metode la nivelul anului 1985 şi, ceea ce este mai important, nu s-a invocat, cu trimitere la probe, intenţia sistematică de torturare, mutilare sau exterminare a persoanelor căzute sub puterea adversarului”.
“Aşadar, Înalta Curte reţine că, prin probele administrate în cauză, inclusiv în apel, s-a făcut dovada unor interacţiuni ale organelor de stat (chiar organe ale Securităţii) cu mai multe persoane determinate, însă nu s-a făcut dovada existenţei, în perioada în care se reţine comiterea infracţiunii de către inculpaţi, a unui conflict (adversităţi) între autorităţi şi populaţie sau parte din aceasta, în cadrul căruia să existe o preocupare sistematică a autorităţilor de exterminare fizică sau psihică a populaţiei sau a unei părţi din acesta pe diverse motive (aşa cum s-a întâmplat în perioada anilor 1948-1965, împrejurări reţinute prin hotărârile penale la care s-a făcut referire în cele ce preced). Un conflict limitat la câteva persoane determinate nu poate fi considerat ca situaţie premisă a infracţiunii de tratamente neomenoase. Or, exact această situaţie premisă de intenţie sistematică de exterminare din partea autorităţilor face diferenţa dintre infracţiunile contra păcii şi omenirii şi infracţiunile individuale cu acelaşi element material cuprinse în celelalte titluri ale Codului penal (omor, supunere la rele tratamente, tortură etc.).
Judecătorii echivalează acţiunile de reprimare a disidentului Gheorghe Ursu cu metodele folosite de procurori în prezent (motivare)
Cei trei judecători de la Instanţa supremă care i-au achitat pe foştii ofiţeri de Securitate Marin Pîrvulescu şi Vasile Hodiş, acuzaţi că l-au torturat pe disidentul Gheorghe Ursu, îşi apără decizia, susţinând că “aşa-zisele acţiuni de reprimare şi intimidare” folosite de Securitate sunt utilizate în anchetele penale din prezent.
La un moment dat, în motivare, judecătorii pun semn egal între metodele folosite de securişti pentru reprimarea oamenilor care se opuneau lui Nicolae Ceauşescu cu procedeele utilizate în anchetele penale din prezent.
Astfel, spun magistraţii, în rechizitoriul Parchetului prin care au fost trimişi în judecată Marin Pîrvulescu şi Vasile Hodiş, s-a reţinut incidenţa lit. k) art.439 Cod penal, “alte asemenea fapte inumane ce cauzează suferinţe mari sau vătămări ale integrităţii fizice sau psihice”, atrasă de “acţiuni de reprimare şi intimidare a disidentului (…), constând în: filaj, urmărire informativă, note informatorii, percheziţie domiciliară în data de 17.01.1985, interceptarea convorbirilor telefonice prin mijloace T.O., interceptarea corespondenţei şi audieri sistematice”.
“Din această enumerare se poate observa că aşa-zisele acţiuni de reprimare şi intimidare invocate de parchet sunt metode de supraveghere sau cercetare şi procedee probatorii folosite în anchetarea infracţiunilor. Prin natura lor, mare parte dintre acestea (exceptând percheziţia domiciliară şi audierea) sunt secrete, necunoscute de persoana pe care o vizează, astfel că e foarte greu de înţeles cum astfel de acţiuni pot fi incluse în noţiunea de ‘alte asemenea fapte inumane ce cauzează suferinţe mari sau vătămări ale integrităţii fizice sau psihice’. Într-adevăr, atunci când sunt aduse la cunoştinţa persoanei cercetate poate produce acesteia unele suferinţe, însă sunt inerente oricărei activităţi de cercetare penală. Şi în prezent sunt folosite astfel de metode speciale de supraveghere sau cercetare (art.138 şi urm. din Codul de procedură penală) şi procedee probatorii prin care se obţin mijloacele de probă (audierea suspectului sau inculpatului, percheziţia domiciliară). A accepta ideea că aceste metode de cercetare şi procedee probatorii ar putea constitui ‘fapte inumane’, aşa cum consideră parchetul, ar însemna ca organele judiciare care le folosesc să fie pasibile de tragere la răspundere penală pentru săvârşirea infracţiunii contra umanităţii, ceea ce este de neconceput”, susţin judecătorii.
În acest context, Înalta Curte reţine că acţiunile “de reprimare şi intimidare a disidentului Gheorghe Ursu, constând în: filaj, urmărire informativă, note informatori, percheziţie domiciliară în data de 17.01.1985, interceptarea convorbirilor telefonice prin mijloace T.O., interceptarea corespondenţei şi audieri sistematice”, invocate de Parchet, “nu pot constitui elementul material al variantei normative prevăzute de art. 439 alin. (1) lit. k) din Codul penal, alte asemenea fapte inumane ce cauzează suferinţe mari sau vătămări ale integrităţii fizice sau psihice”.
| Știri BVB