* “Geografia rămâne constantă; interpretarea regulilor variază în funcție de putere.”
Autor: Corneliu Pivariu – General-maior (cu două stele) în retragere, expert in geopolitică și relații internaționale, cu o experiență de peste 30 de ani în domeniile militar, diplomatic și economic.
În dezbaterile recente privind securitatea Mării Negre, discursul oficial românesc tinde să mizeze preponderent pe extinderea prezenței NATO și pe consolidarea sprijinului occidental, ca și cum aceste obiective ar depinde exclusiv de voința politică a aliaților. Realitatea strategică este însă mult mai rigidă și mult mai puțin sensibilă la retorică. Această realitate a fost reamintită tranșant de Ercüment Tatlıoğlu[1], comandantul Forțelor Navale Turce, prin pozițiile sale publice privind limitarea prezenței navale occidentale în bazinul pontic.
Declarațiile sale nu trebuie interpretate ca ieșiri personale sau ca un derapaj „anti-NATO”, ci ca expresia consecventă a unei doctrine de stat bine articulate: securitatea Mării Negre trebuie gestionată prioritar de statele riverane, sub un regim strict de control al accesului naval. În centrul acestei doctrine se află Convenția de la Montreux, tratatul care conferă Turciei controlul deplin asupra strâmtorilor Bosfor și Dardanele și, implicit, asupra accesului maritim militar în Marea Neagră[2].
Pentru Ankara, Montreux nu este un document istoric prăfuit și nici o constrângere diplomatică incomodă, ci un instrument activ de suveranitate strategică. Prin aplicarea strictă a convenției, Turcia își rezervă capacitatea de a preveni transformarea Mării Negre într-un teatru de confruntare deschisă între marile puteri, pe modelul altor spații puternic militarizate. Din această perspectivă, refuzul unei prezențe navale occidentale masive nu reprezintă o concesie făcută Rusiei, ci o politică deliberată de limitare a escaladării și de menținere a unui echilibru controlabil.
Aici apare eroarea de fond a abordării românești. Bucureștiul tinde să confunde apartenența la NATO cu accesul operațional automat al flotelor aliate în Marea Neagră. Or, alianța oferă garanții politice și militare esențiale, dar nu poate anula realitățile geografice și juridice. Nicio navă de război occidentală nu poate traversa strâmtorile în condiții de conflict fără acordul explicit al Ankarei, indiferent de deciziile adoptate la Paris, Berlin sau Bruxelles. Această confuzie între garanția politică și accesul operațional reprezintă una dintre cele mai persistente erori de evaluare ale politicii românești la Marea Neagră.
Exemplul cooperării în domeniul deminării maritime este revelator. Turcia a acceptat un format regional limitat, alături de România și Bulgaria, tocmai pentru a respecta Montreux și pentru a evita percepția unei militarizări occidentale excesive a bazinului pontic. Arhitectura acestui aranjament confirmă rolul Ankarei de pivot regional, România fiind integrată într-un cadru funcțional, dar fără capacitatea de a influența decisiv parametrii strategici ai inițiativei.
Din această perspectivă, problema României nu este opoziția Turciei, ci absența unei strategii adaptate la realitatea controlului strâmtorilor. Insistența pe discursuri occidentale fără corespondență operațională riscă să transforme politica românească la Marea Neagră într-un exercițiu declarativ, cu rezultate limitate în planul influenței reale.
Această dinamică devine cu atât mai relevantă în contextul deteriorării accelerate a situației de securitate din Orientul Mijlociu. Pe măsură ce flancul sudic al NATO este tot mai solicitat, Marea Neagră capătă o importanță strategică sporită ca spațiu de stabilitate relativă, rută alternativă de securitate și zonă-cheie de intersecție între Europa, Caucaz și Asia Centrală. În aceste condiții, controlul accesului și arhitectura regională de securitate din bazinul pontic devin elemente critice ale echilibrului euro-atlantic.
Istoria diplomației românești oferă, paradoxal, o lecție astăzi ignorată. Nicolae Titulescu înțelesese că alianțele sunt indispensabile, dar nu pot substitui geografia și raporturile concrete de putere. În cazul Mării Negre, cheia nu se află în capitalele occidentale, ci la Istanbul, iar orice strategie eficientă trebuie să pornească de la acest fapt structural.
În concluzie, cât timp România va continua să vorbească despre securitatea Mării Negre în termeni simbolici, fără a integra pe deplin rolul Ankarei și constrângerile impuse de Convenția de la Montreux, va rămâne mai degrabă un actor vocal decât unul influent. Realismul strategic nu presupune renunțarea la alianțe, ci ajustarea așteptărilor la limitele concrete impuse de geografie, drept internațional și echilibrul real de putere.
[1] Ercüment Tatlıoğlu este amiral al Forțelor Navale Turce și comandant al acestora din august 2022. Ofițer de carieră, format în structurile NATO și cu o experiență extinsă în planificare operațională și comandă navală, Tatlıoğlu este considerat un exponent fidel al doctrinei maritime a statului turc, centrată pe controlul strict al strâmtorilor, aplicarea riguroasă a Convenției de la Montreux și gestionarea securității Mării Negre printr-un echilibru regional controlat. Declarațiile sale publice reflectă poziția instituțională a Ankarei, nu inițiative personale, și trebuie citite ca expresie a realismului strategic turc în contextul rivalităților dintre marile puteri.
[2] Canal Istanbul este un proiect strategic de infrastructură promovat de autoritățile turce, care vizează crearea unei rute maritime artificiale între Marea Neagră și Marea Marmara, paralelă cu Bosforul. Dincolo de dimensiunea economică și urbanistică, proiectul are implicații geopolitice și juridice semnificative, întrucât ar putea oferi Ankarei opțiuni suplimentare de gestionare și control al traficului maritim. Deși statutul său în raport cu Convenția de la Montreux rămâne neclar și contestat, Canal Istanbul funcționează deja ca instrument de semnal strategic și pârghie de negociere în arhitectura de securitate a regiunii Mării Negre.
| Știri BVB