NATO 3.0 sau maturizarea forțată a relației transatlantice (opinie Corneliu PIVARIU)

• „Alianțele care supraviețuiesc nu sunt cele mai confortabile, ci cele care se adaptează.”

Autor: Corneliu Pivariu – General-maior (cu două stele) în retragere, expert in geopolitică și relații internaționale, cu o experiență de peste 30 de ani în domeniile militar, diplomatic și economic.

Am trăit personal, în plină activitate profesională, perioada post Război Rece în care NATO s-a adaptat noilor condiții și în care se vehiculau multe teorii care considerau Alianța Nord-Atlantică ca obsoletă și pe cale de dispariție. Și atunci, ca și acum, deși condițiile geopolitice sunt mult mai complexe, mi-am exprimat opinia că Organizația are capacitatea și resursele de a se adapta la condițiile concrete și a-și menține relevanța.

Avanpremiera Conferinței de Securitate de la München (MSC) a adus un semnal strategic clar din partea Washingtonului: modelul de funcționare al NATO din ultimele trei decenii este considerat epuizat. Nu asistăm la o retragere americană din Europa, ci la o redefinire a rolurilor în interiorul alianței, într-un context multipolar marcat de constrângeri strategice simultane.

Mesajul a fost transmis explicit de Elbridge Colby[1], unul dintre principalii arhitecți ai gândirii strategice actuale de la Washington, care a reprezentat Statele Unite la reuniunea ministerială NATO de apărare, în avanpremieră, la 12 februarie 2026.

Intervenția sa poate fi citită ca o proclamare doctrinară, nu ca o luare de poziție conjuncturală.

1. De la NATO 1.0 la NATO 3.0: o periodizare strategică explicită

Colby propune, implicit și explicit, o periodizare în trei faze a alianței nord-atlantice:

NATO 1.0 – perioada Războiului Rece
Caracterizată de realism strategic dur, descurajare credibilă, împărțirea clară a responsabilităților și așteptarea explicită ca aliații europeni să contribuie substanțial la propria apărare. Este NATO-ul lui Eisenhower, Nixon și Reagan.

NATO 2.0 – momentul unipolar american și post-Război Rece
O fază definită de extindere, operațiuni „out of area”, dezarmare relativă a Europei și o dependență structurală tot mai accentuată de capacitățile militare americane. Apărarea teritorială europeană a fost, în mare măsură, externalizată.

NATO 3.0 – revenirea la realism într-un context multipolar.
Noua arhitectură propusă presupune o Europă care devine principalul apărător convențional al continentului, susținută de puterea strategică, nucleară și de proiecție globală a Statelor Unite. Conceptual, NATO 3.0 este mai apropiat de NATO 1.0 decât de modelul ultimelor trei decenii.

Această delimitare este esențială: nu este vorba de o revoluție, ci de o corecție istorică.

 „Parteneriate, nu dependențe” – fraza-cheie a noii doctrine

Una dintre ideile-ax ale discursului este formularea: „We want partnerships, not dependencies”.
Aceasta marchează un punct de inflexiune în relația transatlantică:

• Statele Unite nu mai acceptă rolul de substitut permanent al capacităților convenționale europene;
• Europa este chemată să își asume responsabilitatea primară pentru propria securitate;
• Garanția americană rămâne, dar este redefinită ca sprijin strategic, nu ca proteză structurală.

Mesajul nu este anti-european. Dimpotrivă, este un apel la maturizarea alianței și la ieșirea din logica dependenței comode.

2. Răspunsul implicit la raportul MSC: America nu demolează ordinea, ci o recalibrează

Discursul lui Colby trebuie citit și ca un răspuns indirect la raportul Conferinței de Securitate de la München, care descrie Statele Unite drept „elefantul din cameră” al ordinii internaționale, acuzat că destabilizează regulile existente.

Washingtonul transmite, însă, un mesaj diferit: ordinea post-Război Rece nu mai este sustenabilă, iar menținerea ei artificială ar genera riscuri strategice și mai mari. Recalibrarea NATO este prezentată ca un act de realism, nu de abandon.

* Rezonanțe europene la MSC: Von der Leyen, Macron și Merz între autonomie și responsabilitate

Mesajul transmis de Washington la Conferința de Securitate de la München nu a rămas fără ecou în capitalele europene. Intervențiile liderilor francez și german au confirmat faptul că Europa începe să internalizeze, fie și cu nuanțe diferite, logica NATO 3.0.

Președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, a articulat la München un apel puternic pentru ca Europa să-și transforme în practică propriile mecanisme de apărare. Ea a cerut explicit „să se aducă la viață” clauza de apărare reciprocă a UE[2], accentuând că obligația mutuală de sprijin nu mai poate rămâne doar un principiu teoretic al Tratatului de la Lisabona, ci trebuie să devină un instrument funcțional de securitate colectivă. În aceeași cheie, Von der Leyen a susținut independența strategică europeană, afirmând că Europa „nu are altă opțiune” decât să își asume propria securitate, ca pilon credibil în cadrul alianței euro-atlantice.

* Emmanuel Macron: autonomie strategică ca responsabilitate, nu ca alternativă la NATO

În discursul său de la MSC, președintele francez a reiterat tema autonomiei strategice europene, dar într-o formulă mai pragmatică decât în anii anteriori. Macron a subliniat că autonomia nu trebuie înțeleasă ca desprindere de Statele Unite, ci ca asumare a unei capacități reale de acțiune europeană, inclusiv militară, atunci când interesele de securitate ale continentului sunt direct amenințate.

În contextul NATO 3.0, această poziție devine complementară viziunii americane: o Europă mai capabilă militar nu slăbește alianța, ci o face mai credibilă. Macron a insistat asupra nevoii de capacități convenționale europene robuste, a unei industrii de apărare funcționale și a depășirii fragmentării strategice dintre statele membre.

* Friedrich Merz: realism german și sfârșitul ambiguității strategice

Intervenția lui Friedrich Merz a marcat o clarificare importantă a poziției germane. Merz a recunoscut explicit că modelul de securitate european bazat pe subinvestiție militară și pe externalizarea apărării către SUA nu mai este sustenabil. Germania, a afirmat el, trebuie să accepte că leadershipul economic implică inevitabil și leadership de securitate.

Mesajul său a fost unul de realism: creșterea cheltuielilor militare, refacerea capacităților convenționale și asumarea unui rol mai activ pe flancul estic nu mai sunt opțiuni politice, ci condiții ale credibilității europene în NATO. În această cheie, Germania nu respinge NATO 3.0, ci începe să se poziționeze ca unul dintre pilonii săi continentali.

* Europa între confortul pierdut și maturizarea strategică

Privite împreună, pozițiile lui Macron și Merz indică o convergență lentă, dar semnificativă: Europa înțelege că epoca protecției strategice necondiționate s-a încheiat. Diferențele de discurs persistă, însă direcția este comună — consolidarea capacităților proprii ca premisă a relevanței în alianță.

În acest sens, NATO 3.0 nu este doar o formulă americană, ci cadrul în care Europa este obligată să-și rezolve propriile ambiguități strategice. MSC 2026 marchează astfel nu doar o schimbare de doctrină, ci și începutul unei reasumări europene a securității continentale. Să sperăm că drumul de la declarații la fapte ale liderilor europeni nu va fi la fel de lung cum au demonstrat de multe ori în ultimii ani.

• Implicații pentru Europa și flancul estic

Pentru statele europene, mesajul este direct și cuantificabil:

• creșterea capacităților convenționale reale, nu doar a bugetelor declarative;
• accent pe forțe terestre, stocuri de muniții, logistică și comandă integrată;
• relansarea industriei de apărare europene ca element de securitate, nu doar economic.

Pentru flancul estic – inclusiv România – tranziția către NATO 3.0 presupune:

• mai multă responsabilitate operațională;
• o integrare mai profundă a apărării teritoriale în planurile alianței;
• reducerea iluziei că securitatea este exclusiv un produs „importat”.

3.     Ce înseamnă NATO 3.0 pentru România

În arhitectura NATO 3.0, relevanța României nu este dată de declarații politice, ci de capacitatea măsurabilă de a contribui la apărarea flancului estic.

• Bugetul apărării: România alocă aproximativ 2,5% din PIB pentru apărare (nivel peste pragul NATO de 2%), dar provocarea majoră rămâne transformarea cheltuielilor în capabilități operaționale (forțe, muniții, mentenanță), nu doar în programe de achiziții.
• Forțe active: aproximativ 65.000–70.000 de militari activi, dintre care o parte semnificativă este angajată în misiuni de pază, sprijin sau structuri administrative. NATO 3.0 pune accent pe forțe terestre apte de luptă de intensitate mare, nu doar pe prezență simbolică.
• Rezerve: sub 50.000 de rezerviști instruiți, cu un sistem de mobilizare și antrenament încă limitat. În logica NATO 3.0, rezerva devine element critic de descurajare, nu anexă birocratică.
• Marea Neagră: România are aproximativ 245 km de coastă, găzduiește infrastructură critică NATO și este poartă de acces pentru securitatea energetică și comercială regională. Controlul și protecția acestui spațiu devin misiuni de prim rang, nu secundare.
• Industria de apărare: contribuție redusă la PIB (sub 0,5%), cu capacități limitate de producție de muniții și mentenanță. NATO 3.0 cere reziliență industrială, nu doar importuri.

În NATO 3.0, România contează în măsura în care poate rezista, descuraja și susține efortul aliat pe termen scurt și mediu. Diferența nu o face procentul din PIB, ci capacitatea reală de luptă, mobilizare și continuitate.

NATO 3.0 nu penalizează statele mici, dar le testează fără menajamente capacitatea reală de a contribui la propria apărare.

Concluzie

Discursul lui Elbridge Colby și ecourile europene de la Conferința de Securitate de la München marchează închiderea unei etape istorice în funcționarea NATO. Modelul post-Război Rece, bazat pe asimetrie de responsabilitate și confort strategic european, nu mai este considerat sustenabil într-un mediu multipolar caracterizat de competiție strategică și presiuni simultane pe mai multe teatre.

NATO 3.0 nu anunță o retragere a Statelor Unite, ci o redefinire realistă a relației transatlantice. Washingtonul își menține rolul de pilon strategic al alianței, dar condiționează această poziție de asumarea de către Europa a responsabilității primare pentru apărarea convențională a continentului. Accentul se mută astfel de la statut la capacitate și de la declarații la performanță.

Pozițiile exprimate la München de lideri europeni indică o acceptare graduală a pierderii confortului strategic. Diferențele de discurs persistă, însă direcția este clară: fără capabilități militare reale, industrie de apărare funcțională și voință politică, influența europeană în alianță va fi inevitabil limitată.

Pentru România și flancul estic, această transformare are o relevanță imediată. NATO 3.0 nu penalizează statele mici, dar le expune fără menajamente limitele reale. Relevanța strategică nu mai derivă exclusiv din poziționare sau loialitate, ci din capacitatea de a rezista, descuraja și susține efortul aliat în fazele inițiale ale unei crize.

În acest sens, NATO 3.0 este mai puțin o promisiune și mai mult un test. Pentru cei care se adaptează, el poate deveni o oportunitate de consolidare. Pentru ceilalți, riscul nu este ieșirea din alianță, ci marginalizarea în interiorul ei.

……………….

[1] Elbridge Colby (n.1979), A absolvit Harvard College, unde a studiat istorie, apoi a urmat Yale Law School, obținând titlul de Juris Doctor. Parcursul său academic îmbină formarea umanistă clasică (istorie strategică) cu pregătirea juridică de elită, specifică establishmentului strategic american. Este unul dintre principalii teoreticieni ai realismului strategic american contemporan. A ocupat funcția de Deputy Assistant Secretary of Defense for Strategy and Force Development în cadrul Departamentului Apărării al SUA (2017–2018), fiind unul dintre arhitecții National Defense Strategy care a consacrat revenirea competiției între marile puteri drept ax central al politicii de securitate americane. Este autorul volumului The Strategy of Denial: American Defense in an Age of Great Power Conflict (Yale University Press, 2021), lucrare de referință pentru doctrina descurajării prin negare (deterrence by denial) și pentru reechilibrarea responsabilităților între Statele Unite și aliații săi. Colby este asociat curentului realist în politica externă americană și susține explicit necesitatea unei împărțiri mai echilibrate a sarcinilor de securitate în cadrul alianțelor, cu accent pe asumarea de către Europa a apărării convenționale a propriului continent, într-un context geopolitic multipolar.

[2] Von der Leyen a spus că Articolul 42.7 din Tratatul UE, care prevede obligația reciprocă de apărare în caz de agresiune, trebuie implementat efectiv, nu să rămână doar o formulă juridică. Ea a subliniat că această clauză nu este opțională, ci o obligație reală a statelor membre, și că Europa trebuie să capete capacitate și credibilitate pentru a o putea activa în practică.