Un moment deosebit de emoționat la care am avut prilejul să particip s-a petrecut săptămâna trecută: 18 de profesori români au urcat scena Operei Naționale din București, invitați fiind de către Ambasada Regatului Maroc, cu prilejul Zilei Tronului, sărbătoare națională specifică acestui stat nord-african, ce a marcat 26 de ani de când Regele Mohamed al VI-lea a preluat conducerea țării sale. Profesorii români, acum octogenari, au fost premiați de Excelența Sa, domnul ambasador Hassan Abouyoub, ca un omagiu adus tuturor cadrelor didactice din România cu sprijinul cărora a fost ridicat sistemul de învățământ marocan ulterior dobândirii independenței față de Franța.
Este o pagină aparte din istoria modernă a Marocului și a survenit în anii ’70 și ’80 ai secolului trecut, perioadă în care peste 800 de profesori din România au lucrat în școlile și liceele marocane, predând matematică, fizică, chimie și biologie, totul în limba franceză. Rațiunea pentru care Regatul Maroc a apelat la cadre didactice străine a fost faptul că, imediat după ce a devenit stat independent în anul 1956, nu existau profesori marocani pentru aceste discipline. Astfel, în România a fost organizată o selecție națională prin Ministerul Învățământului de la acea dată, dar cu implicarea unei comisii de examinatori marocani. Regatul Maroc a apelat și la profesori din Bulgaria, dar aceștia nu erau vorbitori de limbă franceză la același nivel ca omologii lor români .
Merită menționat faptul că această colaborare, de o importanță fundamentală pentru regatul marocan, așa cum s-a spus fără echivoc în contextul evenimentului de săptămâna trecută, a survenit la doar câțiva ani de la stabilirea relațiilor bilaterale între cele două state și de la deschiderea reciprocă de misiuni diplomatice la nivel de ambasadă la București, respectiv la Rabat . Astfel, profesorii români au lucrat în Maroc pe bază de contracte, pentru diverse perioade de timp de 2 sau 4 ani, unii prelungind durata acestora și până la 8-10 ani.
În aprecierea părții marocane, prezența profesorilor români a echivalat cu punerea în pământ a unor „semințe ale cunoașterii” pentru multe generații, întrucât elevii marocani ai acestora au devenit ulterior cei dintâi profesori din sistemul de învățământ al regatului. Din păcate, restricțiile impuse de regimul comunist din România secolului trecut au împiedicat păstrarea și continuarea naturală a legăturilor de prietenie formate în acei ani, păstrându-se doar memoria instituțională a colaborării dintre cele două state.
Arhivele rămase din acele vremuri ne arată că statul român integra exportul de cadre didactice în efortul mai amplu de atragere a capitalului străin, mai precis în categoria acțiunilor de “aport valutar”, un exemplu în acest sens fiind Decretul Consiliului de Stat nr. 200 din 15.07.1981, prin care erau stabiliți indicatorii de îndeplinti pe linie de „asistență didactică în străinătate”, respectiv pentru a fi trimiși profesori români în state precum Nigeria, Gabon, Irak, Guineea, Egipt, Libia, Malta, conform cererilor acestora pentru discipline ca matematică, fizică, chimie, biologie, discipline tehnice, agronomice, medicale, economice, artistice și sportive.
Așadar, toate aceste state nu primeau gratis sprijinul acordat de România, ci plăteau atât salariile profesorilor, cât și statul român cu valuta necesară la București, de regulă pentru susținerea eforturilor de industrializare vizate cu prioritate de regimul comunist în acei ani. Lecția pe care ar trebui, însă, să o reținem din această experiență istorică este faptul că statul român reușea atunci un export de inteligență, la propriu, având o resursă umană aptă să facă obiectul unui „leasing” de cadre didactice în țări ale Africii și Orientului Mijlociu, precum și capabilitatea adecvată pentru a pune în practică acest lucru timp de două decenii, practic până la căderea regimului comunist.
Oare de ce acum, când România are mult mai multe universități, publice și private, rezultatele sistemului nostru educațional sunt diametral opuse, anume mult mai modeste? De ce oare România este prea puțin o țară unde studenții străini doresc să învețe și pentru care aceștia optează din rațiuni care să nu țină de taxele mai mici de școlarizare? Greu de deslușit motivele pentru care acum este imposibil ceva ce România era capabilă să facă în urmă cu 50 de ani, la un nivel de performanță care și acum primește apreciere din partea beneficiarilor străini.
Recent, a stârnit valuri de indignare constatarea făcută de un studiu privind percepția românilor asupra comunismului, realizat de INSCOP Research și Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Comunist (IICCMER), conform căruia „2 din 3 români consideră că Ceaușescu a fost un lider bun” . Cu siguranță că scăderea nivelului general de educație are legătură cu această falsă percepție referitoare la un regim represiv, de care românii au fost fericiți că s-au eliberat la finalul anului 1989. Dar, iată că au trecut decenii de atunci și sistemul de educație din România nu reușește să aibă performanțe similare celor din anii ’70 și ’80, la nivel internațional chiar. Observația nu privește, însă, elevii, ci tocmai cadrele didactice care formează acest sistem și, mai important de atât, însuși modul de funcționare a sistemului. Dacă sistemul în sine e defectuos, nici elevii, nici profesorii nu pot performa, iar produsul final rezultat din întregul proces nu poate fi altul decât încadrabil la categoria „rebut”.
Democrația românească de azi și de mâine va trebui să fie mai bună, în toate aspectele sale, decât regimul comunist pe care țara l-a avut în secolul trecut, dacă dorim să combatem pericolul nostalgiei speculate politic. Sunt lucruri pe care oamenii le simt și le înțeleg mai bine decât politicienii sunt dispuși să accepte, iar unul dintre acestea se află în lecția pe care o primim acum de la profesorii români care au lucrat în străinătate în vremuri mai vitrege decât cele de care avem parte astăzi. La urma urmelor, vedem un exemplu de cinstire a lor venit din partea unui stat străin, beneficiar direct al eforturilor acestora și mai puțin, spre deloc, din partea statului român, care tot stat român este, indiferent de natura regimului aflat la putere.
Un aspect care ar trebui să fie esențial în politică, la orice nivel și la orice moment istoric în care se află țara, este patriotismul pus în fapte. Specularea sa de către forțe politice extremiste sau influențate de către state neprietene e doar consecința abandonării acestuia de către partidele politice majoritare sau, mai bine zis, deocamdată majoritare. Sunt deja decenii de când România are lideri politici care evită să fie patrioți, cu pudoare ipocrită, în timp ce sub pulpana lor a crescut boala corupției în tot aparatul de stat, de la vlădică până la opincă. De ce să ne mire furia populară și cedarea încrederii sociale către alții decât cei care au fost până acum la putere?
Iulian Mareș
| Știri BVB