O soluție elegantă și eficientă de a reduce deficitul bugetar (Lucian Croitoru)

Autor: Lucian Croitoru

Următorul pachet de politici economice trebuie să ofere mediului de afaceri o perspectivă credibilă că, pe termen mediu, inflația se va reduce și ratele dobânzilor vor scădea. Pentru ca aceasta să se întâmple, trebuie să existe un pachet fiscal care să garanteze că guvernul își va plăti datoriile fără probleme și fără a distorsiona stimulentele pentru muncă și investiții. Așa se va putea revigora creșterea economică și va spori numărul locurile de muncă.

Am exprimat viziunea mea de nenumărate ori, insistând pe ideea că a fost posibil, cu ceva timp în urma, să se acționeze astfel încât să temperăm ritmul de creștere a cheltuielilor bugetare și să creștem mai accelerat colectarea veniturilor. Niciuna dintre aceste direcții nu a fost urmată, nici măcar cu întârziere. Pentru public, aceasta a creat o insatisfacție foarte mare[1]. Mulți analiști au notat că trecerea în zona nesustenabilă a cheltuielilor nu a fost apreciată de votanți.

Consecința economică mai generală este aceea că, așa cum am avertizat de acum mai bine de doi ani, pe măsură ce a trecut timpul, neluarea acelor măsuri a făcut ca o creștere a TVA să devină inevitabilă. De ce este inevitabilă? De ce, pe partea de venituri, nu poate fi suplinită în mod esențial cu alte măsuri?

Răspunsul este simplu: pentru că alte măsuri nu au capacitatea de a oferi mediului de afaceri și publicului în general perspectiva pe termen mediu pe care am menționat-o la început: reducerea inflației, reducerea ratelor dobânzilor și perspectiva unui guvern care are toate șansele să-și asigure finanțarea deficitului astfel redus.

Ar fi fost de dorit să nu se ajungă aici, dar din moment ce problema există, o creștere a TVA va aduce fondurile necesare pentru ajustări credibile ale deficitului. În opinia mea, creșterea TVA este dureroasă, ca orice creștere de impozite, dar, dată fiind situația, aceasta este cea mai elegantă social și eficientă economic modalitate de a începe o ajustare care să deschidă perspectiva pe care am menționat-o chiar în prima frază.

Odată ce aceste ajustări vor fi avut loc, intrările de capitaluri s-ar intensifica, creșterea economică s-ar revigora, după o perioadă inițială de încetinire, ponderea deficitului bugetar în PIB va scădea și o reducere ulterioară a TVA ar putea deveni posibilă, oferind perspectiva unei reduceri a poverii fiscale pe termen mediu. Concomitent, ar trebui create reguli clare care să împiedice revenirea la practica creșterii nesustenabile a cheltuielilor publice.

În situația curentă, alte măsuri, fără ajutorul venit de la creșterea TVA, nu vor putea asigura perspectiva reducerii inflației, a reducerii dobânzilor și a unei finanțări a unui deficit ajustat în linie cu anticipațiile pieței.

Pentru cei care ar dori să-mi argumenteze că asta nu este o viziune liberală îi rog să nu o facă, pentru că ar greși. La actuala magnitudine a deficitului bugetar, toate deciziile microeconomice sunt afectate negativ de exact acest deficit. Astfel, interferența guvernului în ordinea complexă a pieței este foarte mare și distorsionantă.

În practică, deficitul exagerat și impactul lui paralizant asupra deciziilor reduce libertatea antreprenorilor și a fiecărui om în parte de a face planuri pe termen mai lung, pentru că nimeni nu știe când și cum se vor schimba regulile fiscale. Astfel, un deficit enorm ca al nostru reduce libertatea individuală de a decide.

Crede cineva că Margaret Thatcher nu era o liberală? Era, și încă ce liberală curajoasă și clarvăzătoare! Succesul politicilor ei a fost imens. Au dus UK de pe penultimul loc în OECD pe al doilea, ca venit pe locuitor. Și ea a fost nevoită să crească TVA, după ce partidele Laburist și Conservator deopotrivă promovaseră politicile socialiste păguboase ale consensului și stabilității în perioada 1950-1979.

Pentru a încuraja antreprenoriatul și investițiile, ea a redus impozitele directe (pe venitul personal și pe venitul corporațiilor). Dar a crescut TVA de la 8 la 15 la sută. Aproape o dublare. A crescut și accizele. A fost nevoită să crească impozitele indirecte pentru a putea compensa pierderile de venituri din reducerea ratelor la impozitele directe. În paralel, a ajustat și cheltuielile bugetare. A asigurat mediului de afaceri britanic exact ce trebuie să ofere guvernul mediului de afaceri românesc: perspectiva reducerii inflației, ratelor dobânzii și un deficit buget finanțabil fără probleme.

Acum, revin la necesitatea de a reduce deficitul nostru bugetar care a fost de 9,3 la sută în 2024 și se prefigurează a fi de peste 8 la sută în 2025, dar și la modalitatea de a îl reduce. Necesitatea derivă din aceea că de la anumite niveluri, care depind și de conjuncturi nefavorabile, deficitul nu mai poate fi finanțat. Când ratele dobânzilor cerute de finanțatori cresc și, concomitent, maturitățile (durata împrumutului) se scurtează brusc, e semn că piața avertizează guvernul să facă ceva, înainte ca însăși piața să decidă stoparea finanțărilor.

Presupunând că am luat toate măsurile posibile ce pot produce efecte pe termen scurt pe partea de cheltuieli și am făcut ce trebuie pentru creșterea colectării veniturilor va trebui, din cauza urgenței, să creștem rate de impozitare, deși ar fi fost de dorit să nu ajungem în această poziție. Când ajung să devină inevitabile, aceste creșteri de rate de impozitare sunt cu atât mai mari cu cât se amână mai mult ajustarea cheltuielilor și cu cât există mai multe măsuri iluzorii referitoare la creșterea îmbunătățirii colectării.

La noi, impozitele directe sunt deja ridicate. Impozitarea muncii este aparent joasă dacă avem în vedere impozitul pe venitul personal, dar este ridicată dacă luăm în considerare contribuțiile sociale. Astfel, o majorare a oricărora din aceste impozite pe muncă, ar fi nerezonabilă și nu ar stimula munca.

În cazul impozitului pe profit, cota de impozitare de 16 la sută pare rezonabilă. Dar, din nou, trebuie ținut cont că există deja tot felul de excepții oneroase peste această cotă, cum sunt cele venite de la „Reforma” din octombrie 2023, adică impozitul pe cifra de afaceri in sectoarele bancar si in cel de petrol si gaze, și impozitul minim datorat de 1 la sută din cifra de afaceri la companiile la care cifra de afaceri depășește 50 milioane de euro.

Introducere a unui impozit progresiv pe venitul personal sau pe profit nu ar stimula antreprenoriatul și investițiile. Ar fi doar o variantă mai proastă a ceea ce există deja.

Rămâne doar varianta creșterii impozitelor indirecte, între care TVA este principalul impozit.

Acum voi da un exemplu, deși știu că mulți vor îl vor specula doar pentru a face zgomot, uitând să menționeze că este un simplu exemplu, fără să fie vreo indicație despre ca va face guvernul.

Să spunem că TVA crește, ca și în 2010, cu 5 puncte procentuale (PP), la 24 la sută. Asta va duce la creșterea veniturilor bugetare ca procent din PIB cu aproximativ 1,75 pp. Ca orice creștere a impozitelor, și creșterea TVA va contribui la reducerea ritmului de creștere a cererii. Dar, comparativ cu creșterea  impozitelor directe, creșterea TVA nu afectează competitivitatea externa a firmelor.

Astfel, creșterea TVA reduce cererea, dar lasă loc revenirii mai rapide la creștere economică pe termen mediu, comparativ cu alternativele de pe partea impozitelor directe, care au potențialul  sa distorsioneze comportamentele economice si sa afecteze competitivitatea exporturilor si, astfel, perspectivele de creștere.

Apoi, după ce efectele dorite vor apărea, se va putea trece la reducerea TVA, eventual înapoi la 19 la sută. Aceasta va oferi o perspectivă optimistă.

Dacă însă accentul va fi pus pe creșterea impozitelor directe, atunci se va afecta antreprenoriatul și investițiile relativ mai mult. Traiectoriile de reducere a inflației, de reducere a ratelor dobânzilor vor fi mai înalte. Creșterea economică va fi mai lentă. Aceasta va oferi o perspectivă pesimistă.

[1] Ceea ce doare foarte tare la creșterea impozitelor, făcând-o foarte antipatizată, nu este exclusiv pierderea de venituri disponibile ale cetățenilor și firmelor, ci alte două aspecte: (i) faptul dovedit că, în România, o creștere a ratelor de impozitare nu derivă neapărat din nevoia de a furniza bunuri publice în cantitatea și calitatea cerute, ci doar pentru a acomoda creșteri nesustenabile de cheltuieli sau chiar populiste; (ii) faptul dovedit că practica de a crește cheltuielile publice în acest fel este repetată fără consecințe pentru promotori și, atunci când ajustările devin inevitabile, acestea sunt suportate, în cea mai mare parte, de sectorul privat.