Update articol:

Opinie: Din civilizarea dacilor, acum și la orașe

https://pixabay.com/ https://pixabay.com/
 
Autor: Andrei Moș
 
Reacțiile frustrate ale medicilor români la adresa pacienților care refuză tratamentul în spitale sau împotriva celor care neagă pandemia reflectă starea sistemului de sănătate, nu doar lipsa de educație din societate. Așa cum am mai scris, oamenii sunt speriați de instituțiile statului român, pentru că preconcepțiile bat orice virus: corupte, prost întreținute și cu servicii precare – cam astea ar fi principalele îngrijorări. De cealaltă parte, cred că am găsi cu greu un medic perfect mulțumit (sau într-o mare măsură mulțumit) de situația spitalului, de drepturile sale ca angajat sau de birocrația imensă din domeniu. Se adaugă, acum, în mod evident, calitatea pacienților sau a unor cetățeni negaționiști.
 
Fără a introduce statul în ecuație, deocamdată, relațiile dintre cetățean și serviciu social sunt clar fragmentate. Încrederea este la cote minime, iar un tratament în spital, guvernat și de nevoia de carantină, este văzut similar cu o pedeapsă la închisoare. Cred că un sondaj de opinie ar releva frica de spitalul românesc peste cea de boală, deși poți vedea, atinge, chiar mirosi spitalul. În locul unei instituții bine organizate, care salvează vieți, este Jilava.
 
În mod paradoxal, chiar dacă nu ne referim la aceeași masă mare de opinii, 250.000 de români au donat pentru un spital modular pentru pacienții cu coronavirus, iar aceeași asociație, Dăruiește Viață, a strâns aproximativ 26 de milioane de euro pentru un alt spital, de oncologie pediatrică. Sunt exemple motivaționale și emoționale care arată puterea civică a românilor. De ce ar fi un spital fictiv, încă neterminat, un spital al imaginației mai bun decât unul real? De ce nu s-ar putea strânge aceeași bani pentru instituțiile de sănătate de la stat? Munca asociației respective trădează capacitatea noastră de a ne mobiliza, chiar și în vremuri de criză. De ce n-ar exista aceste campanii absolut peste tot? Este o problemă de management și legislație, dar și de probabilul fapt că statul taxează, dar nu convinge că banii donați sunt eficient folosiți. În același sondaj fictiv de mai sus, cel mai probabil, majoritatea respondenților ar prefera să doneze unei găuri negre precum investiții în Bitcoin, decât să plătească taxe la stat.
 
La bază, iar aici putem, în sfârșit, să introducem în ecuație statul, stă contractul social care spune că o formă de organizare a cetățenilor asigură protecție comună, din orice punct de vedere. Cu greu poți schimba percepțiile unor generații de români care știau statul drept un agent punitiv, care restricționează și, mai demult, își tortura cetățenii. Reflexul este același în fața uniformei, chit că este de medic. Uniforma reprezintă o autoritate pe care cetățeanul nu o acceptă, doar o tolerează. De ce ar accepta „dictatura medicală”, de principiu, atunci când marea majoritate a românilor nici măcar nu cunosc procesul legislativ sau cine le sunt deputații?
 
Soluția pentru un sistem imperfect? Sunt două!
 
Prima, intitulată „the surge”, din al doilea Război din Irak, se referă la concentrarea a excesiv de multe resurse în capitală. Confruntat cu atacuri teroriste și lipsa de colaborare din partea irakienilor, Bush a trimis 20.000 de soldați în plus în Baghdad și în provincia conexă, a rupt străzile orașului de cadența militară a bocancilor americani. Și strategia a mers, orașul a fost pacificat. Dacă faci spitalele din București să funcționeze perfect, ai rezolvat jumătate din problema preconcepțiilor legate de sistem și stat. Un executiv care nu-și poate proteja nici măcar capitala nu guvernează, în fapt.
 
A doua soluție este cel mai mare program de „civilizare a dacilor” de la Traian încoace. Pornim de la ideea lui Castro care, cu toată sărăcia insulei sale nenorocite de soartă și comunism, exporta în draci doctori și tratamente în zona adiacentă. Exportăm medici din cauza condițiilor din sistemul românesc? Bun, în zece ani, România trebuie să își asume rolul unui exportator specializat de doctori, ca strategie de stat. Pregătim cei mai buni medici specialiști din regiune. Un oftat la fel de dacic ar spune că îi avem deja, dar îi pierdem. Nicio problemă, sunt obligați până la specializare să lucreze în România. Costurile: gratis, cu cazare și diurnă, suportate de donații directe și de stat. Performanța este dată tocmai de capacitatea lor de a se angaja în străinătate, pentru că dacă le dai dacilor un sistem de performanță, îl strică sau îl pierd în două zile lucrătoare.
 
Bun, dar cum schimbă asta sistemul? În primul rând, nu schimbă nimeni preconcepțiile despre un sistem, împământenite de zeci de ani. Acuzele vor fi, ca și mârâielile de acum, despre dictatura medicală. Când participă toată lumea, însă, iar rezultatele sunt cuantificate de străini, preconcepția e una de mândrie. Așadar, putem mișca acele preconcepții un pic spre bine și folosim tocmai civismul acela românesc care va construi spitalul pentru copii prin microdonații.
 
La fel cum a arătat reputatul filozof chinez Io-Tzo Mping acum atâția ani în cărțile sale, puterea se manifestă, nu se ține la păstrare. Actualul guvern trebuie să găsească soluții strategice, nu doar căptușeli la un sistem care se dovedea incapacitat de ani de zile. Un plan de salvare a românilor de coronavirus trebuie ori să-i vizeze în mod direct, ori nu există. Pentru ca propaganda anti-covid să nu mai câștige, e destul ca o doamnă în vârstă din tramvaiul 41 să se întoarcă supărată spre cel care comentează tâmpenii legate de inexistența virusului și să spună, „eu dau bani pentru ca nepoata-mea să ajungă doctor, nenorocitule. Să-ți salveze familia!”