Opinie privind Legea Offshore (Artur Stratan)

Artur Stratan, Consultant Senior, partnerg-i

Pentru ca economia națională suferă din lipsă acută de gaze naturale pe piata en-gros la prețuri economice care sa ofere avantaje competitive producătorilor români, pentru că problema actuală este de sursă și nu de preț și pentru ca nici piața de furnizare nu are de unde vinde gaze consumatorilor non-casnici, scriu acest articol în ideea că cineva cu putere de decizie îl va citi și va simplifica mult lucrurile, pentru a scăpa de fantoma Legii Offshore și, mai mult, de bântuirea ei de câțiva ani încoace.

Legea Offshore a fost zămislită în Comisia de Industrie și Servicii de pe lângă Camera Deputaților, pentru a mări la maxim partea pe care și-ar lua-o statul român din contractul de concesiune petrolieră pentru blocul offshore Neptun din Marea Neagră.

Atunci când a fost proiectată această lege, compania ExxonMobil era partener cu drepturi depline în asocierea cu OMV Petrom, ambele părți deținând cote egale de 50%. După forajul primei sonde de explorare Domino-1 și după declararea descoperirii unei rezerve comerciale de gaze naturale de 42-84 miliarde m³, au apărut minți în care prima întrebare care a apărut a fost: ce putem face pentru a ne mari la maxim felia de tort care ne revine în baza acordului de concesiune petrolieră?

Acordul de concesiune petrolieră, ca oriunde în lume, dă dreptul în România concesionarului să deruleze operațiuni petroliere pe un perimetru care aparține statului român, pe risc și cheltuială proprie și, în cazul unei descoperiri comerciale, având obligația de a plăti statului român redevența petrolieră cuvenită, așa cum este ea definită în Legea Petrolului și negociată de către părți în acordul de concesiune petrolieră. Investiția făcută cu o foarte mare componentă de risc, dă dreptul concesionarului la o cotă mult mai mare de profit decât una clasică de 10-15%, care i-ar fi revenit dacă, de exemplu, s-ar fi angrenat într-o operațiune simplă comercială cu riscuri minore.

Până la acel moment au mai existat inițiative și proiecte de a mări redevențele petroliere, dar acestea nu au prins rădăcini și nu s-au transformat în inițiative legislative. O măsură nou inventată a fost introducerea impozitului suplimentar pe gazele naturale extrase, pentru a dilua și mai mult încasările producătorilor de gaze naturale. Această Lege este încă în vigoare și încă produce efecte negative in piață.

Toate vocile din România, care propuneau mărirea redevențelor petroliere, susțineau sus și tare că România are cel mai mic nivel al redevențelor petroliere din Europa. Asociațiile de profil, împreună cu companiile producătoare, au demarat studii și au prezentat cifrele reale, din care reieșea clar că nivelul redevențelor în România era situat undeva în treimea superioară, acest lucru nemaiputând justifica solicitarea măririi redevențelor.

Instituirea impozitului suplimentar pe cantitățile de gaze naturale extrase, a fost o consecință directă a faptului ca nivelul redevențelor nu a putut fi mărit. Industria a reacționat din nou la această inițiativă pentru că, prin aplicarea noii legi, se schimbau toate calculele economice ale companiilor producătoare, care luaseră anterior decizii de investiție într-un anumit proiect pe baza acestora. Fiind vorba de contracte foarte lungi, care se întind pe durata a 30-40 de ani, planul de afaceri și calculele economice trebuiesc întocmite cu mare grijă, pentru a asigura faptul că proiectele sunt viabile economic în oricare moment și indiferent de prețul de piață al țițeiului sau al gazelor naturale. Aceste calcule de regulă se fac înainte de a demara activitatea de explorare și după finalizarea ei, înainte de a trece la faza de dezvoltare, care la rândul ei presupune luarea unei decizii de investiție a unor sume foarte mari pe termen lung.

Toate încasările obținute ulterior din vânzarea hidrocarburilor produse, vor conține o deducere anuală pentru recuperarea investițiilor și plata creditelor de finanțare contractate, a cheltuielor operaționale curente, a noilor investiții necesare pentru continuarea activitații de producție, pentru plata redevențelor petroliere și pentru plata tuturor taxelor și impozitelor conform legislației în vigoare. Credeți că statul român încasează doar redevența petrolieră și toate taxele și impozitele? Nu! Statul român mai încasează prin Transgaz tarife de transport a gazelor naturale prin conducte, prin Conpet tarife de transport a țițeiului prin conducte, prin ANRM taxe de training și pregătire profesională, toate acestea erodând anual încasările companiilor producătoare.

Regula de trei simplă, la momentul zămislirii Legii Offshore, a fost bazată pe un calcul mai mult de orgoliu decât unul riguros matematic și aliniat cu practica internațională din industria extractivă de țiței si gaze: dacă Ceușescu a oferit americanilor în anii ’70 o cotă de 50% din exploatarea hidrocarburilor din Marea Neagră, atunci ar fi un punct câștigat să se demonstreze că acum se pot produce rezultate mult mai bune.

Această socoteală a reprezentat punctul de plecare pentru noua Lege Offshore, adică să încercăm să obținem majorarea cotei statului român la mai mult de 50%. Și cum majorarea redevențelor nu era posibilă, atunci singura soluție rămasă pe masă era introducerea unei legi noi, care să ia cu japca o cotă cât mai mare din profitul activității de producție.

Socoteala a fost proastă de la bun început, pentru că aceia care au zămislit-o nu au avut toate cunostințele necesare pentru luarea unei decizii educate pe acest subiect. Cei 50% la care visa Ceaușescu se referau doar la activitățile de explorare în ape de mică adâncime din Marea Neagră (până la 100 m adâncime de apă), acolo unde forajul unei sonde de explorare costă cam 15-20 miloane dolari. Deci riscul asociat luării unei decizii de a fora o sondă de explorare undeva în Marea Neagră, în cazul în care sonda nu făcea nici un fel de descoperire de hidrocarburi, era de 15-20 milioane dolari. O companie petrolieră de regulă nu face descoperiri de rezerve comerciale odată cu forajul primei sonde. În general, este nevoie de forajul a 3-4 sonde pentru ca rezultatele să înceapă să apară. Un rezultat pozitiv înseamnă descoperirea unei rezerve comerciale de hidrocarburi care, prin exploatarea ei în condițiile actuale de piață, poate produce un efect economic pozitiv și nu o pierdere.

Nivelul redevențelor petroliere din Legea Petrolului a fost stabilit pentru astfel de activități petroliere din Marea Neagră. La momentul anului 2004, nimeni nu visa măcar că ar exista vreodată posibilitatea ca o companie petrolieră românească să își asume riscul și să cheltuiască uriașa sumă de 200 milioane dolari doar pentru a fora prima sondă de explorare in apă adâncă, Domino-1. Costul de 200 de miloane de dolari spune de la sine ce fel de tehnologie a trebuit să fie folosită în acest proiect: tehnologie ultramodernă care garanta forajul acestei sonde în deplină siguranță și în cel mai mic număr de zile posibil. Rata zilnică de închiriere a navei de foraj a fost de circa 500.000 dolari/zi (fără servicii de sondă incluse) și implicit orice greșeală de proiectare sau operațională se tarifa la acest nivel.

Deci costul unei sonde de explorare în zona de apă adâncă din Marea Neagră costă cât 10 sonde de explorare în apă de adâncime mică de maxim 100 de metri. Riscul este și el de 10 de ori mai mare și, implicit, și profitul realizat într-un astfel de proiect trebuie să fie direct proporțional cu riscul asumat. Statul român a făcut tot ce i-a stat în putință pentru a trage preșul de sub picioarele concesionarilor OMV Petrom și ExxonMobil, băgându-le pe gât Legea Offshore. Într-un deplin dialog al surzilor, companiile au tot încercat să găsească o zonă comună de dialog cu statul român și întregul simulacru de negociere a produs un singur rezultat, și anume blocarea deciziei investiționale pentru proiectul Neptun. Descoperirea a fost făcută în anul 2012 și proiectul este în continuare blocat, decizia finală investițională nefiind încă luată. Decizia finală nici nu va fi luată până când această exotică Lege Offshore nu va fi abrogată sau modificată într-o formă acceptabilă, care să se apropie cât mai mult de prevederile acordului de concesiune inițial, care au stat de la bun început la baza calculului economic, care a justificat ulterior luarea deciziei de investiție în programul de explorare al blocului offshore Neptun Deep.

Pierderea cea mai mare, care nici măcar nu poate fi cuantificată este reprezentată de decizia ExxonMobil de a ieși din acest proiect, după ce timp de 10 ani de zile a tot alocat bugete anuale pentru proiectul Neptun, bugete care în mod repetat au fost anulate datorită dificultăților legislative din România și a piedicilor create.

În contextul actual de securitate regională a Mării Negre, prezența ExxonMobil în acest proiect ar fi reprezentat cea mai bună garanție de securitate din partea SUA. A doua mare pierdere o reprezintă pierderea experienței unui partner internațional de prim rang, care a acumulat o experiență uriașă în forajul sondelor în apă adâncă pe tot globul. A treia mare pierdere este reprezentată de cele 2-4 miliarde de dolari pe care doar compania americană le-ar fi investit în Marea Neagră. Acum, acești bani vor trebui investiți de Romgaz, statut român diluându-și propriul beneficiu financiar din acest proiect. Sper ca măcar o singură persoană să fi realizat acest lucru la momentul zămislirii Legii Offshore.

Oricum, la acest moment statul român și-a mărit substantial cota din acest proiect pentru că va încasa nu doar redevențele de la OMV Petrom ci și pe cele de la Romgaz. Cota de 50% ce va fi probabil transferată de la ExxonMobil la Romgaz va reprezenta de fapt majorarea cotei de participare a statului în acest proiect. Cota de beneficiu a statului român va ajunge la aproape 70%, după încasarea redevențelor, a impozitului suplimentar, a tuturor taxelor și impozitelor și a 90% din beneficiul anual al Romgaz. Și atunci, dacă statul și-a atins scopul de a-și majora cota de profit la aproape 70% în acest proiect, ce rost mai are Legea Offshore?

Din punctul meu de vedere această Lege este caducă și existența ei nu mai este justificată, deci recomand abrogarea ei. S-a pierdut mult prea mult timp cu tergiversări și între timp a venit și criza energetică peste noi, adâncind și mai mult regretul ca nu am făcut mai mult pentru a fi astăzi în situația de putea produce gaze naturale din Marea Neagră. Ultimii doi ani s-au scurs fără a se întreprinde absolut nimic pentru a încerca măcar ieșirea din impasul creat de statul roman. Pentru a putea dezvolta proiectul ar fi nevoie de minim 5 ani de zile. Dacă am fi deblocat situația acum doi ani, poate că acum am fi fost deja la jumătatea drumului. Deocamdată suntem tot la început și permanența acestui început mi-e teamă că se va transforma doar într-o nouă baladă populară românească pe care, peste ani și ani, nepoții nostri o vor cânta la chitară în jurul unui foc de tabără de la Vama Veche și cu privirile ațintite spre largul Mării Negre, de unde ar fi putut curge spre țărm salvarea energetică a României. Dacă la noi nu este voință politică de a debloca acest proiect, nu va veni nimeni din afară să ne invețe ce este bine pentru noi.

Orice metru cub de gaz neprodus din Marea Neagră, înseamnă un metru cub de gaz importat și implicit subvenționarea industriei extractive dintr-o altă țară, prin crearea de locuri de muncă, plata salariilor, plata taxelor si impozitelor, influență pe verticală și orizontală, impact direct, indirect și indus în economia națională a acelei țări, etc.

Nu vorbim de câteva luni de întârziere a proiectului, ci de 10 ani, perioadă în care am fi putut dezvolta de două ori acest proiect de la cap la coadă. Cine răspunde de această stare de fapt și cine dă socoteală în fața națiunii pentru aceste bâlbe fără sens, care acum ne-au făcut să plătim gazele naturale din import la prețuri astronomice? Ne-am împușcat singuri în picior, ne-am tăiat și craca de sub picioare și acum așteptăm soluții salvatoare la vremurile de criză care ne apasă și ne golesc nu numai buzunarele personale, dar și vistieria statului. Paginile cărților de istorie vor rămâne pe vecie lipite la capitolul Legii Offshore. Și nici noi nu le vom dezlipi, pentru a nu ne mai aduce aminte vreodată de ce-am fi putut avea dacă am fi avut viziune, înțelepciune și bunăvoință, atât politică cât și colectivă.