În ultimii 80 de ani, începând cu o procesare electromecanică a datelor și ajungând până la computerele cuantice, lumea a alunecat din realul crud spre virtualul sfios, de la violență la timiditate, de la lipsuri spre abundență și chiar spre risipă. Generația de astăzi vede mai multe scene în ecrane de televizoare și pe computere, decât realități vizuale din natura înconjurătoare. Adică s-ar putea spune că oricare dintre noi trăim mai abstract și mai virtual decât orice altă persoană care a existat în epocile anterioare, și cu atât mai puțin fervent locomotor decât orice lucrător sau războinic din trecut. Cel mai mult ne mai mișcăm ochii, lăsându-i fascinați de imagini proiectate pe monitoare, dar ne folosim din ce în ce mai puțin mâinile și aproape deloc picioarele sau restul corpului, ca niște indivizi ai unei specii umanoide noi, care s-ar putea numi a “timizilor statici”. Căci lumea toată pare să se fi mutat pe ecrane, părându-ni-se tuturor mult mai frumoasă și mai ușoară acolo, decât în realitatea gravitațională.
Celebra companie IBM se ocupa deja în Al Doilea Război Mondial, ca reper temporal al ultimului mare conflict brutal al omenirii, cu procesarea unor cantități imense de date, operațiuni electronice care substituiau munca de până atunci a mii și mii de oameni. Aprovizionarea trupelor germane pe frontul rusesc de la Stalingrad în 1942 sau al bătăliei de la Kursk din 1943, evidența deținuților din lagărele de concentrare, mersul trenurilor și chiar asigurările sociale erau sustinute prin tehnologia de vârf de atunci, una incipient computerizată, a companiei IBM. Din acel moment, desi omenirea se zbătea într-un groaznic război, prin digitalizare, au apărut primii germeni spre o nouă lume cu pace veșnică. Timizii lumii, mutați din evidențe statistice la comanda computerelor, deși aparent inutili și mult prea anonimi până atunci, au preluat de la an la an, peste tot, puterea militară, industrială, comercială și chiar pe cea politică.
In ultima jumătate a secolului trecut, Uniunea Sovietică, cu ideologia sa comunistă de extremă stângă revendicată de la Karl Marx și Lenin, a ținut întreaga lume într-o spaimă continuă a unui apocaliptic Al III-lea Război Mondial. Temuta Armată Roșie a Kremlinului, prin armele sale îngrozitoare și milioanele de soldați aflați la ordin, deși avea capacitatea militară și puterea de foc de a rade de pe fața pământului orice teritoriu stăpânit de “dușmanii săi capitaliști” conduși de Statele Unite, s-a rezumat la a-și arăta puterea doar în poligoanele de antrenament, fără a trage nici măcar un cartuș pe teritoriul inamic. Acest mare act marțial Orient-Occident, care a terorizat generațiile părinților și bunicilor nostri, a rămas doar la stadiul psihologic, ca un prim “conflict altfel”, și a primit numele ciudat de “Războiul Rece”.
Conflictul din acel război global atipic nu a fost violent pentru că a fost dominat de spionajul tehnologic, de etalarea puterii unor experimente nucleare, de cursa de cucerire a spațiului cosmic, de o înfruntare industrială prin dezvoltarea tehnologiilor de vârf a automatizărilor și o competiție a performanțelor semiconductorilor. A fost, evident, un fel de război al timizilor, dus din birouri, nu unul al curajoșilor sau al eroilor din tranșee, nu al milioanelor de morți și răniți, așa cum fuseseră toate celelalte conflicte armate brutale anterioare. Războiul Rece, așa cum îl consemnează istoricii, a fost câștigat tehnologic în anul 1991, de către puterea care era atunci cea mai avansată în procesoare și computere, Statele Unite, prin disoluția uriașului URSS. Toate milioanele de arme militare de foc ale ambelor părți, portavioane, rachete, avioane,tancuri și puști de asalt au fost inutile și au ajuns ruginite sau aruncate în ocean de nefolosință. Căci noii stăpâni ai lumii, timizii, pentru a păstra pacea în care se simt ei bine, folosesc ca armă doar calculatorul.
În urmă cu 2500 de ani, vechii greci trăiau într-o cultură patriarhală ce astăzi ar fi considerată pe cât de violentă pe atât de misogină. În lumea lor, condusă doar de către bărbați, se venera războiul și se lua în râs pacea, iar despre aceasta din urmă se credea că e mai potrivită femeilor sau copiilor și în nici un caz nu e plăcută vitejilor purtători de arme. Războiul, pe atunci promovat printr-un complex de valori morale supreme, era invariabil asociat învingătorilor, aparținea dominației prin forță și neapărat celui mai puternic care are și dreptul moral de a impune propria dreptate. Timizii care nu purtau arme, deși statistic se prezentau ca o mulțime mult mai numeroasă decât cea a vitejilor, făceau doar obiectul glumelor și erau așezați, fără excepție, la periferia societății în toate ierarhiile sociale.
Pacea era atât de neînsemnată și de insidioasă în antichitate, încât grecii nu îndrăzneau să desemneze nicio zeitate care să o reprezinte. Căci pentru rușinea asta ar fi trebuit să inventeze un zeu timid, printr-o personificare divină mult prea fricoasă sau speriată de arme, iar trăsăturile acestea nu făceau cinste nemuritorilor care conduceau din nouri și nici corespondenților lor tereștri. Un zeu al timizilor nu putea fi acceptat de către stăpânii puternici de cetăți din lumea muritorilor de rând, pentru că nu avea arme ca ale lor.
Războiul în antichitate, prin efecte, era și o afacere profitabilă pentru mai marii zilei, căci procura rapid sclavi de la învinși, așa cum aducea terenuri agricole mănoase și resurse noi învingătorilor. Acest supliciu justifica abuzul și tirania, cu uciderea nevolnicilor timizi și reducea, în mod cinic, prin moarte multe “guri inutile” de hrănit. Starea de război avea astfel atunci un tipar politic pozitiv de urmat, ca șablon necesar supraviețuirii oricărei puteri sclavagiste cu resurse limitate. Însă, în timp de pace, regii nu mai erau așa puternici și deveneau ei înșiși supuși ai mulțimilor care cereau din ce în ce mai multe drepturi, se poftea mai multă hrană, trebuiau construite amfiteatre pentru teatre și prelegeri filozofice, edificii publice și aducțiuni de apă. Toate aceste eforturi pe timp de pace se derulau, desigur, folosind pentru muncă sclavi locali mai scumpi și astfel se făceau plăți enorme din visterii secătuite, ceea ce șubrezea puterea clasei politice. Pacea era astfel o problemă complexă, de evitat.
Cel mai mare scriitor de comedii din lumea antică, Aristofan, a scris acum 2500 de ani o operă ilară celebră numită chiar “Pacea“. În text, un simplu țăran în rol principal, Trigeu (Trygayos= culegător de roade, în greaca veche), sătul de războaie, pleacă de zănatic, zburînd pe un cărăbuș imaginar, să caute sfioasa pace sus în ceruri. Dar, ajuns pe înălțimile unde sălășluiau stăpânii celești ai lumii, el află că acolo rămăsese doar unul singur: Războiul, căci toți ceilalți zei plecaseră și îi lăsaseră lui puterea absolută. Oamenii, rămași sub voia acestui zeu crud, urmau să fie toți pedepsiți în cel mai nemilos fel prin război, pentru moravurile lor urâte și necuviință. Mai mult, eroul timid al comediei află că pacea fusese zăvorâtă într-o grotă adâncă, peste care fusese prăvălită o imensă piatră.
Pentru a elibera sfioasa pace din captivitate, Aristofan spune că bietul țăran Trigeu a chemat în ajutor pe toți grecii, care l-au amăgit și l-au mințit că vin să îl ajute, dar fiecare și-a văzut de ale lui, ironizându-l ștrașnic. Și, să ținem cont, toată piesa aceasta, cu toată strădania unui om simplu de a izgoni războiul, era atunci o comedie savuroasă, tema fiind una dintre cele mai spumoase ale vremii. Când teatrele antice puneau în scenă “Pacea“ lui Aristofan amfiteatre întregi de greci râdeau în hohote. Căci, atunci, peste tot, cultura dominantă era dedicată vitejilor eroi și războaielor lor interminabile, nu păcii dorite de oameni simpli ca Trigeu.
Războiul este un actor important care domină toată istoria omenirii și în această mostenire culturală inerțială putem fi și amenințați obsesiv cu acest flagel, fără ca generația noastră să-l fi văzut vreodată în mod real. Fenomenul are efecte psihologice profunde, așa cum copiii sunt înspăimântați prin povești cu balauri, fantome, spirite rele sau cu vrăjitoare, deși nu le-a văzut nimeni niciodată și nici nu sunt dovezi că acestea ar și putea exista. Căci războiul are în conștiința publică și chiar în amprenta noastră genetică dimensiunea monstruoasă maximă, după mii și poate milioane de ani în care omenirea a dus-o dintr-un război crud într-altul, după ce acest tip de crimă colectivă a provocat cele mai mari drame ale omenirii.
Oracoli antici, filozofi, lideri religioși, politicieni, formatorii tradiționali de opinie și mass-media contemporană creionează de secole prin tema războiului agenda cetățeanului, doar prin prisma acestui pericol primordial marțial. Adică avem un patrimoniu care dă o dimensiune înfricoșătoare tragediei de care ne temem instinctiv și pentru care acceptăm adesea compromisuri, doar ca nu cumva războiul să mai vină.
Dar cine dintre liderii zilei ar mai vrea astăzi un război clasic, prin care gestionarea problemelor economice, de ordine publică, educaționale, juridice sau medicale ar fi imposibilă, iar lumea ar înregistra un declin al civilizației ? Cine ar vrea, oare, să rămână în istorie drept cel care a adus iar războiul ?
Oricât n-am crede, în ciuda obsesiilor noastre ancestrale, epoca marilor războaie sângeroase, cu eroi, orfani și văduve îndurerate, a rămas în trecut, pentru că suntem deja o societate a timizilor. Nimeni nu mai vrea nici violență, nici forță brută și nici să renunțe la luxul hedonic în care trăiește astăzi omul modern, pentru că toți aparținem unei generații a timizilor. Trecerea de la război la pace a fost foarte subtilă, dar e și ireversibilă. Procesul a mers gradual, odată cu tehnologizarea și mecanizarea, drum care a dus la lenevirea și comoditatea omenirii, și s-a definitivat în același timp cu apariția și utilizarea pe scară largă a computerelor. Căci procesoarele, pentru a funcționa și a deservi noua lume a timizilor, au în mod obligatoriu nevoie de rețele bune de curent, internet funcțional, de birouri și fotolii, dar cel mai mult au nevoie de pace.
Nu trebuie să ne mai batem cu nimeni pentru a ne obține hrana minimală sau confortul, pentru că mașinile, controlate de computere, muncesc peste tot în folosul nostru și produc mai mult chiar decât putem consuma. Ne comandăm mâncare și haine, pe alese, stând chiar tolăniți în pat, căci trăim evident într-o lene continuă. Computerele, noii sclavi nelipsiți ai lumii noastre, ca o întruchipare fascinantă a perfecțiunii fără de greșală puse în slujba omului, completează această stare recentă de sațietate. Omul recent, fără a mai avea vreo legătură cu nimic din travaliul imens pe care îl făceau strămoșii, nu numai că nu ar înțelege nimic dintr-un război, dar nici nu ar fi un element activ sau de folos acestuia. Oamenii contemporani nu mai sunt potriviți războiului clasic violent, chiar și cei de profesie militară sunt astăzi niște timizi care vor neapărat pace.
Trăim cumva în plictiseală, fără a mai face mare lucru pentru supraviețuire, spre deosebire de orice altă generație care a existat înaintea noastră în istoria omenirii. Avem tot luxul de care se bucurau regii antici, sau împărații Evului Mediu, la doar un click de mouse distanță. Am ajuns într-o stare despre care s-ar putea spune a fi o “lăuzie a omenirii”, fără a fi asta un timbru care să aibă un sens peiorativ, așa cum este starea unei mame care după naștere are o mobilitate precară și nu poate face eforturi mari, iar condiția nu poate fi considerată de ocară. Căci omenirea a intrat în lăuzie de când a născut computerul.
Dar comoditatea asta proaspătă a omului recent, care nu este mai veche de câteva zeci de ani, are o amprentă puternică pentru întreg comportamentul uman contemporan. Asta poate și pentru că pacea din ultimii 75 de ani a atenuat și chiar a stopat toate instinctele belicoase ale omenirii. Astăzi, dacă vreun urmaș al lui Aristofan l-ar mai descrie comic pe Trigeu, iar dacă acesta ar avea și chef să plece undeva, acest personaj comic ar putea fi trimis să caute războiul spre râsul lumii, și nu pacea care era rară acum 2500 de ani, pentru că situația este cu totul alta.
Așadar, generația noastră este evident mai comodă și mai timidă decât orice generație anterioară. Ea nu numai că ar accepta foarte greu un război clasic cu vărsare de sânge, dar nici nu l-ar mai putea declanșa sau susține cu prezență fizică, pentru că suntem mult mai familiarizați cu fotoliul, tastatura și telecomanda, decât cu tranșeele de luptă, cazmaua de infanterie, molozul dărmăturilor sau cu noroaiele câmpurilor bombardate.
Nici “statul națiune” nu mai e astăzi la modă, deși a fost modelul de urmat în ultimii 200 de ani după ce filozoful german Herder a descoperit un ideal colectiv coagulant pentru care militarii se pot mobiliza și lupta motivat. Ideea de națiune, deși este una dintre cele mai mobilizatoare prin interpretări sofiste, nu mai poate scoate pe nimeni din casă să lupte, căci e epuizată. Cultura zilei, una a păcii, nu mai e dată de vreun stat și de interesele sale clasice de acum un secol, ci de obiectivele marilor companii globale cu incidențe informatice care deservesc comercial timizii și care, împreună, au indicatori macroeconomici mult mai mari decât ale oricărui stat. Companiile aceastea gigant vor comerț liber și liniște, trăiesc din cotarea lor netulburată pe burse, au nevoie de domnia legii pe modelul statului de drept, de o societate contractualistă stabil-predictibilă si, în mod obligatoriu, de pace temeinică. Doar compania Apple, ea singură, cu o valoare de piață de peste 3 trilioane de dolari (trei mii de miliarde), depășește ca putere și influență majoritatea statelor, fie acestea chiar din puternicul bloc al Uniunii Europene.
Desigur că, prin absurd, dacă astăzi ar fi absolut necesar ca cineva să inventeze un război, acesta ar fi unul “altfel”. Timizii care conduc lumea contemporană, ar vrea să își folosească acolo doar armele lor, tastatura și mouse-ul, adică acelea pe care le stăpânesc ei cel mai bine. O simulare de război pe computer, cu trupe de atac imaginare și tancuri iluzorii, cu muzică de fond și sunete mecanice mixate, ar fi de nerefuzat uneori între cină și prânz, asta și dacă n-ar consuma foarte mult din timpul alocat somnului de relaxare de după amiază.
Generației cosmopolite de timizi, căreia îi aparținem cultural cu totul, care parcurge într-un singur an prin călătorii de relaxare mai mulți kilometri decât au mers ultimele 10 generații în toată viața lor la un loc, nu i s-ar putea explica pe înțeles, sub nicio formă, de ce trebuie să îi ucidă prin război pe cei pe care ar vrea să-i viziteze pașnic și cu care ar trebui să facă schimb cultural și comerț. Asta dovedește cât de desuet e războiul clasic violent, cel știut de prin cărțile de istorie, și de ce acest monstru nu mai poate fi activat. Ce este cert, ar fi că un război real astăzi, în lumea noastră “a timizilor”, care s-ar desfășura după sabloane brutale clasice, e absolut imposibil.
Autor: Ştefan Jicol
| Știri BVB