Opinie Ştefan Jicol: Români, nu vă mai temeți de revoluții!

Aristotel, celebrul filozof grec căruia îi datorăm logica și rațiunea științei, acum 2500 de ani, credea că schimbările regimurilor politice sunt procese inevitabile naturale, ciclice, de reset  moral și social obligatoriu, prin care tiraniile corupte, ajunse la o distanțare mult prea mare de nevoile poporului, sunt înlăturate violent. Acest fenomen al schimbării, pentru a avea succes și legitimitate pe termen lung, trebuie să aibă în mod obligatoriu rolul și dimensiunea unei drame colective ca spectacol. Rezultatul unei schimbări politice reușite trebuie să fie și o purificare morală generală, cu trăiri intense virtuoase și ieșire din pasiunile josnice.

O revoluție presupune nu numai o schimbare de regim politic sau a unui tiran cu altul, atunci când se ajunge la o saturație fără perspective sau la o masă critică indignată, incapabilă de supraviețuire decentă, ci și un efect de reformă morală asumată unanim de către revoluționari. Fără schimbări majore în abordarea sau în conduita colectivă, fără o respingere unanimă a ticăloșiilor generate de anexele tiraniilor autoritare și fără un nou proiect social, orice revoluție devine un eșec și nici măcar nu poate purta acest nume.

Revoluția engleză, terminată cu pedepsirea prin decapitare a regelui Carol I Stuart, în ianuarie 1649, a fost atât de reușită încât a schimbat definitiv contractul social și relațiile de putere în spațiul insular britanic. Prin perfecțiune, ea a zdruncinat ireversibil chiar și statutul monarhiilor din restul Europei care erau considerate până atunci intangibile. Practic, societatea engleză a trecut cu această revoluție importantă de la înapoierea Evului Mediu la modernitate, implicit la revoluția industrială, prosperitate, toleranță religioasă și la o altă abordare a drepturilor și libertăților cetățenești.

Revoluția Franceză din anul 1789, finalizată prin decapitarea simbolică a regelui Ludovic al XVI-lea de Burbon, a schimbat profund tot Vestul Europei, atât în ceea ce privește relațiilor statului cu cetățenii, cât și moravurile și tiparelor culturale. După Revoluția Franceză, care l-a avut ca simbol ideatic pe Brutus pentru că acesta l-a ucis pe tiranul împărat roman Iulius Cezar, nimic nu a mai fost la fel ca înainte. În spațiul francez, religia seculară, instituțiile, piețele și străzile, îmbrăcămintea, gastronomia, abordarea sclaviei, criteriile de înrolare și funcționare a armatei, denumirile lunilor anului și unitățile de măsură, toate au fost rebotezate și schimbate. Atât revoluția engleză cât și cea franceză au fost incontestabil acceptate ca revoluții, prin efectele profunde, generalizate.

Revoluția bolșevică din Rusia, din octombrie 1917, a lui Lenin și Troțki, care îl citiseră și ei pe Aristotel, a fost un succes tehnic prin magnitudinea și durata efectelor, prin însușirea unor conduite noi, general acceptabile în societate, prin urmărirea programatică a unor idealuri sau prin reformele inedite impuse. Până și Rusia, deși mulți o considerau pe atunci incapabilă de vreo mișcare glorioasă după eșecurile revoluționare din 1905 sau din februarie 1917, a reușit să arate istoric că poate, ba a vrut prin țintele propuse să depășească revoluțiile din Anglia și Franța la un loc. Ca exemplu, legalizând dreptul la vot al femeilor, Lenin a vrut să dea mai multă reformă decât tot ce se dăduse în lume până atunci.

Întregul secol XX a fost marcat de spiritul revoluționar bolșevic învingător din 1917, care a fost exportat mai apoi în toate colțurile lumii. Privind retrospectiv revoluția din Rusia, se spune chiar, printre istorici, că nici măcar Lenin însuși, deși a regizat-o și i-a scris scenariul, nu s-ar fi așteptat la un asemenea succes răsunător.

Dar, nu peste tot în lume unde au fost revoluții căderea tiraniei a coincis și cu reforma socială, morală sau instituțională, nu peste tot societatea s-a schimbat. Multe ,,revoluții” fie nici nu au început, fie au rămas neterminate și  sunt denumite impropriu așa.

Spațiul românesc este, poate spre rușinea elitelor acestor locuri care cred nu au nevoie vreodată să-l citească pe Aristotel, un loc aparte, unde revoluțiile complete nu au reușit niciodată. Aici există în mod evident un tipar conservator mult prea profund, o vanitate suficientă a liderilor, o conduită spre model oriental, ca retard instituțional atașat, care, indiferent de încercările revoluționare repetat eșuate, rămân parcă mereu atotstăpânitoare. Tot ce s-a vrut aici a fi revoluție a fost doar hazliu încă de la început sau s-a transformat ulterior într-o glumă. Românii, se vede clar, nu iau în serios revoluțiile, căci nu le văd utilitatea.

Revoluția de la 1821 condusă de Tudor Vladimirescu în Valahia nu a fost nici reală și nici nu a avut nimic reformator ca țintă, ci a fost doar o mișcare partizană organizată și finanțată de Rusia Țaristă, într-un context balcanic tulbure, orientată subversiv doar pentru a slăbi puterea Imperiului Otoman și suzeranitatea acestuia asupra Țărilor Române. Marele revoluționar Tudor a avut chiar grad de locotenent activ al armatei ruse și a purtat numele public de “Vladimirescu” doar de la titlul medaliei militare “Sf. Vladimir”, pe care i-o oferise Țarul Alexandru I, pentru faptele de arme din Războiul ruso-turc desfășurat între anii 1806–1812.

Lucrurile erau foarte organizate, Tudor avansa spre București majestuos, cu podari bine plătiți care să-l treacă Oltul, cu proclamația de la Padeș scrisă în limba slavonă, cu alocare generoasă de fonduri și de arme, cu panduri recrutați ca mercenari din întreaga Oltenie care nu aveau însă habar că merg la revoluție. Când însă țarul rus a fost somat de puterile occidentale să înceteze imediat tulburarea Balcanilor, atât prin Eteria lui Ipsilanti cât și prin mișcările militare ale lui Tudor, împăratul Alexandru de la Kremlin a dezavuat totul, a oprit finanțările și s-a dezis imediat de Revoluția lui Tudor, care s-a stins pur și simplu, inclusiv prin uciderea liderului devenit inutil. După Revoluția din 1921, în afara câtorva denumiri de străzi sau cartiere (Drumul Taberei, bd. Tudor Vladimirescu) și de mituri, chiar nu a rămas nimic. Mișcarea nu a fost nicidecum revoluție, ci doar o pregătire generală pentru un alt război ruso-turc ce avea să se încheie prin Pacea de la Adrianopole în 1829.

Revoluția de la 1848 din Moldova a început cu petiția revoluționarilor moldoveni, scrisă de poetul Vasile Alecsandri către domnitorul Alexandru Șuțu, însă s-a sfârșit în aceeași seară. Liderii revoluționarilor nici nu s-au ridicat de la masa Hotelului Petersburg unde au scris petiția, înainte de a fi arestați. Marea mișcare revoluționară din 1848 din Iași s-a încheiat astfel subit, fără ca protagoniștii săi să mai poată face și altceva decât să bea și să mănânce. Seara de 28 martie 1848 a fost de fapt pentru ei o seară ca oricare alta.  Mai mult timp le-a luat acestora să se întoarcă acasă, decât au stat în rol de revoluționari, după ce Vodă Șuțu i-a trimis, sub pază, să fie judecați la Istanbul. Revoluționarii au fost nevoiți, după obiceiul locului, păstrat până astăzi, să dea mită gărzilor care-i treceau Dunărea pentru a fi făcuți pierduți.

Dar secolul XIX revoluționar românesc nu se putea încheia așa, fără Revoluția Republicană de la Ploiești, din 8 august 1870. Cu drapel, proclamație, lider (Candiano Popescu), cu program național și international articulat, cu cereri de schimbare a proaspătului domn Carol I, de demitere a guvernului, cu cereri de reforme etc, Ploieștiul se aprinsese. Spre deosebire de Iașul de la 1848, la Ploiești a fost preluat chiar controlul asupra orașului și sunt consemnări că 3000 de oameni au subscris, cu veselie, noii Republici. Tot ce mai știm depre acel moment evitat de toate cărțile de istorie este doar din scrierile satirice ale ploieșteanului Ion Luca Caragiale, participant și el la această revoluție.

Din schițele “Boborul” și „Istoria se repetă” aflăm că, deși revoluționarii ocupaseră mai întâi punctul strategic al telegrafului, de unde ar fi trebuit să cheme la revoluțiune întreaga țară, pentru că s-au apucat să se cinstească cu alcool, niciunul nu a mai fost în stare să trimită mesaje. Starea mult prea bahică impusă de bucuria prematură a reușitei revoluționare a fost suficientă ca să oprească avântul mișcării de la Ploiești. Telegrafiștii revoluționari, deși se îmbătaseră și nu mai putuseră trimite mesaje, au fost lăudați și decorați de domnitorul Carol I, pentru merite deosebite în apărarea statului.

Personajele geniale și savuroase din operele lui Caragiale, de la Rică Venturiano, Trahanache, Cațavencu, Pristanda, Mache, Lache, Mitică și Coriolan Drăgănescu, până la Bibicu, Didina și Mița Baston, toate sunt inspirate din trăirile bahice ale revoluționarilor ploieșteni. Tot câștigul Revoluției din Ploiești, care a ținut o zi, a fost reputația ca orașul să fie recunoscut drept unul dintre cele mai libere ale lumii din acele timpuri. Alături de Paris și New York, Ploieștiul a fost printre primele orașe din secolul XIX care a avut o “Statuie a Libertății”, făurită  în Franța. Cam atât a reușit revoluția din 1870, ceea ce e oricum mai mult decât a rămas la Iași după revoluția de la 1848.

Desigur, pentru spațiul românesc, poate ne închipuim că măcar revoluția anticomunistă din decembrie 1989, față de cele anterioare foarte comice, a fost un demers serios și de succes. Asta doar dacă presupunem, prin absurd, că regimul lui Ceaușescu mai era de sine stătător și nu cumva ar fi căzut și singur, așa cum s-au prăbușit de fapt toate celelalte regimuri comuniste din Europa de Est, în condițiile de retragere a influenței Moscovei.  Căci până în anul 1989, până la căderea Zidului  Berlinului, Uniunea Sovietică, printr-o doctrină asumată, ca mămică sau soră mai mare pentru toate statele comuniste, păzea, inclusiv armat, regimurile totalitar-tiranice din Europa de Est.

Care a mai fost atunci rostul revoluției române, de ce au trebuit să moară atâția oameni? Răspunsul e cinic și simplu, căci teoreticienii care organizaseră schimbarea de tiranie din decembrie 1989 îl citiseră pe Aristotel și știau că e nevoie, pentru legitimitatea noului regim pe care doreau să-l impună, de cât de multă suferință pentru o purificare veritabilă.

Dacă în Budapesta anului 1956 sau în Praga anului 1968, conducătorii sovietici Nikita Hrușciov sau Leonid Brejnev au trimis trupe și tancuri pentru lichidarea revoluțiilor începute acolo, în Bucureștiul anului 1989 liderul de la Kremlin, Mihail Gorbaciov, încuraja pe canale mass-media orice mișcare revoluționară. În cazul României din decembrie 1989, armata Kremlinului nu numai că nu s-a opus schimbărilor, dar a și ajutat decisiv, prin trupe speciale, ca schimbarea de regim să se și întâmple sigur. Dacă și ce s-a întâmplat în decembrie 1989 este o revoluție, chiar dacă i s-ar spune “original românească”, atunci este foarte clar că în acest spațiu nu se pot declanșa niciodată astfel de mișcări, pentru că nici nu există tradiția și nici consensul minimal al elitelor sau măcar al unei mase critice cetățenești pentru astfel de acțiuni.

Este adevărat și că dictatorul spațiului românesc a fost ucis pe 25 decembrie 1989, precum Carol I Stuart, Ludovic al XVI-lea sau Nicolae al II-lea din revoluțiile engleză, franceză și rusă, dar în rest nu s-a mai întâmplat nimic altceva pentru a ne încadra în șablonul unei revoluții. Societatea nu s-a schimbat atunci profund, doar s-a cosmetizat și a rămas tot fără idealuri, ba chiar s-a degradat pe anumite aspecte morale, pentru că nu s-a dorit atingerea vreunui reper de stat de drept performant, a vreunei ținte civice sau virtuți înalte. Românii, post revoluție, au strâns pe unele aspecte pragmatice și mai multe rele decât avuseseră înainte. Spațiul românesc păstrează încă și astăzi aceleași metehne de corupție ale liderilor politici din ultimii 200 de ani, aceleași ținte neclare și aceeași promiscuitate. Purificarea cerută de Aristotel pentru înnobilare nu a fost atinsă prin spectacolul artistic fantastic al Revoluției din decembrie 1989 și astfel am ajuns chiar în situația absurdă, ca mulți cetățeni să regrete vechiul regim.

Se spune despre revoluții că pentru reușită nu pot să înceapă chiar oricând, pentru că timpurile ar trebui neapărat să se și potrivească, printr-o coincidență, cu existența unei generații capabile de o astfel de asumare majoră. Chiar dacă există toate condițiile externe și cele interne: sociale, politice și economice pentru o revoluție, dar nu sunt disponibili și oamenii care să o poată face și duce mai departe, revoluția moare încă dinainte de a-i fi pomenit cineva numele, iar istorici nu vor avea nici ce să consemneze.

Prin elite și lideri veritabili, orice societate are valențele sale de reprezentare, cu o contagiune în virtuți și modele culturale de curaj, de interes comun pentru bunul mers al cetății și neapărat de înțelepciune, cu șabloane comportamentale alese, cu respingerea compromisurilor murdare și a promiscuității. Dacă societatea nu are aceste elite capabile, oricât l-am răstălmăci pe Aristotel, pe Lenin sau pe oricine, orice tentativă de revoluție devine doar o pierdere de timp și mai ales de vieți inutilă.