Orizontul european al Ucrainei (Iulian Mareș)

La trei ani de la invazia declanșată de Rusia, statele Uniunii Europene găzduiesc 4,3 milioane de refugiați ucraineni, un număr ce reprezintă 1% din populația uniunii și aproape 10% din populația Ucrainei . Sondajele indică o scădere constantă a intenției lor de a reveni acasă după încheierea războiului, de la 74% în 2022 la 43% în 2024, ceea ce denotă o tendință de acomodare în țările-gazdă , dar la nivelul acestora din urmă se resimte tot mai acut un sentiment de “oboseală” în ce privește gestionarea refugiaților.

Uniunea Europeană a acordat protecție temporară refugiaților ucraineni, un statut care a fost recent extins până în anul 2026, cu posibilitatea prelungirii cu încă un an, dar este certă dorința statelor membre de a încuraja revenirea lor în Ucraina, fiind puse deja în discuție cu autoritățile de la Kiev proceduri de repatriere voluntară și progresivă.

Pe de altă parte, Ucraina a început în prima parte a anului 2025 negocierile de aderare la UE, iar Bruxelles a devenit de facto principalul aliat al Kievului împotriva Rusiei după ce SUA și-a redus sprijinul odată cu apropierea de Moscova dictată de administrația Trump. Noua orientare a Washington-ului a adus și o certitudine: pentru Ucraina, doar aderarea la UE a rămas ca opțiune realistă, dar și ca perspectivă mai benefică decât patronajul SUA. În acest context dificil, problema refugiaților s-a transformat într-un aspect intrinsec al procesului de aderare și, fără îndoială, constituie un subiect care va fi inclus în dialogul diplomatic și tehnic dintre Kiev și Bruxelles.

La modul realist, aderarea Ucrainei la UE depinde de încetarea conflictului armat provocat de Rusia, însă e precedată de rezolvarea unor probleme interne – corupția, cea mai evidentă și externe – adversitatea Ungariei, cea mai acută, coordonate la care se adaugă contextul general în care va avea loc acceptarea de noi state membre în orizontul anului 2030. Astfel, Ucraina nu este singurul stat care își dorește apartenența la familia europeană, alte trei fiind foarte aproape de materializarea acestui deziderat: Republica Moldova, în vecinătatea estică, respectiv Albania și Muntenegru, în regiunea Balcanilor.

Sunt extremități diferite ale Uniunii Europene, iar dinamica anterior înregistrată arată pași intermediari fără de care progresele nu ar fi fost posibile: în cazul Albaniei, a fost nevoie de o decuplare față de Macedonia de Nord, în cazul Muntenegru, a fost nevoie de o delimitare față de Serbia, pe aceeași logică existând perspectiva ca Republica Moldova să fie luată în considerare separat de Ucraina. Dacă în anul 2030 UE va avea doi sau patru noi membri este dificil de estimat acum, mai ales că momentul actual prezintă o serie de obstacole greu de surmontat.

România se numără printre statele membre care au cunoscut pe pielea lor viziunea exigentă a Bruxelles-ului, recent exprimată prin vocea președintelui Consiliului European, Antonio Costa, care a declarant că “extinderea este, mai înainte de orice, un proces de reformă internă” . În cazul Ucrainei, opoziția manifestată constant de Budapesta cu privire la orice demers european de susținere a Kievului complică lucrurile într-un mod fără precedent și ridică semne de întrebare cu privire la însăși funcționalitatea internă a uniunii.

Faptul că Ungaria se pune de-a curmezișul perspectivei europene dorite de Ucraina nu mai e doar o problemă în cooperarea dintre Bruxelles și Kiev, ci a devenit o problemă internă a UE. Șantajul și obstrucțiile practicate de Viktor Orban au lipit de Budapesta eticheta de agent de influență al Rusiei, rol în care liderul maghiar e secondat de premierul Slovaciei, Robert Fico, mai discret, dar la fel de eficient. La nivelul ambelor state, Ungaria și Slovacia, se regăsește stimulentul financiar acordat de Federația Rusă pentru a motiva poziția lor deloc constructivă pe direcția Bruxelles-ului, dar celelalte state membre au ajuns la o saturație în ce privește tolerarea acțiunilor maghiare și slovace de subminare a solidarității europene și a coeziunii UE.

Simplu și la obiect, apartenența la familia europeană nu înseamnă numai acces la un club select de state puternic dezvoltate economic și la beneficiile financiare aferente, ci implică și adeziune deplină la o comuniune de valori democratice și la o viziune politică împărtășită unanim. Ungaria este de mulți ani departe de acest centru geometric, iar Slovacia se îndepărtează și ea, în timp ce reacția celorlalți membri ai UE tinde să se coaguleze pe direcția unei reforme interne pe care o determină tocmai perspectiva de aderare a Ucrainei, indiferent cât de îndepărtată sau apropiată ar fi aceasta.

Ucraina nu este un stat mic, așa cum sunt Republica Moldova sau Muntenegru și nici chiar Albania. Provocarea integrării ei în UE este, însă, proporțională cu dimensiunile sale, ca și beneficiile scontate în mod reciproc. În plan strategic, calitatea de stat-membru acordată Ucrainei va conduce la consolidarea uniunii mai ales pe dimensiunea militară, a securității și cea a relevanței geopolitice, dată fiind expertiza deosebită acumulată deja de statul ucrainean în anii de război. În plan economic, va fi necesar un proces de acomodare și adaptare între Ucraina și vecinii săi care sunt deja în UE, care va dura ani și care se va suprapune cu procesul de reconstrucție, acesta din urmă venind ca un stimul inerent pentru a avansa pe direcția în cauză.
Există elemente care denotă intenția Bruxelles-ului de a atenua opoziția Slovaciei cu privire la perspectiva de aderare a Ucrainei: în iunie a.c., același premier slovac, Robert Fico, a exprimat susținerea țării sale în această privință, la pachet cu menționarea faptului că Bratislava a primit din partea UE împrumuturi pe termen lung în valoare de 101 milioane euro, pe care Slovacia le va utiliza pentru a se implica în proiecte de infrastructură energetică în Ucraina .

O astfel de abordare pare să nu fie nici dorită de Budapesta, nici oferită de Bruxelles pentru Ungaria, căci Viktor Orban reclamă în continuare problema minorității maghiare din Transcarpatia ucraineană, de circa 150.000 de persoane , cel mai recent avansând ideea organizării unui referendum prin care cetățenii țării sale să fie consultați dacă sunt sau nu de acord cu aderarea Ucrainei la UE. Un demers fără precedent, democratic în aparență, dar care se va desfășura în circumstanțe deloc imparțiale, având în vedere poziționarea ferm împotrivă asumată de premierul maghiar și apropiații săi politici, precum și campania mediatică ostilă derulată prin numeroase panouri stradale și prin intermediul instituțiilor de presă susținute de guvern.

Imaginea de ansamblu în ce privește poziția Ungariei în interiorul UE este mai sumbră: Budapesta a ajuns la „performanța” de a bloca mai mult de jumătate din deciziile de politică externă propuse de Bruxelles, nu doar cele referitoare la Ucraina și a obstrucționat fiecare actualizare a sancțiunilor împotriva Rusiei, odată la șase luni . Această conduită a ajuns să fie văzută ca fiind ceea ce este, de fapt: o subminare deliberată a poziției comune a UE în raport cu criza din vecinătatea sa estică, însoțită de un prozelitism practicat constant pe direcția altor membri ai uniunii pentru încurajarea lor să urmeze un model de individualism politic care nu ține cont de însăși conceptele fondatoare ale UE.

Concret, situația pe care premierul maghiar a provocat-o a împins țara sa sub incidența articolului 7 din Tratatul Uniunii Europene, care prevede mecanismele de sancționare a unui stat membru care în mod constant eludează „valorile europene” , printre care și suspendarea dreptului de vot alături de ceilalți membri. Rămâne de văzut dacă Ungaria va fi sau nu, în cele din urmă, primul stat membru al UE căruia i se va aplica această sancțiune, dar în mod cert pârghia care acționează în prezent pe direcția în cauză este tocmai perspectiva de aderare a Ucrainei. Deși incipientă, aceasta are valența de a împinge înainte o reformă a uniunii, transformând astfel un măr al discordiei într-o soluție de viitor pentru aprofundarea proceselor interne de integrare, de natură să sporească forța familiei europene și a celor din rândul ei care înțeleg valoarea unității împotriva unei amenințări la adresa tuturor.

Viktor Orban a făcut Ungaria să fie dependentă economic și financiar de Rusia , iar din această postură are o marjă de acțiune extrem de limitată. Presiunea sub care se află este accentuată de faptul că, în eventualitatea în care va pierde puterea la alegerile parlamentare din primăvara anului viitor, riscă să se confrunte cu acuzații penale privind actele de corupție derulate timp de ani prin intermediul și cu sprijinul apropiaților săi. Ungurii resimt și ei o oboseală, una față de conducerea în stil belicos practicată de actualul premier și față de dominația absolută impusă de acesta și de membrii camarilei sale. Principalul contracandidat, Peter Magyar, s-a poziționat deja în favoarea aderării Ucrainei la UE, recurgând inclusiv la un sondaj care a arătat un procent de 58% susținere în rândul maghiarilor în acest sens.

Vom ști, așadar, la începutul anului 2026 dacă modelul liderului politic autoritar și iliberal va sucomba în Europa odată cu exponentul său cel mai de seamă, Viktor Orban. O parte din această dezirabilă perspectivă se va datora procesului de aderare a Ucrainei la UE, care produce deja efecte în acest mod, deși se află la ani distanță de momentul în care va fi finalizat. În ce privește relația directă dintre Budapesta și Bruxelles, e limpede că s-a trecut de „point of no return”, cel puțin cât timp guvernul maghiar e condus de către aceeași persoană: în preambulul referendumului convocat pentru data de 20 iunie a.c., partidul premierului maghiar duce o campanie de demonizare a Comisiei Europene și a uniunii în ansamblu scandaloasă prin conținut, unul în care dezinformarea flagrantă abundă, ca și pomenile sociale acordate categoriilor vulnerabile din societate.

Starea de spirit reală pe care o are Viktor Orban este vădită și de declarațiile sale din martie a.c., în care i-a catalogat ca fiind „gândaci” pe cei care i se opun, jurnaliști, politicieni, oameni din societatea civilă și judecători . Acest apelativ a provocat indignare, fiind evidentă asemănarea cu terminologia propagandei naziste, în care evreii erau numiți „păduchi” și erau făcuți responsabili pentru „răspândirea de boli” . Un astfel de limbaj la adresa conaționalilor, pentru că nu se supun necondiționat conducerii politice pe care Ungaria a avut-o în ultimii 16 ani, nu e de bun augur pentru viitorul lui Viktor Orban și nu face parte din registrul modelului de democrație asumat la nivel european. Doar dă măsura incompatibilității dintre premierul maghiar și Uniunea Europeană.