Pandemia a trimis speranța de viață după vârsta de 65 de ani înapoi sub nivelul din anul 2000

Pandemia a trimis speranța de viață după vârsta de 65 de ani în România înapoi sub nivelul din anul 2000, potrivit datelor publicate de Eurostat. De la un maxim de 16,9 ani, atins în 2019, s-a ajuns la 15,7 ani în 2020 și doar 14,6 ani în 2021. Pierderea de 2,3 ani reprezintă cam o șeptime din perioada rămasă de trăit după vârsta standard de pensionare și a condus la plasarea sub cea de 14,8 ani, consemnată în anul 2000.

Pe sexe, situația este încă și gravă pentru bărbați, în cazul cărora scăderea a fost de la 14,9 ani la 12,5 ani, valoare nemaiîntâlnită tocmai din urmă cu patru decenii, tocmai în 1980. Pierderea a fost de 2,2 ani în cazul femeilor, de la 18,6 ani în 2019 până la 16,4 ani în 2021 iar rezultatul a rămas mai bun decât în anul 2010, la o speranță de viață cu peste 30% mai mare decât pe segmentul masculin.

Dincolo de statistica populației, chestiunea este de mare importanță pentru sistemul de asigurări sociale, din perspectiva perioadei de plată a drepturilor cuvenite celor retrași din activitate, inclusiv prin diferențierea tot mai pronunțată și inversă în raport cu vârsta legală de pensionare dintre femei și bărbați.

Din perspectiva poziționării în context european, trebuie subliniat că România a rămas pe penultima poziție a speranței de viață la vârsta a treia, ceva mai mare decât în Bulgaria (13,6 ani), care a pierdut și cei mai mulți ani (2,7 ani), fapt care spune multe despre starea de sănătate generală a populației și despre performanța sistemului sanitar.

Mai bine decât noi s-au plasat, după cum era de așteptat a se face conversia din nivel de trai într-o viață mai lungă, Slovacia (15,4 ani, dar cu o pierdere mai mare decât noi, 2,5 ani), Ungaria (15,5 ani, respectiv -1,4 ani), Lituania (15,6 ani) și Letonia (16,1 ani), ambele țări baltice cu scăderi de 1,8 ani.

Croația (16,3 ani, respectiv -1,6 ani), Polonia (16,4 ani, respectiv -2,1 ani), Cehia (16,7 ani, respectiv -1,7 ani) și Estonia (17,5 ani, respectiv -1,5 ani) au venit să completeze tabloul fostului bloc estic, ce a trecut „in copore” în cadrul UE. Datele confirmă dificultatea de a modifica substanțial din perspectivă istorică condițiile și durata de viață, precum și reziliența la un șoc major, de tipul pandemiei.

La polul opus, s-au plasat Spania și Franța, cu o scădere identică, de doar 0,6 ani, de la 22 ani în 2019 până la 21,4 ani în 2021, în timp ce Suedia a luat locul Italiei pe podium, după ce a staționat (rezultat remarcabil în condițiile date și față de măsurile luate) la valoarea de 20,9 ani, în timp ce peninsularii au pierdut 0,8 ani și au coborât la „doar” 20,6 ani.

De remarcat și evoluția Portugaliei, care a căzut de la 20,6 ani în 2019 la 19,8 ani în 2020 dar și-a revenit la 20,3 ani în 2021. Ceea ce ar trebui să ne pună pe gânduri în privința asistenței medicale oferite la noi populației, pe termen mai lung, nu doar în pandemie. Ori, „bonusul” oferit de gena latină nu se regăsește nici măcar la nivel regional, deși ne-a salvat de ultima poziție.

Dan Pălăngean