Pariul lui Prometeu în era algoritmilor. Industrial Accelerator Act și mobilizarea forțată a energiei europene (Daniel Apostol)

Europa trăiește un moment de turnură. Unul care amintește de marile reconstrucții postbelice, acele secvențe istorice în care destinul s-a decis nu prin intenții, ci prin capacitatea și viteza de execuție.

Ultimele decenii europene au fost dominate de efervescența optimistă a „țintelor de mediu”, culminând cu Green Deal, strategia mai mult poetică decât pragmatică de creștere economică, lansată de Comisia Europeană în 2019 și având ca scop principal transformarea UE într-o societate neutră din punct de vedere climatic până în 2050. Astăzi, Industrial Accelerator Act (IAA) marchează trecerea brutală, dar imperativă, de la poezia aspirațională la proza dură a reindustrializării. Europenii nu mai participă doar la o dezbatere despre salvarea planetei, ci la o luptă pentru supraviețuirea propriei relevanțe economice în fața unui colos american hrănit de subvenții protecționiste și a unei Chine care domină, aproape despotic, lanțurile globale de aprovizionare.

Dincolo de strategiile de cabinet de la Bruxelles, acest act legislativ așază pe umerii sectorului energetic o povară sistemică fără precedent. Ne aflăm în fața unui paradox care definește noul secol: IAA promite că garantează o cerere de energie curată pe termen lung, oferind industriei grele o ancoră a certitudinii de care avea nevoie pentru a investi. Însă, simultan, impune sistemului energetic o mobilizare de tip silit, o mobilizare forțată, o obligație de livrare într-un ritm și la o scară pe care cronologia noastră tehnică nu le-a experimentat niciodată în timp de pace. Este, în esență, un marș forțat al electronilor către o destinație care nu acceptă întârzierea.

Până de curând, marii consumatori industriali, arhitecții oțelului, ai cimentului sau ai chimiei grele, priveau spre decarbonizare cu o prudență paralizantă. Dilema lor era una existențială: „Dacă investesc miliarde în tehnologii de mâine, cine îmi garantează că voi avea energia necesară la un preț care să nu îmi canibalizeze competitivitatea?” Industrial Accelerator Act oferă răspunsul teoretic prin crearea „piețelor-pilot” și a criteriilor de reziliență în achizițiile publice. Europa a decis, în sfârșit, să valideze valoarea produsului „european și curat”. Această mișcare reconfigurează decarbonizarea dintr-o obligație morală într-o oportunitate comercială protejată. Pentru sectorul energetic, acest semnal este echivalentul, pericol sau oportunitate, unei infuzii de adrenalină strategică. Producătorii ar avea în față un portofoliu de clienți captivi, însă această garanție a cererii este, în realitate, un contract de onoare: sectorul energetic nu are voie să eșueze în fața unei industrii care și-a pariat întreg viitorul pe capacitatea de livrare.

În acest vârtej al accelerării, rolul gazului natural părăsește zona ambiguității și intră în cea a necesității pragmatice. Lumea geopolitică este puternic fragmentată. Industria grea, oțelăriile, combinatele chimice, nu poate funcționa „cu pauze”. Ea are nevoie de un flux de energie neîntrerupt și stabil. Gazul natural rămâne singura resursă capabilă să ofere acea „energie de bandă” (base load) fără de care mobilizarea silită a industriei s-ar putea bloca la primele sincope ale intermitenței regenerabilelor.

Oportunitatea strategică pentru producători rezidă în metamorfozarea activelor lor. IAA trebuie să privească gazul natural ca pe o resursă-punte, impunând însă condiția sine qua non a reducerii amprentei de carbon prin hidrogen albastru și tehnologii de captare și stocare a carbonului (CCUS). Dar câți producători vor avea nu doar viziunea, ci și capacitatea financiară și infrastructura reală pentru a investi rapid în aceste tehnologii? Cei care o vor face vor descoperi că activele lor nu sunt relicve ale trecutului, ci piloni ai suveranității europene. Gazul devine astfel polița de asigurare a Europei într-un deceniu în care stabilitatea a devenit cel mai prețios bun de export.

În acest ecosistem tensionat, România încetează să mai fie un simplu receptor de directive și devine un jucător capabil să încline balanța de putere. Ca unul dintre cei mai importanți producători de gaze naturale din UE, statut consolidat de anvergura proiectelor din Marea Neagră, țara noastră deține „cheia de boltă” a stabilității regionale. Europa forțează industrializarea „verde”, România oferă singurul lucru pe care nicio subvenție nu îl poate cumpăra: predictibilitatea resursei. Avem capacitatea de a susține nu doar propria industrie, ci și de a deveni un exportator de securitate pentru statele din jur, transformând gazul românesc în energie de bandă sau în hidrogen cu emisii reduse. Bucureștiul trebuie să își asume impunerea ritmului în care estul Europei adoptă IAA, transformând securitatea energetică într-o monedă de schimb diplomatică și într-un avantaj competitiv industrial. Este șansa noastră de a trece de la periferia decizională la nucleul strategic.

Totuși, această oportunitate strategică poartă în sine germenii unui potențial de dislocare economică și riscul marginalizării forțate a industriei locale, risc care nu trebuie ignorat. Introducerea unor bariere riguroase în achizițiile publice, sub forma criteriilor de reziliență și sustenabilitate, riscă să acționeze ca un mecanism de selecție naturală forțată. Pentru multe companii românești, obișnuite cu competiția bazată pe prețul cel mai scăzut, noile exigențe ale IAA pot deveni bariere de intrare cvasi-insurmontabile în absența unui sprijin masiv pentru retehnologizare. Există pericolul real ca, în timp ce ne consolidăm statutul de furnizor de securitate energetică, industria noastră de servicii și componente să fie marginalizată chiar la ea acasă de competitori occidentali care dispun deja de economii de scară și de tehnologii omologate la noile standarde „verzi”. Este, prin urmare, imperativ ca România să negocieze nu doar cote de producție, ci și perioade de adaptare și mecanisme de finanțare care să permită capitalului autohton să țină pasul cu această „aristocrație industrială” a noii ere.

În plus, orice viziune strategică se lovește de pragmatismul rețelelor. „Mobilizarea silită” impusă de IAA cere o mutație genetică a sistemului de transport și distribuție. Nu mai putem privi rețeaua ca pe o entitate care se adaptează lent, ea trebuie să devină un organism viu, capabil să susțină o sarcină care se va dubla în nodurile industriale cheie. Iar provocarea pentru România este imensă: trebuie să coreleze bogăția resursei de gaz cu noile unități nucleare și cu expansiunea regenerabilelor într-o arhitectură digitalizată coerentă. Astfel, România poate deveni un hub industrial regional.

Industrial Accelerator Act nu este doar un text legislativ care a creat, pe hârtie, o piață a viitorului. UE a decretat că „verdele” este noua unitate de măsură a succesului, dar a declanșat, în același timp, o cursă contra cronometru în care execuția impecabilă pare a fi singura cale de scăpare. Provocarea nu mai este una de idei, ci una de șantiere, de investiții masive și de curaj politic.

Europa va fi forțată să demonstreze că industria grea și sustenabilitatea pot coexista profitabil, sub presiunea unei mobilizări silite, într-o competiție globală în care locul secund înseamnă, de fapt, irelevanță.

În mitologie, Prometeu fură focul de la zei pentru a-l dărui oamenilor, oferindu-le astfel scânteia civilizației, a meșteșugurilor și a industriei. Industrial Accelerator Act definește, în esență, un nou „foc” pe care Europa încearcă să îl stăpânească în era algoritmilor. Dar orice pariu prometeic implică un risc imens de hybris, de mândrie excesivă, iar Europa pariază că poate forța natura și economia să se alinieze unei viziuni politice într-un timp record.

Vom trăi și vom vedea dacă pariul UE nu va fi „pedepsit” de realitățile economice sau de lipsa resurselor.