Update articol:
Cine creează banii și ce se face cu ei?

Partea I – Cine creează banii până la urmă și cum?

Nu mi-a venit să cred când am găsit acest document, semnat de Daniel Dăianu, pe site-ul BNR. Având o variantă și în limba engleză, documentul analizează pe scurt un detaliu foarte interesant care în mod obișnuit scapă dezbaterii publice, de cele mai multe ori extrem de subiective – crearea și înmulțirea banilor în sistemul financiar-bancar.

Autor: Paul Costea 

Indiferent de ce credeți despre autor, mai important este ca această lucrare spune pe nume unor realități rar recunoscute oficial sau măcar public de către reprezentanții sistemul financiar-bancar, respectiv:

  • Faptul că băncile comerciale sunt cele ce cauzează inflație prin multiplicarea banilor puși în circulație de către băncile centrale, folosind sistemul rezervei fracționare
  • Faptul că banii astfel rezultați sunt în continuare înmulțiți prin transformarea în instrumente financiare și specularea acestora, în loc de a fi investiți în economia reală producătoare de produse și servicii care să răspundă cu adevărat necesităților societății umane
  • Faptul că managementul riscului nu este ce ar trebui să fie (sau se crede că ar fi) iar băncile centrale ar fi practic neputincioase în fața lobby-ului băncilor comerciale de a se folosi în continuare de aceste practici (oare?).

Voi analiza separat fiecare dintre aspectele de mai sus, pentru a mă asigura că, la final, concluziile vor fi cât mai relevante în privința oricăreia dintre ele.

Cum creează băncile comerciale bani și practic inflație

Înainte de a vorbi cu pasiune despre efectele industriei financiar-bancare asupra economiei sau ce poate face statul sau autoritățile de reglementare pentru a le controla, trebuie să înțelegem mult mai profund felul în care funcționează sistemul monetar actual și, pe baza lui, sistemul financiar-bancar. Iar acest lucru este explicat în parte, cu omisiunile de rigoare, în lucrarea Domnului Dăianu, publicată în martie 2016 în limba română și apoi în iunie 2017 în varianta engleză.

Încă de la începutul lucrării, Dl. Dăianu menționează ”suprafinancializarea” sistemelor economice adică – conform lui Gerald Epstein[1] (sursă citată frecvent în această chestiune) ”creșterea importanței piețelor financiare, motivelor financiare, instituțiilor financiare și elitelor financiare în operațiunile economiei și ale instituțiilor care o guvernează, atât la nivel național cât și internațional”. Dl. Dăianu menționează că ponderea industriei financiare în ansamblul activității economice a SUA a evoluat de la 2-3% din PIB în anii ’50 la 7-8% din PIB între 2007-2008 până la peste 40% în anii premergători ”crizei actuale” (aici referințele părând să indice totuși criza care a început în anii 2008-2009).

Suprafinancializarea se manifestă prin predilecția pentru tranzacțiile cu instrumente financiare, în dauna investițiilor în așa-numita ”economie reală”, cea producătoare de bunuri și servicii care să răspundă direct necesităților umane. Simplificat – generarea de bani din bani sau specularea banilor.

Problema, conform D-lui Dăianu și a altor autori, este că, prin natura acestor tranzacții și a tratamentului lor fiscal, intensificarea și creșterea în volum a acestora se reflectă în PIB-ul țărilor în care se desfășoară, oferind falsa impresie a unei creșteri economice, fără a se reflecta însă în creșterea nivelului de trai, așa cum ar fi de așteptat. Dimpotrivă, în acest mod se adâncește și mai mult prăpastia între păturile sociale, ascuțind permanent piramida distribuirii bunăstării în societate, și se creează cicluri economice (de tip ”boom/bust”) mult mai ample și cu impact mult mai grav asupra economiilor afectate. Exact ceea ce nu ar fi de dorit.

Ce se află la baza acestei triste realități? Aici apar elementele ce nu își găsesc de obicei locul în dezbaterea publică privind sistemul monetar și financiar-bancar, bazată încă pe preconcepții și mituri. Conform D-lui Dăianu și bazat pe referințele de rigoare, principalii vinovați pentru această situație sunt:

  • Creditarea în sistemul rezervei fracționare în cadrul sistemului bancar comercial
  • Ineficacitatea politicilor de ”țintire a inflației” gestionate de autoritățile de reglementare

Toate acestea în contextul relației dintre băncile centrale (ca emitente ale masei monetare de bază) și băncile comerciale (care, la rândul lor, emit așa-numita monedă ”internă”, generată practic din propriile tranzacții de creditare).

Ce este creditarea în regim de rezervă fracționară

Aici se regăsește un adevăr foarte puțin cunoscut publicului larg – da, băncile comerciale emit de fapt monedă în economie, pornind de la moneda de bază emisă de băncile centrale și injectată în economie ca împrumut (la schimb cu titluri de stat care nu sunt altceva decât promisiuni de plată – ale statului către banca centrala – cu dobândă, într-un moment viitor). Având în vedere sursa articolului, bănuiesc că nu mai este cazul să punem la îndoială această realitate… Dar să încercăm să înțelegem ce se întâmplă de fapt în această relație și de unde apare efectul ei nociv asupra economiei și a noastră a tuturor. Voi încerca să simplific cât mai mult această descriere, pentru a fi cât mai ușor de înțeles.

Să presupunem că avem o piață în care nu există nici un fel de monedă. Pentru a înlesni tranzacțiile dintre indivizi și entități în piață, banca centrală emite o cantitate anume de monedă, să spunem 100,000 de unități. Aceasta este ”moneda de bază”. Ce se întâmplă după aceea?

Ei bine, băncile comerciale încep să o înmulțească în economie, exact prin mecanismul creditării cu rezervă fracționară. Să zicem că există numai 2 bănci pe piață, ambele fiind împrumutate de către banca centrală cu câte 50,000 de unități monetare. Ce se întâmplă acum?

Un client, ”Dl. X”, intră la banca ”A” și solicită un împrumut. Conform mecanismului creditării în rezervă fracționară, banca A îl poate împrumuta pe clientul X cu 50,000 de unități minus un procent (sa spunem 10%) care este păstrat ca rezervă, deci cu 45,000 de unități.

Din perspectiva băncii însă, tranzacția nu este înregistrată ca fiind niște bani înstrăinați fizic cuiva, care acum îi lipsesc, ci ca pe un activ, respectiv un venit pe care urmează să-l încaseze eșalonat pe o perioadă de timp de câțiva ani, împreună cu dobânda aferentă. Cu o dobândă de 1% pe an (pentru a simplifica o putem calcula ca fiind ”flat” – 1% aplicată la toata suma pe fiecare an, timp de 5 ani de exemplu), banca are de încasat 45,000 + 450(1%) x 5(ani) = 47,250 unități în 5 ani. Lucrurile însă nu se vor opri aici…

Cu cei 45,000 de unități, Dl. X cumpără o mașină de la Dl. Y, client al băncii B. Cu banii încasați de la X, Dl. Y se duce și face un depozit la banca B. Banca B va avea astfel cele 50,000 de unități (capital provenind de la banca centrală ca monedă de bază) plus 45,000 de unități provenind din depozitul D-lui Y, deci 95,000 de unități. Care este valoarea maximă a împrumuturilor pe care banca B le poate oferi în piață, ținând cont de mecanismul rezervei fracționare? Oricât de incredibil ar părea, așa este: 95,000 (capital propriu și capital atras prin depozitul D-lui Y) – 9,500 (rezerva fracționară de 10%) = 85,500 de unități. Nici nu s-au desfășurat bine 2 tranzacții în piață și din suma inițială de 100,000 de unități (monedă de bază) împărțită egal la 2 bănci, totalul sumelor împrumutate a putut atinge: 45,000 + 85,500 = 130,000 de unități, cu 30,000 de unități peste suma inițială. Mai mult decât atât, dobânda aferentă unui număr de 5 ani (calculată ”flat” pentru simplificare) mai adaugă aproximativ 6,500 de unități peste întreaga sumă.

Bineînțeles, situația de mai sus este simplificată pentru a fi mai ușor de înțeles. În viața reală dobânzile se calculează la principal, în scădere pe parcursul perioadei contractuale, se solicită garanții, iar la costurile de obținere a creditului se adaugă comisioane, rezerve constituite la banca centrală etc.

S-a înțeles acum ce reprezintă și de unde provine inflația? Exact! Nu înseamnă creșterea prețurilor în sine – aceasta fiind o consecință a inflației – ci creditarea în regim de rezervă fracționară care permite băncilor comerciale să creeze și să pună în circulație monedă într-un volum mai mare decât moneda de bază emisă de banca centrală. Dacă oricare dintre noi ar face lucrul acesta, s-ar numi falsificare de monedă și ar fi pedepsit conform legii…

Bineînțeles, cu cât masa monetară aflată în circulație crește, cu atât mai mult vor crește numărul și volumele tranzacțiilor între jucătorii din piață. Odată cu acestea vor crește prețurile, conform mecanismelor cererii și ofertei care se manifestă în piață – cu cât cererea crește, în baza creșterii disponibilității banilor (pentru că volumul banilor din piață crește și pare să circule din ce în ce mai rapid și în volume din ce în ce mai mari), cu atât vor crește și prețurile, atâta vreme cât volumul produselor și serviciilor din piață nu poate crește odată cu nivelul cererii.

În aceste condiții devine într-adevăr important ce se face cu banii. De ce? Pentru că în tendința generalizată de creștere imprimată de băncile comerciale prin multiplicarea monedei de bază, orientarea jucătorilor din piață va fi spre obținerea de profituri cât mai mari pe termen cât mai scurt, respectiv speculă. De aici apare orientarea spre tranzacții monetare și cu instrumente financiare – obținerea de bani din bani – care, dacă se face și cu bani împrumutați (prin ”leverage”), duce la o și mai mare explozie a masei monetare, a prețurilor și a expunerilor enorme la risc între instituțiile financiare și față de piață.

Domnul Dăianu este de părere totuși că această creștere nu vine chiar din nimic, cum se susține în multitudinea de discuții pe această temă. Oare?

[1]Financialization, Rentier Interests, and Central Bank Policy” – Gerald Epstein Department of Economics and Political Economy Research Institute (PERI) University of Massachusetts, Amherst December, 2001; this version, June, 2002

Notă: Paul Costea este implicat în cercetarea utilității și aplicabilității unei noi metode de cuantificare a expunerii la risc (risk accounting) în domeniul serviciilor financiare.

(va urma)