Autor: Gabriel Grădinescu
În orice economie care aspiră la maturitate, adevărata dezbatere despre dezvoltare nu începe cu cifrele de buget sau cu dinamica PIB-ului, ci cu un concept mai tăcut și mai greu de intuit, dar care decide cât de departe poate merge o țară atunci când nu mai poate conta doar pe conjunctură sau pe miracolul capitalului extern: patient capital. Este capitalul care acceptă că unele investiții nu pot fi grăbite, că infrastructura se construiește în ritmul ei, că tranziția energetică nu are scurtături și că modernizarea industrială nu urmează logica trimestrială a burselor, ci logica lentă a inginerilor și a plannerilor.
România nu este un teritoriu lipsit de patient capital. Dimpotrivă, prin fondurile de pensii private s-a acumulat, în tăcere, o masă de capital cu orizont lung care depășește 200 miliarde lei — o cifră greu de ignorat pentru o economie unde capitalul domestic a fost multă vreme rar și nerăbdător. Această resursă ar putea deveni ingredientul lipsă într-o poveste economică pe care România nu a reușit niciodată să o spună complet: povestea unei dezvoltări finanțate din interior, cu ambiție și cu răbdare.
Și totuși, o mare parte din acest capital nu intră în economie, ci în stat. Aproximativ 67,6% din portofoliile Pilonului II sunt investite în titluri de stat, ceea ce transformă patient capital într-un mecanism de finanțare a deficitului, nu într-un instrument de transformare economică. Pentru administratorii de fonduri, rațiunea este impecabilă: statul este debitor sigur, reglementarea cere prudență, iar randamentele sunt competitive. Pentru economie însă, povestea este alta: finanțarea statului acoperă necesități de moment; finanțarea economiei creează posibilități pe termen lung.
Un analist remarca, fără solemnitate, că patient capital este una dintre puținele categorii de capital care poate transforma economii. Afirmația pare exagerată până în momentul în care ne uităm la geografia modernizării: Canada, Australia, Olanda, UK — toate au construit tranziții energetice, infrastructuri moderne și industrii competitive pe spatele unor resurse de capital care nu se temeau de timp. Dezvoltarea devine posibilă acolo unde capitalul acceptă să rămână.
OECD observă, cu stilul său caracteristic, că economisirea privată se transformă în patient capital doar atunci când intervin mecanisme comportamentale: auto-enrolment, matching contributions, default rules. Este o lecție de ordin mic, dar cu efecte mari: capitalul nu se produce doar din stimulente fiscale, ci din design instituțional. România a adoptat prima jumătate a lecției, dar încă ezită în fața celei de-a doua.
În deceniul care începe, România are o serie de întrebări pe care nu le mai poate amâna: cine îi va finanța tranziția energetică? Cine îi va plăti infrastructura? Cine îi va susține reindustrializarea și digitalizarea? Bugetul nu are capacitatea de a răspunde singur, iar capitalul extern, oricât de util, rămâne volatil, oportunist și uneori geopolitic. Iar în lipsa patient capital domestic, costul dezvoltării crește nu doar financiar, ci și strategic.
Este un paradox ușor de observat și greu de rezolvat: România are capital cu răbdare, dar nu are o strategie a răbdării. Are resursă financiară, dar nu are încă instituțiile care să transforme această resursă în proiecte. Are fonduri care pot investi în orizont lung, dar nu are suficientă ofertă de investiții bancabile cu orizont lung. Dezvoltarea nu se blochează la capital, ci la arhitectura prin care capitalul întâlnește economia.
Există însă un avantaj pe care alte țări l-au plătit scump: România nu trebuie să inventeze nimic. Modelele există, instituțiile există, mecanismele există, iar lecțiile au fost deja învățate de alții. Ceea ce rămâne este un act de voință: voința de a decide dacă patient capital trebuie să rămână în zona sigură a finanțării statului sau dacă poate fi lăsat să intre, treptat și cu inteligență, în economia reală.
Dacă acest deceniu va aduce un răspuns clar, el va suna probabil așa: România nu ducea lipsă de capital, ci de direcție. Iar direcția contează pentru că decide nu doar ce se construiește, ci și ce rămâne. Pentru o țară care vorbește mult despre dezvoltare, dar se teme de timp, patient capital poate fi exact instrumentul care îi permite să transforme discursul în infrastructură, tranziție și convergență.
Sau, pentru a parafraza un analist cu mai mult pragmatism decât emoție: „În următorii ani, întrebarea esențială nu va fi dacă România are capital, ci dacă are răbdarea să-l folosească acolo unde contează.”
Patient capital poate deveni resursa care face diferența între modernizare și stagnare. Este un termen pe care ar trebui să îl ținem minte de azi inainte!
| Știri BVB