Autor: Laurențiu Căpcănaru
Teoria „celor trei valuri” formulată de Alvin Toffler, în celebra sa carte Al Treilea Val, rămâne una dintre cele mai inspirate metafore ale evoluției civilizației, pornind de la societățile agrare la cele industriale și, astăzi, la lumea bazată pe cunoaștere și informație.
Adaptată la contextul românesc, această perspectivă se potrivește perfect traseului parcurs de antreprenoriatul autohton după 1989, un drum sinuos, dar plin de învățăminte.
Primul val al capitalismului românesc a fost cel al pionierilor, al celor care au pornit în afaceri din instinct și curaj, fără cunoștințe economice sau sprijin instituțional, într-o economie abia eliberată din constrângeri. Al doilea val a venit cu o maturizare a mediului de afaceri, cu antreprenori mai conștienți, mai ancorați în realitățile pieței și capabili să transforme inițiativele personale în businessuri sustenabile.
Finanțarea s-a făcut inițial prin împrumuturi de la părinți, prieteni, colegi. Ba o casă pusă garanție, ba un teren, ba un prieten garant, ba un credit furnizor, ba un furnizor amânat la plată cât ținea cureaua. Pe măsura ce oferta bancară devenea mai consistentă și valul de bani ieftini din perioada de preaderare potopea economia, investițiile au început să devină mai consistente. Au mai fost și ajutoare de minimis , ajutoare de stat, granturi și fonduri europene și mai nou PNRR. Și da, au fost și crizele care au zgâlțâit serios copacul de unde unii imprudenți au căzut dar au scuturat și ceva pere mai mălăiețe de oportunitate în gurile bine poziționate.
Piața de capital nu a fost preferată ca modalitate de finanțare și asta se vede. În top 10 companii în ordinea capitalizării la BVB doar două (TLV și DIGI) sunt acolo pentru că așa au vrut acționarii pe persoană fizică. Restul au ajuns acolo fie din PPM, obligație de la privatizare, sau pentru că statul a acceptat sau a fost obligat să accepte listarea.
Că antreprenoriatul românesc a evitat Bursa este în primul rând vina ei, a pieței de capital în ansamblu, că nu a putut fi mai convingătoare. E o vină comună care se împarte între legislativ/politic, supraveghetor, operator de piață, brokeri și toți ceilalți tangenți sau perpendiculari cu piața. Dar trebuie spus și un adevăr incomod. Și piața a lucrat cu materialul clientului și aici ar trebui explicat și mai ales înțeles de ce antreprenoriatul românesc a tratat Bursa cu un „sictir dumnezeiesc” ca să-l citez pe Marin Sorescu. (Poezie – ADAM de Marin Sorescu)
Antreprenorii români au preferat discreția ca să nu spun neelegant că nu și-au dorit transparența. Noi fiind în general și un popor care nici nu ne uităm în curtea vecinului ca să analizăm situația. Sau numărul de mașini. Sau piscina mai lată. Explicația poate fi din frica de ilicit a celor care l-au prins. Afișarea prosperității și nivelul real al averii aducea mari necazuri înainte de ’90. Iar asta a rămas ca o traumă psihologică. E greu de acceptat că cineva te poate evalua rapid înmulțind capitalizarea companiei cu procentul deținut.
Deși antreprenorii acestui val au făcut lucrurile să se miște, anii de îndoctrinare comunistă în care s-a predicat peste tot ce nasol este capitalismul și-au spus cuvântul. Chiar dacă, în schimbarea de paradigmă, economia de piață era acum viitorul luminos, Bursa a fost mereu portretizată negativ ca un local de perdiție, unde lumea își juca viitorul și speranțele. Vorbim de o generație care știa despre capitalism doar ce văzuse în serialul Dallas, unde afacerile cu petrol erau admirate dar speculațiile pe Bursă și preluările ostile ale lui JR produceau disperare maximă. Bursa a fost asociată doar cu pierderi, dezastre, jocuri de noroc, manevre frauduloase. Abia apucai să deschizi gura și să pronunți cuvântul Bursă în fața unui antreprenor că îți zicea ursuz din prima – Eu nu joc la Bursă!!! până să apuci să-i spui că tu nu vrei să-i iei să-i înmulțești banii (așa cum îl exasperau la cap alți brokeri autorizați sau nu, de aici sau din neant) ci că vrei să îi aduci bani în firmă.
Este un truism că pentru piața de capital fundamentul principal este încrederea. Doar că ‘trăsătura esențială a românilor este neîncrederea în oameni’ așa cum concluzionează Daniel David în cartea sa Psihologia poporului român – Profilul psihologic al românilor. Plecând de aici putem înțelege de ce am ajuns după 30 de ani de piață de capital să avem abia 270.000 de investitori din care majoritatea pe titluri de stat (deci risc zero) pe parte de retail. Dacă vorbim de cealaltă parte a baricadei, antreprenorii sunt și ei din același construct social și nu au dat năvală pe piață să-și listeze afacerile căci nici ei nu aveau încredere nici în Bursă, nici în brokeri, nici în consultanți și mai ales în acționarii care urmau să le vină în firmă. Dacă mergem mai departe conform modelului cultural al lui Geert Hofstede, România înregistrează un scor de 30 pe dimensiunea individualismului ceea ce plasează societatea românească ferm în zona colectivistă. Aceasta înseamnă că identitatea și loialitatea se bazează în principal pe grupuri restrânse, precum familia extinsă sau cercul de prieteni apropiați, unde indivizii sunt integrați și protejați în schimbul unei loialități absolute, spre deosebire de societățile individualiste (cum ar fi SUA sau Olanda, cu scoruri peste 80), unde accentul cade pe independența personală și responsabilitatea individuală. Doar că cei care au pornit și au crescut în România afacerile acelea mari la care Bursa se uita cu interes, investitorii și brokerii cu jind sunt tocmai cei cu un individualism ridicat. Acel individualism românesc verde – ‘Românului nu-i place tovărășia” cum observa la finele anilor 1930, Rădulescu-Motru, care argumenta că românul „vrea să fie stăpân absolut la el acasă”. Spre deosebire de individualismul apusean, „creator de instituții”, cel românesc este „pur subiectiv” (Constantin Rădulescu-Motru, 1999, pp. 97-99). Acest individualism pur subiectiv a fost o altă barieră în calea antreprenorilor spre piața de capital. Ideea de a nu mai controla în totalitate și absolut copilul lor de suflet, odorul vieții lor și a împărți cu alții decizia provoca coșmaruri. Chit că aritmetica procentelor îi păstra la timona societății mulți au refuzat orice cedare a prerogativelor absolute deși încet, încet începeau să admită că există avantaje ale listării la Bursă.
Timpul a trecut și în multe dintre societățile valului doi începe predarea ștafetei către generația care vine, Al Treilea Val. Și, dacă pe parte executivă lucrurile se pot rezolva cu manageri profesioniști, fie crescuți în curtea proprie, fie importați de la concurență sau aduși trofeu de head-hunteri, lucrurile sunt mai complicate când vorbim de decizia strategică și proprietatea companiilor românești. Sunt cazuri în care urmașii fondatorilor afacerii nu au calificarea și expertiza necesară pentru o minimă supraveghere a intereselor lor. Ori poate sunt plecați pe alte continente și deja realizați acolo cu propriile lor afaceri sau ocupații. Managementul profesionist este soluția dar nu rezolvă si problema armonizării intereselor între proprietari și cei care vor duce compania mai departe. Listarea la Bursa a companiilor este o soluție care lichidizează și prezervă averea proprietarilor, în momentul trecerii acesteia către generația care vine. Avem cazul de succes al unei companii care a venit pe Bursă, prin listarea a 50% din companie, făcându-se un exit parțial, iar valoarea pachetului rămas în posesia acționarilor inițiali era la un moment dat mai mare decât capitalizarea în IPO. Este adevărat că aici au dus rezultatele excepționale obținute de companie, conjunctura favorabilă, calitatea noului acționariat, managementul profesionist, dar și dialogul deschis și transparent cu investitorii. La polul opus, avem o companie care a cochetat mulți ani cu piața de capital dar la un moment dat a intervenit decesul regretatului fondator. Deși indicase prin testament un manager profesionist și de încredere cu care construise compania și căruia îi lăsase puterea decizională, scandalurile provocate de moștenitori au dus compania la un pas de colaps amenințând atât poziția pe piață, valoarea firmei, cât și locurile de muncă ale angajaților. Preluarea companiei de către unul din liderii globali a redresat situația în ultimul moment. Listarea companiei este cea mai bună soluție pentru a lăsa generației viitoare o avere lichidă, certă și exigibilă ca să folosesc formula consacrată.
Așa cum așchia nu sare departe de trunchi și ce se naște din pisică afaceri cu șoareci face, mulți dintre fondatorii afacerilor și-au crescut și pregătit copiii pentru a prelua și dezvolta munca lor de o viață. Este o mare plăcere să ai discuții la unele companii și să vezi binomul fondator/ viitor decident cum se poziționează și cum, pe chestiuni economice, de piață, de evoluția businessului noua generație are o înțelegere comprehensivă și de ansamblu fiind bine conectată la tendințele globale. Da, lumea se schimbă repede. Această schimbare de generație este un moment de oportunitate maxim și o șansă colosală pentru piața de capital de la noi. Pentru că noua generație are altă abordare, altă filosofie și privește altfel ideea de risc. Unii din ei sunt școliți afară ori chiar și-au făcut ucenicia la firme de top. Au studiat despre Bursă la școală, și-au investit economiile pe piețele de capital, înțeleg că Bursa aduce finanțare, creștere rapidă, dezvoltare regională în timp scurt. Ei sunt cei care știu ce să ceară de la piață. Tinerii au argumente în a canaliza decizia strategică de orientare a companiilor către Bursă. Noua generație nu este deranjată, ba chiar își dorește o evaluare transparentă a averii. Conform unui studiu recent, Generația Z este mai deschisă către investițiile în active mobiliare mai mult sau mai puțin riscante.
Piața de capital ar trebui să fie mai atentă la schimbul de generații din mediul de afaceri românesc și să-și calibreze strategia de comunicare pe urechile deschise și receptorii favorabili din nivelul de decizie al companiilor. Al Treilea Val al antreprenoriatului românesc ar putea cu adevărat să schimbe fața Bursei de Valori.
| Știri BVB