Politocrația – noua față a democrației captive; ANATOMIA UNEI DEMOCRAȚII IMPERFECTE – ROMÂNIA (Col. (rz.) dr. Cătălin BALOG[1]) – Partea a II-a 

REZUMAT. Politocrația – noua față a democrației captive

România traversează o etapă în care corupția nu mai este o abatere individuală, ci un mecanism de guvernare. „Politocrația” – dominația rețelelor politice asupra statului – a înlocuit meritocrația și a transformat administrația într-o rețea de loialități. Acest articol explică foarte sumar felul în care politocrația blochează reforma, distorsionează selecția profesională și întreține o stabilitate aparentă, dar toxică, care paralizează modernizarea statului. Textul face parte din seria analitică „Anatomia unei democrații imperfecte – România”, care examinează tensiunea dintre formele democratice și reflexele autoritare moștenite. Acest al doilea episod propune conceptul de politocrație ca explicație a degradării morale și instituționale a statului român.

Între stat și opoziție: cetățeanul onest/ANATOMIA UNEI DEMOCRAȚII IMPERFECTE – ROMÂNIA (Col. (rz.) dr. Cătălin BALOG[1])

Politocrația – simptomul profund al blocajului românesc

România traversează astăzi nu doar o criză de încredere, ci o criză de natură sistemică: o democrație care funcționează procedural, dar este condusă prin rețele de influență personală. Fenomenul nu mai poate fi descris nici ca simplă corupție, nici ca derivă birocratică, ci ca un mecanism de dominație instituționalizată – „politocrația”[2].

Politocrația este forma românească a blocajului democratic: momentul în care partidele   și-au subordonat statul, iar funcția publică a devenit prelungirea loialității politice. Nu mai vorbim despre corupție în sens penal, ci despre un sistem de control informal care distribuie resurse, posturi și protecție în funcție de apartenență; este o economie simbolică a obedienței, perfect adaptată la aparențele legalității.

În logica politocrației, nu competența recomandă, ci fidelitatea; nu legea decide, ci echilibrul între grupurile de influență. Sistemul se reproduce prin imitație: fiecare generație de lideri promite reforma, dar reia mecanismele vechi sub alte denumiri. De aceea, orice schimbare devine reversibilă, iar „rotativa guvernamentală” nu este o alternanță democratică reală, ci doar o reconfigurare a aceleiași elite pervertite politic.

Această formă de dominație nu mai are nevoie de cenzură – ea se exercită prin cooptare și conformare. Meritocrația este tolerată doar cât nu devine periculoasă; competența este binevenită, dar subordonată; integritatea este apreciată, dar nepromovată. Statul devine, astfel, un ansamblu de feude instituționale, fiecare protejată de propria rețea, iar responsabilitatea se dizolvă în complicitate.

În ministere, administrații locale, companii de stat, universități sau structuri militare, criteriul selecției s-a mutat tăcut din sfera profesională în cea politică. Nu mai contează „ce știi să faci”, ci „pe cine respecți”. Rezultatul este o incompetență organizată, nu accidentală – o formă de paralizie lentă, în care instituțiile își pierd sensul funcțional, dar își conservă reflexele de autoprotecție.

Mecanismul stabilității toxice

Politocrația are, paradoxal, o eficiență proprie: produce o stabilitate aparentă și previne conflictele majore prin distribuirea uniformă a privilegiilor. Astfel, fiecare grup primește o parte din sistem – o direcție, o autoritate, o filială, o agenție – iar această împărțire a capturii devine noul contract social. Nu mai există nicio ideologie, ci doar un echilibru între grupuri și interese.

Consecințele sunt vizibile în toate planurile: în plan instituțional, decizia se amână pentru a nu deranja echilibrul; în plan economic, inovația este blocată de cartelizare; în plan moral, cinismul înlocuiește speranța, iar succesul devine sinonim cu abilitatea de a te adapta la sistem, nu de a-l corecta.

România de astăzi nu este un stat eșuat, ci un stat capturat de propria stabilitate în care fiecare reformă reală este percepută ca o agresiune și fiecare încercare de profesionalizare ca un risc. Într-un asemenea climat, reforma nu se mai face prin voință colectivă, ci prin excepții individuale, rare și fragile.

De aceea, corupția generalizată nu este cauza, ci efectul. Cauza este „politocrația” – monopolul puterii politice asupra competenței.

Reconstrucția criteriilor de selecție

Demontarea acestui mecanism nu se poate face prin moralism, așa cum încearcă unii, astăzi, ci prin reconstrucția mecanismelor instituționale, precum:

– recrutarea transparentă și profesionalizarea reală a funcției publice;

– mandate limitate și evaluabile, cu audit extern la fiecare schimbare de conducere;

– depolitizarea administrației, prin separarea funcției publice de apartenența la partid;

– reguli stricte privind „ușa rotativă” – interdicția de a lucra în firme contractante cu statul imediat după eliberarea din funcție;

– protecția avertizorilor de integritate și a funcționarilor onești;

– transparență bugetară integrală, inclusiv prin publicarea tuturor contractelor și subcontractărilor.

Aceste măsuri nu cer revoluții sau lovituri de stat, ci doar aplicarea consecventă a legilor deja existente. Iar ceea ce lipsește nu este nici cadrul legal și nici interesul justificat al unor actori statali, ci numai voința morală a politicienilor de a-l respecta.

Epilog – cetățeanul onest și politocrația

Politocrația este doar numele contemporan al aceleiași „forme fără fond” descrise de Drăghicescu și Rădulescu-Motru: o modernitate de fațadă, întreținută de o clasă conducătoare care mimează reformele pentru a-și conserva privilegiile. Dar orice simulare are un termen de valabilitate.

Atunci când societatea își redescoperă demnitatea, atunci când criteriul devine competența și nu fidelitatea, sistemul începe să se topească sub propria incoerență. Iar România nu are nevoie de o nouă revoluție, ci de o întoarcere la normalitate – acea normalitate în care legile se aplică tuturor, iar statul nu mai este un trofeu de partid, ci un instrument public.

Până atunci, „cetățeanul onest” rămâne ceea ce a fost și în analiza precedentă: ultimul reper moral al unei democrații fragile. El este, încă o dată, „the 10^th man” – cel care nu mai crede în promisiuni, dar nici nu renunță la luciditate.

Bibliografie selectivă

1. Crouch, C. (2004). Post-Democracy. Polity Press.
2. Mungiu-Pippidi, A. (2015). A Quest for Good Governance: How Societies Develop Control of Corruption. Cambridge University Press.
3. Zakaria, F. (1997). The Rise of Illiberal Democracy. Foreign Affairs, 76(6).
4. Schmitt, C. (1932). Der Hüter der Verfassung. Duncker & Humblot.
5. Oxford English Dictionary (2001). Entry: Politocracy. Oxford University Press.

[1] Cătălin BALOG este analist și formator cu experiență în intelligence, securitate informațională și comunicare strategică. Doctor în Științe Militare, cu o teză dedicată managementului riscurilor de securitate în spațiul cibernetic, a activat timp de peste două decenii în structuri ale Ministerului Apărării Naționale. În prezent, este cadru didactic asociat la Universitatea din București, unde predă cursuri cu tematică de management al informației. În particular, este preocupat de analiza mecanismelor sociale și politice contemporane, cu accent pe relația dintre ideologie, tehnologie și simulare a democrației.

[2] Termenul „politocrație” (engl. politocracy, germ. politokratie) desemnează guvernarea de facto a statului de către clasa politică, în care puterea instituțională este subordonată intereselor partinice. Conceptul apare sporadic în literatura occidentală – Carl Schmitt (1932) îl folosea pentru a descrie dominația clasei politice asupra suveranității statului, iar Oxford English Dictionary (ed. 2001) îl definește drept „rule by politicians”. În acest context, lucrarea propune o definire actualizată a termenului „politocrație” ca formă de captură instituțională specifică – României post-comuniste, într-o foarte mare măsură –, în care loialitatea politică substituie competența profesională.