„– Poți lovi Moscova?” „– Absolut!”; LOVIREA MOSCOVEI – ÎNTRE DISPERARE STRATEGICĂ ȘI ECHILIBRU PRIN FORȚĂ (opinie Col. (rz.) dr. Cătălin BALOG)

Col. (rz.) dr. Cătălin BALOG[1], 15.07.2025

REZUMAT. „– Poți lovi Moscova?” „– Absolut!”

Un dialog scurt, dar încărcat de sens geopolitic care pare să marcheze începutul unei noi epoci strategice. Dincolo de replicile atribuite lui Donald Trump și Volodimir Zelenski, se profilează o întrebare fundamentală despre natura echilibrului global: mai poate fi păstrată pacea fără asumarea forței? Articolul propune o analiză stratificată a acestei dileme, explorând răspunsurile Americii, ale Rusiei și Chinei, ambivalența Europei, oportunismul lumii non-occidentale și poziția nesigură a României – prinsă între loialitate și expunere. O radiografie lucidă a unei lumi în care neutralitatea devine ficțiune, iar războiul, o probă de voință politică.

I. Introducere – Când o întrebare schimbă războiul

„– Poți lovi Moscova?”
„– Absolut!”

Un schimb de replici, aparent scurt, dar suficient de încărcat simbolic încât să rescrie paradigma unui conflict devenit între timp expresia cea mai brutală a confruntării dintre lumi. Când președintele american Donald Trump, într-o conversație privată cu omologul său ucrainean, Volodimir Zelenski, a pus această întrebare, iar răspunsul a venit fără ezitare, ecoul n-a fost unul retoric, ci unul profund strategic, geopolitic și doctrinar.

Lumea a pășit, astfel, într-o nouă etapă a războiului din Ucraina – o etapă în care limitele geografice, morale și diplomatice sunt simultan testate, împinse și reinterpretate. Iar semnalul acestei treceri nu vine din partea unei alianțe internaționale sau a unui consens euroatlantic, ci din inițiativa unilaterală a unui lider care, în mod paradoxal, pare să mizeze pe escaladare pentru a forța pacea.

Această transformare brutală, aproape darwiniană, a logicii conflictului reconfigurează nu doar frontul estic al Europei, ci și sistemul de referință al puterii în relațiile internaționale contemporane.

II. Dialogul Trump–Zelenski: esența unei doctrine noi

Întrebarea adresată de Donald Trump nu a fost nici accidentală, nici retorică. Ea reflectă o schimbare de registru strategic care depășește cadrele obosite ale negocierilor diplomatice și ale sancțiunilor economice lipsite de efect coercitiv real. În momentul în care un lider întreabă explicit dacă partenerul său poate lovi Moscova, acest gest presupune investirea simbolică a aliatului cu o formă de paritate strategică, transmiterea unui mesaj clar adversarului că nu mai există spațiu sigur în logica descurajării și, totodată, poziționarea conflictului într-un cadru de co-determinare a păcii prin utilizarea credibilă a forței, nu prin compromisuri iluzorii.

Răspunsul tranșant oferit de Zelenski – „Absolut!” – nu este doar o expresie a entuziasmului politic, ci o declarație de disponibilitate operațională și o asumare conștientă a faptului că lovitura preventivă sau de răspuns nu mai reprezintă un tabu strategic, chiar dacă ar putea însemna escaladarea către un conflict convențional de proporții sau, în scenariul extrem, către o confruntare asimetrică cu potențial nuclear.

Această linie de gândire și acțiune nu mai are ca obiect exclusiv războiul din Ucraina, ci redefinește raportul lumii cu ideea de risc asumat, cu noțiunea de victorie politică și cu parametrii acceptabili ai unui echilibru obținut prin amenințare credibilă.

III. Schimbarea de paradigmă: de la izolaționism la presiune maximală

Aflat la cel de-al doilea mandat prezidențial, Donald Trump pare să abandoneze definitiv masca izolaționismului cu care flirta în discursul său din primul mandat și să îmbrățișeze o doctrină de presiune strategică directă, articulată într-o manieră frontală, aproape cinică. Această schimbare de paradigmă nu este, în esență, o noutate doctrinară, ci mai degrabă o reluare radicalizată a principiului cunoscut sub denumirea de „escalate to de-escalate” – o abordare în care amenințarea supremă este utilizată deliberat ca mijloc de a forța negocierea dintr-o poziție de forță.

Logica acestei strategii este simplă, dar potențial devastatoare: escaladarea devine nu doar acceptabilă, ci necesară pentru a demonstra adversarului că o confruntare totală este mai periculoasă decât un compromis. În același timp, mesajul este dublu: pe de o parte, către Moscova – că liniile roșii ale Războiului Rece nu mai sunt valabile; pe de altă parte, către aliații tradiționali din NATO și UE – că timpul echivocurilor morale și al angajamentelor formale a expirat, fiind înlocuit de o exigență decizională care presupune asumarea riscului politic, financiar și militar.

În această ecuație, sprijinul militar acordat Ucrainei nu mai are caracterul de ajutor fratern invocat în discursul euroatlantic, ci devine o monedă de schimb într-un joc mai larg de repoziționare a Statelor Unite ca actor global dominator care oferă protecție și armament nu din altruism, ci în schimbul realinierii geopolitice a aliaților și al recunoașterii supremației americane în arhitectura de securitate post-2022. Este o formă de leadership coercitiv care nu vizează doar inamicii, ci și partenerii – mai ales pe cei indeciși, reticenți sau nostalgici după ordinea multilaterală de tip liberal.

IV. Întâlnirea Trump–Rutte și transformarea NATO: de la principii la armament

Întâlnirea dintre președintele Donald Trump și noul secretar general al NATO, Mark Rutte, a marcat un moment de clarificare doctrinară, dar și de repoziționare instituțională a Alianței Nord-Atlantice. Sub impulsul direct al Washingtonului, NATO pare să se transforme dintr-o construcție politico-militară fondată pe valori colective și descurajare defensivă într-un mecanism transnațional de armare strategică, operat în logica unui parteneriat contractual, în care statele membre contribuie cu resurse, iar Statele Unite furnizează mijloacele de coerciție.

Această realiniere este dublată de două inițiative cheie, promovate explicit de administrația Trump. Prima constă în formalizarea unui nou angajament financiar din partea țărilor europene care se angajează să contribuie cu până la 5% din PIB-ul național pentru apărare – un prag simbolic care semnalează nu doar consolidarea capacităților militare naționale, ci și recunoașterea poziției dominante a SUA în cadrul alianței. A doua inițiativă, de natură mai presantă, implică livrarea de armament american de rază lungă Ucrainei, ca parte a unui pachet de măsuri coercitive indirecte asupra Rusiei, cu o fereastră de 50 de zile pentru începerea negocierilor de pace – termen-limită însoțit de amenințarea unor tarife vamale americane de 100% la exporturile rusești către piețele gri.

În această nouă configurație, NATO nu mai este o alianță defensivă în sensul clasic al termenului, ci o interfață de mobilizare geopolitică prin care puterea economică a Europei și forța militară a SUA converg în sprijinul unei strategii de presiune totală asupra Rusiei. Sub conducerea simbolică a lui Rutte, dar în direcția imprimată de Trump, Alianța devine o platformă de armare – și nu doar de înarmare –, adică nu doar un mecanism de dotare cu armament, ci o structură activă de punere în tensiune, de operaționalizare și de proiecție a forței în logica constrângerii colective.

Mai mult decât o simplă adaptare la contextul războiului din Ucraina, această evoluție marchează renașterea unei doctrine geopolitice americane de tip unipolar, în care alianțele sunt utile în măsura în care servesc scopului american de a controla, canaliza și redistribui riscul strategic. Europa este încurajată să plătească, să se înarmeze și să participe, dar nu să decidă. Rusia este forțată să aleagă între capitulare negociată și înfruntare economică și militară totală, iar NATO devine, din garant al echilibrului, administrator al presiunii.

V.  Ce va face Rusia? – între manevră, intimidare și escaladare controlată

Orice semnal public sau informal transmis de președintele Trump în sensul unei posibile lovituri asupra Moscovei obligă Kremlinul la o reacție strategică imediată. Totuși, Rusia anului 2025 nu mai este o superputere care poate acționa liber în logica bipolară a Războiului Rece, ci mai degrabă un actor militar supradimensionat, dar vulnerabil operațional, obligat să-și calibreze răspunsurile în funcție de constrângerile interne, de echilibrul regional și de capacitatea de absorbție a șocurilor externe.

Cel mai probabil scenariu este acela al intensificării atacurilor asupra infrastructurii critice ucrainene, în special în zonele de vest unde sunt anticipate transporturi și depozite ale noilor sisteme de armament occidental. Loviturile asupra liniilor de cale ferată, nodurilor energetice, centrelor logistice sau comunicațiilor strategice vor fi reluate într-o manieră agresivă, dar convențională, cu scopul de a slăbi capacitatea de reacție a Ucrainei fără a depăși pragul care ar justifica un răspuns direct din partea NATO.

O a doua direcție plauzibilă este escaladarea hibridă în zonele de frontieră ale statelor membre NATO, prin acțiuni care să rămână sub nivelul de declanșare al articolului 5. Aceasta poate include incursiuni cibernetice asupra rețelelor energetice și logistice din România, Polonia sau țările baltice, incidente cu drone sau rachete „rătăcite”, acompaniate de declarații ambigue, precum și stimularea tensiunilor prin canale de migrație controlată sau prin actorii proxy din regiune. Astfel de mișcări nu implică un risc imediat de conflict deschis, dar pot destabiliza percepția publică și pot genera presiune asupra guvernelor est-europene.

În plan simbolic, Rusia va continua să utilizeze registrul nuclear pentru a intimida, fără a recurge la utilizarea efectivă a armelor tactice. Escaladarea va fi în acest caz declarativă: ridicarea nivelului de alertă, deplasarea vizibilă de focoase tactice în zone precum Kaliningrad sau Marea Neagră, precum și reactivarea discursului strategic din perioada post-Crimeea. Aceste semnale sunt menite mai degrabă să descurajeze inițiativele occidentale decât să pregătească un atac real.

În planul războiului informațional, Kremlinul poate încerca tensionarea situației în regiunile din Ucraina locuite de minorități etnice – inclusiv cea română –, vehiculând acuzații de persecuție sau epurare culturală, pentru a justifica intervenții indirecte sub pretext umanitar. Se adaugă aici și posibilele atacuri țintite asupra unor centre de decizie politică și militară din Ucraina – atentate, lovituri de precizie sau campanii de destabilizare, menite să provoace haos decizional și să compromită capacitatea de coordonare a frontului ucrainean.

Pe de altă parte, scenariile extreme – precum o lovitură nucleară tactică asupra Ucrainei, un atac frontal asupra unui stat NATO sau o invazie terestră a unei țări terțe precum Republica Moldova – sunt improbabile în acest moment. Ele ar presupune costuri imense și riscuri imposibil de controlat pentru regimul de la Kremlin care, în pofida retoricii agresive, operează încă într-un cadru de autoconservare strategică.

În concluzie, Rusia nu mai controlează pe deplin procesul de escaladare, dar își păstrează capacitatea de a manipula percepțiile, de a întreține frica, de a eroda moralul aliaților și de a distorsiona narațiunea globală. Răspunsul său va fi, cel mai probabil, indirect, compus, calculat – un amestec de forță convențională, ambiguitate deliberată și intimidare simbolică.

VI. Europa: între frică, ezitare și disperare strategică

În fața posibilității reale ca Ucraina să fie autorizată să lovească ținte strategice din interiorul Federației Ruse, Europa se dovedește profund divizată – nu doar în privința pozițiilor politice sau a ponderii militare, ci mai ales în capacitatea sa de a formula o strategie coerentă și asumată. Dincolo de solidaritatea declarativă și sprijinul financiar, continentul european se află prins între două forme de frică: frica de a provoca o escaladare ireversibilă și frica de a nu face nimic, lăsând Rusia să dicteze termenii finali ai conflictului.

În Europa de Vest, principalele capitale – Paris, Berlin, Roma – manifestă o reținere sistemică, născută atât din calcule electorale interne, cât și din reflexe istorice de evitare a confruntărilor directe. Deși conștiente că o victorie a Rusiei ar submina ireversibil arhitectura de securitate europeană, aceste guverne continuă să adopte o retorică echilibrată, invocând necesitatea proporționalității, a responsabilității și a evitării escaladării. În realitate, ele încearcă să mențină un echilibru fragil între sprijinul pentru Ucraina și teama de represalii energetice, sociale sau cibernetice, preferând stagnarea lucidă în locul unui risc strategic asumat.

În schimb, Europa Centrală și de Est privește conflictul dintr-o altă perspectivă – una marcată de experiența istorică a agresiunii ruse și de o luciditate strategică dureroasă. Țări precum Polonia, România sau statele baltice nu au iluzii în privința intențiilor Kremlinului și percep sprijinul acordat Ucrainei nu ca pe un act de generozitate, ci ca pe o necesitate de autoconservare. În această zonă, frica este metabolizată în voință politică, iar sprijinul pentru Kiev este considerat un act de securitate națională, nu de simpatie politică. Totuși, chiar și aici, apare o tensiune latentă între fidelitatea față de America lui Trump – care oferă protecție și armament – și atașamentul față de Europa bruxelleză care oferă reguli, fonduri și, uneori, ambiguitate morală.

În plan general, Europa trăiește o formă de disperare strategică tăcută. Liderii săi înțeleg că Ucraina nu poate fi lăsată să piardă fără ca NATO și Uniunea Europeană să-și compromită credibilitatea, dar admit în același timp că o victorie completă a Kievului, însoțită de lovituri asupra teritoriului rus, ar putea genera un tip de răspuns pe care continentul nu este pregătit să-l gestioneze. În această ambivalență se conturează o tăcere apăsătoare: o Europă care nu mai are forța de a dicta, dar nici curajul de a spune deschis că se teme.

Această tăcere este alimentată și de o falie morală profundă. În timp ce discursul oficial rămâne ancorat în valorile europene – drept internațional, suveranitate, solidaritate –, realitatea politică din multe state membre este marcată de populism, presiune electorală, polarizare mediatică și oboseală strategică. Sub această presiune, clasa politică occidentală ezită să spună propriilor cetățeni adevărul: că securitatea continentului depinde, acum mai mult ca oricând, de capacitatea de a asuma riscuri reale, inclusiv militare.

În concluzie, Europa nu este un actor slab, dar este un actor nesigur. Se teme să escaladeze, dar se teme și mai mult să piardă. Iar între aceste două frici se strecoară un adversar care înțelege foarte bine că indecizia strategică poate fi mai letală decât lipsa de mijloace.

VII. Lumea non-occidentală: tăcere, oportunism și realism strategic

În timp ce Occidentul este prins într-o dilemă strategică între sprijinul activ pentru Ucraina și teama de escaladare, restul lumii privește conflictul cu o amestec de detașare tactică, oportunism economic și pragmatism geopolitic. Lumea non-occidentală nu este neutră, dar nici mobilizată ideologic; nu sprijină Rusia în mod deschis, dar nici nu consideră necesar să susțină fără rezerve demersurile euroatlantice. În această ecuație, tăcerea devine o formă de a câștiga timp, spațiu și avantaje în noua reconfigurare globală.

China își joacă rolul cu meticulozitate strategică. Sub un discurs oficial al păcii, al echilibrului multipolar și al suveranității statelor, Beijingul evită orice condamnare clară a Rusiei, preferând să mențină relații economice avantajoase, în special în domeniul energetic. Achizițiile de petrol și gaze naturale rusești, extinderea influenței prin Inițiativa „Belt and Road” și consolidarea BRICS ca alternativă simbolică la G7 sunt doar câteva dintre mișcările prin care China transformă conflictul ucrainean într-un accelerator al propriei strategii globale. Nu dorește o Rusie triumfătoare, dar nici una prăbușită – ci mai degrabă un partener slăbit, dependent și maleabil, util în jocul de uzură împotriva supremației occidentale.

India, la rândul ei, practică o neutralitate activă, refuzând să se alinieze vreunei tabere. În timp ce își menține relațiile economice și militare tradiționale cu Moscova, Delhi dezvoltă totodată parteneriate tot mai strânse cu SUA, Japonia și Marea Britanie, în contextul rivalității din Indo-Pacific. Poziția Indiei nu este marcată de ideologie, ci de ambiția de a deveni un actor global independent, capabil să navigheze între centrele de putere fără a fi constrâns de alianțe rigide. Conflictul din Ucraina oferă Indiei o scenă de afirmare strategică și o oportunitate de repoziționare globală, fără riscurile asumate de statele occidentale.

Pentru majoritatea statelor din Africa, America Latină și Asia de Sud-Est, războiul este perceput ca un conflict al Nordului, al puterilor albe și industrializate, ale căror priorități nu reflectă neapărat interesele Sudului global. Aceste țări critică adesea dublul standard al Occidentului – invocând comparații cu situații precum Palestina sau Siria – și utilizează narativul anti-imperialist pentru a justifica distanțarea față de sancțiunile impuse Rusiei. În fond, aceste regimuri nu sunt motivate de simpatie pentru Kremlin, ci de oportunitățile economice oferite de criza globală: acces la energie mai ieftină, investiții alternative din partea Chinei sau Turciei, și șansa de a negocia mai dur cu instituțiile financiare internaționale.

Această dinamică nu reflectă o solidaritate reală între Sudul global și Rusia, ci mai degrabă un refuz calculat al ordinii occidentale. Războiul din Ucraina devine astfel un test de stres pentru hegemonia liberală postbelică: cu cât conflictul se prelungește, cu atât mai mulți actori non-occidentali capătă încredere că lumea poate funcționa și fără tutela normativă a Europei și Statelor Unite. Fără a propune un model alternativ coerent, acești actori susțin, de facto, o rebalansare a sistemului internațional, bazată pe multipolaritate, tranzacționalitate și suveranitate absolută.

În concluzie, lumea non-occidentală nu este un simplu spectator, ci un beneficiar indirect al conflictului, valorificând tăcerea ca instrument de negociere, ambiguitatea ca scut diplomatic și echivocul ca strategie de consolidare internă. Liniștea lor nu exprimă pasivitate, ci o formă de calm strategic într-un război care nu le aparține, dar care le oferă un nou spațiu de manevră într-o ordine globală în transformare.

VIII. România: între loialitate, luciditate și riscuri ignorate

În noul context geopolitic, în care lovirea Moscovei nu mai este doar un scenariu teoretic, ci o opțiune analizată și discutată la nivelul cel mai înalt al deciziei strategice, România se află într-o poziție aparent clară, dar profund ambiguă. Pe de o parte, este unul dintre cei mai vocali și consecvenți aliați ai Ucrainei și ai Statelor Unite, găzduind infrastructură militară NATO, participând activ la exerciții comune și oferind sprijin logistic esențial pentru frontul din est. Pe de altă parte, rămâne un actor secund în arhitectura decizională, fără voce proprie în marile negocieri și fără o strategie articulată de protecție internă în cazul escaladării.

Loialitatea strategică față de Washington și Bruxelles a devenit, în discursul oficial, un reflex identitar. România este, fără îndoială, un aliat predictibil, dar tocmai această predictibilitate o face ușor de ignorat în logica marilor jocuri. Dacă prezența trupelor americane este văzută ca o garanție de securitate, această percepție nu este dublată de o politică internă de asumare a riscului. Se evită în mod sistematic discutarea implicațiilor reale ale poziției României – atât în ceea ce privește infrastructura critică, cât și în privința frontierelor, a minorităților sau a eventualelor ținte strategice care ar putea fi vizate în scenarii de răspuns rusesc.

România este conștientă că orice extindere a conflictului ar afecta direct teritoriul său – prin atacuri cibernetice, sabotaje logistice, propagandă hibridă sau incidente de frontieră –, dar continuă să acționeze cu o prudență care, deși justificabilă, riscă să se transforme în paralizie strategică. În spatele unui discurs de fermitate, persistă o tăcere internă profundă, alimentată de lipsa unei comunicări coerente cu populația și de teama de a recunoaște vulnerabilitățile reale ale statului.

Această ambiguitate este agravată de un dublu standard discursiv. Pe plan extern, România se prezintă ca partener strategic și actor regional de încredere; pe plan intern, însă, evită asumarea consecințelor acestei poziționări. Nu există o strategie națională de reziliență, nu se discută despre costurile potențiale ale angajamentului militar, iar populația este menținută într-o stare de relativ calm administrativ, fără acces la o analiză sinceră a riscurilor.

În același timp, România rămâne prinsă între două paradigme de loialitate: cea față de Statele Unite care oferă protecție și leadership militar, și cea față de Uniunea Europeană care oferă resurse și reguli, dar adesea fără viziune strategică clară. Această poziționare duală este gestionabilă în timp de pace, dar poate deveni problematică în condiții de criză, mai ales dacă alianțele transatlantice vor intra într-o fază de divergență decizională.

Pentru a ieși din această stare de expunere tăcută, România ar trebui să inițieze un proces de reevaluare a propriului profil strategic. Este esențială elaborarea unui cadru național de reziliență, profesionalizarea comunicării strategice guvernamentale, investiții în infrastructura duală (civilă și militară) și, mai ales, o regândire a modului în care statul își pregătește populația pentru scenarii de criză. România nu își mai poate permite să fie doar un teritoriu de tranzit sau o „zonă-tampon” între Est și Vest; trebuie să devină un actor regional lucid, cu capacitate de decizie, asumare și influență.

În concluzie, România joacă un rol important, dar adesea invizibil: este loială, dar ezitantă, expusă, dar nepregătită simbolic. Iar în lipsa unei strategii clare, riscă să rămână un actor tăcut într-un conflict în care participă din plin – chiar dacă nu declarativ, cu siguranță operațional.

IX. Concluzie – Este lovirea Moscovei o soluție sau un pretext?

„– Poți lovi Moscova?”
„– Absolut!”

Acest schimb de replici, deși încă neoficial și circulând mai degrabă în registrele discrete ale diplomației strategice, a ajuns să concentreze tensiunea fundamentală a unei epoci. Nu mai este vorba doar despre Ucraina, despre NATO sau despre Federația Rusă; este vorba despre o schimbare de logică în modul în care se definește echilibrul global. Dacă în trecut pacea era menținută prin reținere și echilibru de forțe, astăzi se conturează o nouă paradigmă: aceea în care pacea se impune prin forță asumată, iar descurajarea nu mai funcționează decât dacă adversarul crede că ești dispus să acționezi fără rezerve.

Întrebarea fundamentală care decurge de aici este dacă această nouă abordare – în care escaladarea devine mijloc de dezescaladare – poate fi considerată o soluție rațională sau doar un pretext pentru repoziționări geopolitice majore.

Dacă este o soluție, atunci ea presupune o asumare a riscului strategic ca instrument legitim de negociere și reafirmare a ordinii internaționale. În această logică, lovirea Moscovei ar deveni nu doar posibilă, ci necesară – nu pentru a distruge, ci pentru a preveni repetarea unei agresiuni sistemice într-o lume tot mai vulnerabilă la narative autoritare.

Dacă este, însă, un pretext, atunci trebuie să ne întrebăm ce anume se ascunde în spatele acestei intenții: o redimensionare a arhitecturii de securitate globale în favoarea Statelor Unite? O justificare pentru militarizarea discursului democratic? O formă de presiune economică transformată în vector strategic? În oricare dintre aceste ipoteze, realitatea este aceeași: lumea post-2022 este o lume în care neutralitatea devine ficțiune, iar echilibrul – o construcție fragilă între frică, oboseală morală și voință strategică.

Europa nu mai poate fi condusă prin formule diplomatice diluate, iar democrațiile nu mai pot evita confruntarea cu realitatea riscului. România, la rândul ei, nu mai poate fi protejată doar prin politețe instituțională sau prin prezență simbolică în parteneriatele strategice; este nevoie de luciditate, de asumare și de capacitate de a decide – nu doar de a reacționa.

În concluzie, lovirea Moscovei nu este o întrebare despre geografie militară, ci o întrebare despre lume: despre cine o conduce, în numele cui sau a ce și cu ce preț.

[1] Cătălin BALOG este analist și formator cu experiență în intelligence, securitate informațională și comunicare strategică. Doctor în Științe Militare, cu o teză dedicată managementului riscurilor de securitate în spațiul cibernetic, a activat timp de peste două decenii în structuri ale Ministerului Apărării Naționale. În prezent, este cadru didactic asociat la Universitatea din București, unde predă cursuri cu tematică de management al informației. În particular, este preocupat de analiza mecanismelor sociale și politice contemporane, cu accent pe relația dintre ideologie, tehnologie și simulare a democrației.