Când a început criza pandemiei în România, am căutat să-mi fac un proiect de izolare. L-am găsit: să scriu o carte despre COVID.
Era o experiență nouă izolarea și distanțarea, iar închiderea oamenilor în casă un motiv de analiză a nevoii de celălalt.
Voiam să scriu depre politica pandemică și despre demagogia care o însoțește, despre frica de moarte și despre izolarea vârstnicilor și stresul specific însingurării.
Am planificat cu tinerii mei colegi de la IRES un proiect de mai multe valuri de cercetări naționale, am corespondat cu cercetători străini, am angajat colaborări cu edituri străine pentru volume colective … am vrut chiar sa țin un jurnal și să antamez interviuri despre cum schimbă pandemia viața domestică și restrângerea unor libertăți. În fine, multe… Culmea, la un moment dat m-am speriat că se va termina pandemia și eu nu am terminat proiectul, mai ales că reintrarea în politică îmi afecta serios documentarea și mai ales scrisul.
Am gândit toate metodele de analiză și interpretare sau culegere a datelor, dar nu mă așteptam la un singur lucru: observația participativă, adică să înțelegi din interior acest complex univers al pandemiei și toate ungherele vieții puse sub amenințare.
Acum am această ocazie, dar nu știu dacă asta va îmbunătăți cartea. Deocamdată cartea există în câteva caiete și fișiere; adică nu e
Am rămas doar eu și COVIDUL. Nu-l văd, nu-l simt, dar este aproape, deoarece zilnic ucide sute de oameni, în timp ce noi, nepăsători, ne pregătim de alegeri.
Dacă te uiți la ochii obosiți ai medicilor sau la mâinile lor care nu mai seamănă a mâini, îti dai seama că societatea de astăzi și marii ei conducători nu prețuiesc nici omul și nici viața lui.
Obsesiile politice sau dorințele nevrotice de a avea toată puterea, repede – cât mai repede cu putință, orbesc oameni care parcă erau normali până nu demult.
Asemenea drame ar trebui să schimbe politica, politicienii ar putea lua exemplu de la subiecții din sondaje care spuneau la începutul pandemiei că s-au gândit la sensul vieții, că își schimbă ordinea de priorități. Am observat că oamenii au renunțat ușor la diverse forme de libertate sau chiar la unele iluzii legate de politicienii care le promit o viață normală, dar nu cred că vor renunța la una din concluziile acestor zile de criză: viața este mai importantă decât ideologiile sau decât sloganurile spuse la televizor sau pe alte canale. Și poate vor începe să aplice această concluzie și în raționamentul pentru vot. De fapt, tot mai mulți oameni care nu au votat la alte alegeri sau cei amenințați de vârstă și comorbidități încep să se declare ca votanți siguri în 6 decembrie. Cred că nu sloganurile îi îndeamnă la asta, ci dorința de a mări șansa lor de supraviețuire.
COVIDUL ne poate învăța multe lucruri despre răsuflarea rece a morții, dar mai ales despre importanța vieții. Oricât le-ați spune oamenilor că democrația este mai importantă decât viața, ei nu mai pot fi atât de naivi încât să creadă. COVIDUL poate să ne ucidă, dar ne şi poate elibera vii din cușca gândirii captive.
În fine, nu știu de ce m-a apucat reflecția filosofică, tot COVIDUL o fi de vină?
În general, gândesc că la noi, ardelenii, inventatorii încetinitorului de particule, și virusul e mai molcom și poate fi momit cu pălincă și slană. Să fim cu toții sănătoși!
P.S. Mă simt bine, nu am probleme și respect și indicația „sistemului”: campanie exclusiv online. Online să fie, atunci!
Am înțeles, Domnule Președinte, PeSeDe-ul este de vină pentru COVID!”