Preşedintele Nicuşor Dan, vizită oficială în Republica Moldova, cu prilejul Zilei Limbii Române / Va participa la Evenimentul ”Marea Dictare Naţională”, din Piaţa Marii Adunări Naţionale din Chişinău

Motto:
„Limba noastră-i limbă sfântă,
Limba vechilor cazanii,
Care o plâng şi care o cântă
Pe la vatra lor ţăranii.”
(Alexei Mateevici- Limba noastră)

Ziua Limbii Române se sărbătorește în România din 2011 la data de 31 august, după ce în Republica Moldova încă din anul 1990, 31 august este declarată sărbătoare națională sub denumirea de "Limba noastră" , iar din 2023, Parlamentul Republicii Moldova a votat schimbarea numelui sărbătorii în ,,Limba Română”.
Marele scriitor Liviu Rebreanu în Discursul de receptie la Academia Română, rostit pe 22 mai 1940, intitulat „Laudă țăranului român”, aducea si un elogiu limbii române: „O caracteristică tot atât de importantă a unui neam, ca şi comunitatea de sânge, este limba. La noi şi aceasta e opera ţăranului. Limba românească e o limbă ţărănească. Farmecul şi expresivitatea specifică le-a căpătat dela făuritorul ei originar, care a fost ţăranul. Toată desvoltarea ei, până în timpurile mai nouă, se datoreşte ţăranului, singurul care a vorbit-o totdeauna. Limbile prea cultivate, ajunse la completă maturitate, devin rigide, abstractizante, mecanice. Pierzând sau dispreţuind contactul direct cu poporul, în cele din urmă îmbătrânesc, se artificializează, ajung a fi organisme moarte — limba latină, greacă, ebraică… Limba noastră, cultivată numai de ţărani, în legătură continuă cu pământul şi cu lumea concretă, a păstrat expresia imagică şi naivă a omului simplu, o prospeţime pitorească şi colorată, ritmul vieţii mişcătoare. Limba aceasta, ca toate operele ţărăneşti, e conservatoare şi-şi apără cu îndărătnicie conformaţia, rămânând refractară încercărilor de violentare. Neologismele, în afară de cele de specialitate cu circulaţie numai în anume sfere, se generalizează anevoie şi abia după ce suferă transformările noţionale şi formale potrivite cu spiritul ei. Aşa au fost condamnate să dea greş sforţările filologilor de odinioară cari au vrut s’o «relatinizeze», ca şi ale altor reformatori mai noi cari au încercat s’o «rumânizeze» prin reînvierea slavonismelor eliminate de evoluţia ei firească. Acelaşi rezultat trebue să-l aibă şi tendinţa unor scriitori şi gazetari de a o «urbaniza» cu orice preţ, împrumutând din limbi străine nu numai cuvinte, dar şi construcţii gramaticale şi sintactice, socotind probabil, ca şi oarecari predecesori ai lor de-acum două-trei secole, că româneasca poporului e «proastă şi nu-i bună de nimica»…”
Ţăranul s’a încăpăţânat a vorbi numai româneşte şi a refuzat să înveţe o limbă străină chiar când împrejurările sau nevoile l-ar fi obligat. În Ardeal, în regiunile mixte, Ungurii şi Saşii au fost totdeauna cei cari au vorbit româneşte, nu Românii ungureşte sau nemţeşte. Eu n’am cunoscut niciun ţăran român care să ştie ungureşte sau orice altă limbă străină, în vechea monarhie austro-ungară existau regimente de Români care staţionau cu anii prin provincii străine îndepărtate. Soldaţii vorbeau româneşte oriunde se aflau, la Viena ca şi în Bosnia, iar când cineva li se adresa într’o limbă străină, răspundeau invariabil «nu ştiu», din care pricină unele corpuri erau chiar poreclite «nu-ştiu-reghiment».
Nu însemnează aceasta că ţăranul român e incapabil să înveţe o limbă străină, ci numai că ţine mai presus de orice la graiul lui strămoşesc. “
(Vezi: https://revistaderecenzii.com/liviu-rebreanu-lauda-taranului-roman-discurs-de-primire-la-academia-romana/)