Update articol:

Progresul trebuie să însemne schimbare, inclusiv în practicile bancare

Deși nu există un consens cu privire la cauza principală care a dus direct la declanșarea crizei, putem fi de acord că, în avântul lor speculativ, băncile și-au asumat mai mult risc decât puteau controla sau acoperi, astfel depășind nivelul de ”prea plin” și generând tendința de degradare a credibilității sistemului, ducând vertiginos la căderea acestuia.

 

Autor: Paul Costea  

Sunt multe citate celebre cu privire la schimbare – asta nu înseamnă că schimbarea este un lucru ușor sau accesibil oricui și în orice condiții.

Aparent, natura umană este configurată în așa fel încât, atunci când se confruntă cu un obstacol/piedică/încercare, reacția tipică a individului este una din următoarele:

  • Face mai puțin sau deloc din ceea ce făcea până atunci
  • Face mai mult din ceea ce făcea până atunci

Se întâmplă însă foarte rar ca oamenii să facă ceva diferit pentru a rezolva o problemă nouă cu care se confruntă, iar acest lucru a devenit mai mult decât evident în cazul băncilor, cu ocazia crizei financiare din 2008.

Deși nu există un consens cu privire la cauza principală care a dus direct la declanșarea crizei, putem fi de acord că, în avântul lor speculativ, băncile și-au asumat mai mult risc decât puteau controla sau acoperi, astfel depășind nivelul de ”prea plin” și generând tendința de degradare a credibilității sistemului, ducând vertiginos la căderea acestuia.

Dacă creșterea nivelului de risc acceptat de bănci, fără o posibilitate de măsurare directă, s-a aflat la baza declanșării crizei, ce ar fi trebuit oare să facă acestea pentru a remedia situația? Răspunsul este cuprins în întrebare – căutarea unei posibilități de măsurare directă a expunerii la risc asumate. De ce? Pentru că aceasta ar fi fost o schimbare necesară, în legătură directă cu o cauză credibilă, care să ducă la un progres semnificativ.

De ce spun acest lucru? Pentru că băncile au continuat să facă mai mult sau mai puțin din aceleași lucruri pe care le făceau și înainte, fără a încerca ceva diferit.

  • Pierderile trebuiau acoperite. Ce s-a făcut în acest sens? S-a recurs la ”bail-out”-uri, la ”quantitative easing”, practic la trecerea pierderilor în sarcina contribuabililor prin introducerea de monedă de bază[1] nouă în piață, în locul monedei interne[2].
  • Nivelul profiturilor trebuia restabilit. Dar cum? Prin tăierea costurilor și, din nou, prin crearea condițiilor care să permită bule speculative. Dacă vă mai amintiți, în anii ce au urmat crizei, au început să se umfle bule în jurul petrolului, aurului, argintului etc., semn ca banii încă lichizi își căutau mediu propice ”înmulțirii”. După o perioadă de oarecare ”derivă” a început din nou umflarea bulei imobiliare și a creditelor de consum.
  • Riscurile trebuie acoperite de rezerve și mai mari. În afară de noi reglementări, care au ridicat nivelul rezervelor de capital și au complicat și mai mult modalitățile de calcul, fără nici o legătură directă cu felul în care băncile își asumă risc, nu s-a întreprins nimic semnificativ.

Toate acestea sunt pârghii deja utilizate în toate crizele de până acum și care și-au dovedit cu prisosință ineficiența. De ce? Pentru ca se concentrează preponderent pe aspectele monetare ale performanței financiare, fără a lua de fapt în calcul obiceiurile legate de acumularea necontrolată de risc.

Dovada? Căutați orice raport anual al oricărei bănci, indiferent de țară, mărime, specializare etc. Veți vedea că detaliile financiare sunt foarte elaborate și la obiect, măsurarea performanței financiare fiind ușor posibilă datorită standardelor de raportare utilizate. Raportarea de risc însă diferă de a o bancă la alta.

În această privință, de cele mai multe ori se elaborează îndelung pe subiectul măsurilor adoptate pentru a asigura un management fără cusur al riscului – sunt descrise “comitetele și comițiile” înființate în acest scop, felul în care funcționează, tipurile de specialiști din care sunt compuse, metode folosite etc. În plus, se elaborează pe estimările legate de dimensiunea expunerilor – estimări ce au la bază calcule matematice și statistice, bazate pe modele diverse, de multe ori extrem de complexe, la rândul lor bazate pe tendințe observate în trecut pe seturi de date de cele mai multe ori financiare.

Ce înseamnă aceste lucruri? Înseamnă că, în practica actuală, analiza riscului a creat o realitate paralelă, definită prin mijloace subiective, ce a atins un nivel de complexitate fără precedent și care a dovedit (din nou) că nu poate preveni sau minimiza repetarea crizelor financiare sau consecințele acestora. De ce?

  1. Comparabilitatea între organizații este practic imposibilă
    • Fiecare organizație își evaluează expunerea la risc în felul său, fără nici o standardizare și în mod subiectiv, fie chiar și pornind de la cerințele de reglementare.
    • Astfel nu se pot realiza analize relevante la nivel de piață sau industrie care să ofere o imagine suficient de relevantă pentru investitori, clienți sau autorități de reglementare.
  2. Credibilitatea raportărilor de risc este ușor de pus la îndoială din mai multe perspective
    • Datele sursă sunt de cele mai multe ori financiare. De asemenea se poate ușor presupune (pe baza practicii curente) că pot fi incomplete, incorecte etc.
    • Orice eroare introdusă în modelele de calcul afectează dramatic rezultatele
    • Manipulările sunt oricând posibile
  3. Modelele folosite au propriile probleme – nu degeaba a fost introdus în nomenclatoarele de riscuri conceptul de ”risc de model”
    • Modelele trebuie calibrate periodic pentru a-și menține acuratețea teoretica. Ținând cont de cele afirmate la punctul 2.
    • Deja în zona academică este pusă la îndoială eficacitatea modelelor matematice și statistice de a oferi o imagine credibilă în mai multe domenii (inclusiv în cel al schimbărilor climaterice).

Asta se întâmplă atunci când, confruntați cu o problemă, oamenii fac mai mult sau mai puțin din același lucru…

Ce ar fi putut face diferit? Să adreseze direct cauzele ce au dus la declanșarea crizei.

Dacă acumularea excesivă și necontrolată de expunere la risc a fost cauza declanșării crizei financiare, atunci automat ar fi trebuit să-și îndrepte atenția către capabilități de măsurare și control a acestei acumulări. Sună logic?

Există o întreagă literatură de specialitate care pune la îndoială eficacitatea practicilor curente de evaluare și management de risc. Este mai mult decât evident din practică faptul că acestea nu-și ating obiectivele. Specialiști din domeniul serviciilor financiare atrag atenția asupra pericolelor specifice abordărilor curente din managementul de risc, fac sugestii, introduc noi concepte și abordări posibile. Mai mult decât atât, până și autorități de reglementare globale (precum Bank of International Settlements sau US Fed) solicită public pieței și mediului academic propuneri și sugestii care să ajute la creșterea eficacității reglementărilor viitoare.

Va fi oare nevoie de o nouă criză pentru ca industria să facă în sfârșit ceva diferit?

…………….

[1] Moneda de bază este cea emisă de băncile centrale. A a nu se confunda cu ”moneda interna” emisă de băncile comerciale.

[2] Moneda internă este cea emisă de către băncile comerciale prin sistemul de împrumut cu rezerva fracționată, ca formă de monetizare a promisiunii de plată a clientului.

…………….

Notă: Paul Costea este implicat în cercetarea utilității și aplicabilității unei noi metode de cuantificare a expunerii la risc (risk accounting) în domeniul serviciilor financiare.

Cine creează banii și ce se face cu ei? Care e treaba cu managementul riscului? (Partea a III-a)

BVBStiri BVB

TERAPLAST SA (TRP) (28/05/2020)

Notificare praguri detineri/vot peste si sub 5%

CEMACON SA (CEON) (28/05/2020)

Tranzactii management - art. 19 Reg. (UE) 596/2014

SIF OLTENIA S.A. (SIF5) (28/05/2020)

Declaratie detineri la emitentul SIF 1

SOCIETATEA ENERGETICA ELECTRICA S.A. (EL) (28/05/2020)

Hotarare CA - Fuziunea de principiu a companiilor de distributie din Grup